Sertarul cu Grădini

Sertarul S.5

E curios cum noțiunea grădină chiar asta înseamnă, un loc îngrădit. Latinii îi spuneau hortus, slavii gradŭ, persanii pairidaeza și toate aceste cuvinte definesc același lucru, mai mult gardul decât ceea ce există după el. Până și caracterul chinezesc pentru grădină este compus întâi și întâi dintr-o îngrăditură și apoi, înăuntrul ei, semne ce definesc natura. Oamenii trebuie să aibă o conștiință universală.

Specimene

---

Se spune că arhetipul grădinii persane ar fi fost creat de Cirus cel Mare, fondatorul Imperiului Ahemenid, în capitala sa de la Pasargadae. El nu a vrut o simplă curte cu pomi, ci a proiectat o grădină matematică, adică (pairi = în jur) + (daeza = zid) = (pairidaeza = paradis). În acea lume haotică și periculoasă în care trăiau, grădina lui Cirus demonstra că regele-regilor persan deținea puterea divină de a aduce ordine în haos.

Cirus a trasat canale de piatră albă prin care apa curgea la nivelul solului, împărțind grădina în patru sectoare geometrice. Și, bineînțeles, apoi a construit un zid zdravăn în jurul ei. Crucea lichidă astfel formată nu era o simplă simetrie, ci o hartă cosmică. Cele patru canale reprezentau cele patru râuri mitice care udau Universul, iar intersecția lor era axul lumii. Mai târziu acest sistem de-a împărți grădina în patru s-a numit Chahar Bagh, cele patru grădini.

Acum, dacă vreau să fiu cârcotașă, trebuie să amintesc că această grădină de care pomeneam mai sus era doar o mică parte din pairidaeza inițială a lui Cirus, partea dedicată odihnei. În restul timpului regele-regilor prefera să meargă la vânătoare iar Chahar Bagh-ul era înconjurat de o altă grădină mult mai mare, ce semăna mai bine cu natura, în care erau eliberate animale sălbatice numai bune de vânat. Noroc că ideea unei astfel de grădini nu a supraviețuit până azi.

Moda de-a amenaja grădini persane nu ar fi ajuns până în zilele noastre dacă nu s-ar fi inventat și qanatul. În podișul arid al Persiei, unde lipseau râurile de suprafață, apa trebuia „furată” din măruntaiele munților. Meșterii persani au săpat galerii subterane lungi de mulți kilometri pentru a aduce apa de la munte direct sub zidurile grădinilor, ferită de evaporarea necruțătoare a deșertului. Grădina persană a devenit astfel o fortăreață cu ziduri înalte din chirpici care țineau vântul fierbinte afară, în timp ce pe dinăuntru apa adusă prin qanat făcea natura să explodeze.

Un al doilea motiv care a favorizat supraviețuirea grădinilor persane a fost că le-a plăcut și arabilor. După cucerirea Persiei le-au integrat fără să stea mult pe gânduri în filozofia lor. Forma a rămas aceeași dar în loc să reflecte idei prezente în filozofia zoroastriană povestea acum despre islam. Ideile principale au rămas însă neschimbate.

Apa este o oglindă. Apa nu era lăsată să țâșnească violent spre cer. Ea curgea domol în canale tencuite cu ceramică de un albastru-turcoaz intens, culoare aleasă special pentru a contrasta cu galbenul nisipului de afară și pentru a face apa să pară adâncă și curată. Bazinele mari, numite howz (adică havuz) erau proiectate ca oglinzi perfecte, nemișcate, destinate să dubleze imaginea cerului și a palatului.

Pavilionul este umbra. În punctul de intersecție al canalelor se ridica mereu un pavilion central numit kushk (adică chioșc) sau un palat deschis. Acesta era conceput ca un prag, o trecere între interior și exterior, unde stăpânul putea sta la umbră, ascultând murmurul apei și privind spectacolul naturii îmblânzite.

Plantele spun multe lucruri. Rolul unei grădini persane era împărțit între util și estetic. Chiparoșii înalți și drepți, simbolul eternității și al verticalității spirituale, alternau cu pomi fructiferi, ca de exemplu anason, rodii, migdali, care înfloreau primăvara și aminteau de renaștere și de faptul că viața este trecătoare. La picioarele lor creșteau trandafiri și iasomie, parfumul lor fiind purtat de briză prin ferestrele pavilionului.

Din câte am înțeles eu, zoroastrienii văd următoarele lucruri când intră într-o grădină de acest fel. Cele patru canale de apă simbolizau cele patru elemente fundamentale sacre: aerul, pământul, apa și focul. Cadranele formate de ele erau cele patru anotimpuri și cele patru epoci ale istoriei lumii. Canalele măsurau elementele fixe ale creației, iar cadranele măsurau curgerea timpului și a erelor cosmice. Și totul se învârtea în jurul fântânii centrale care reprezenta axa lumii, sursa primordială, probabil proprietatea lui Ahura Mazda. Iar plantele presărate prin grădină simbolizau gândurile bune (chiparoșii), vorbele bune (trandafirii sau iasomia) și faptele bune (pomii fructiferi) obligația de zi cu zi a oricărui zoroastrian care se respectă.

Islamul a păstrat forma dar a dat peste cap interpretarea. Cele patru canale au devenit cele patru fluvii ce străbat Paradisul: râul de apă pură, râul de lapte, râul de vin (care nu îmbată) și râul de miere limpede. Bazinul sau fântâna din care pornesc canalele a devenit izvorul celest promis Profetului, din care cei drepți vor bea în ziua de apoi pentru a nu mai simți niciodată setea. Cele patru cadrane sunt grădinile promise credincioșilor: Grădina Eternității, a Refugiului, a Nemuririi și a Paradisului propriu-zis. Se pare că în cazul noii interpretări nu mai contează ce plantezi în grădină în schimb contează zidul împrejmuitor care ar fi o graniță morală. El separă puritatea sacră din interior de stricăciunea și iluziile lumii profane de afară.

Noroc că și amărăștenii care nu cunosc toate aceste filozofii se pot bucura în tihnă, așa în ignoranța lor, de o grădină persană și, eventual, să se simtă ca în paradis.

Pe la sfârșitul anilor 1400, italienii, ce dăduseră în patima umanismului, au început să sape frenetic după ruinele Romei antice și să descopere o filozofie de viață demult uitată. Așa au dat peste manuscrisele tehnice ale lui Heron din Alexandria, un matematician grec ce-a trăit în secolul I d.Hr. și care este considerat astăzi părintele automatizărilor. Heron descria în cărțile sale cum aerul și presiunea apei pot fi folosite pentru a deschide uși grele de temple, pentru a face păsări mecanice să cânte sau statui să se miște singure.

Bogații cardinali și principi ai Renașterii, mâncați de ambiția de a-i egala în măreție pe împărații romani, au angajat cei mai buni arhitecți și ingineri ai timpului lor pentru a analiza și eventual pune în practică aceste schițe vechi de 1500 de ani. Au renunțat la ideea de porți magice și statui umblătoare și s-au mutat în grădini, acolo unde panta abruptă a dealurilor oferea energie gratuită, sub formă de gravitație. Florența și Tivoli ofereau condiții perfecte pentru experimentări.

Inginerii acelor vremuri au înțeles o lege simplă a fizicii, cu cât apa coboară de mai de sus printr-o țeavă care se îngustează, cu atât presiunea ei crește la bază. S-au apucat să capteze râuri întregi sau izvoare din înălțimi montane și le-au băgat în rețele complexe de conducte subterane. Apa nu mai era lăsată să curgă natural pe vale ci transformată într-o forță captivă, gata să execute comenzi mecanice ordonate de robineți ascunși prin tufișuri. O altă găselniță la modă erau grotele artificiale, camere răcoroase, decorate să pară peșteri naturale pline de mușchi, scoici și stalactite de calcar. În interiorul lor puteau fi ascunse mașinăriile care controlau poveștile spuse cu ajutorul apei.

În interiorul acestor grote se ascundea adevărata magie. Când un vizitator intra, nu vedea pompe, ci asista la scene teatrale complete: statuia zeiței Galatea ieșea din perete purtată de delfini, nimfe de piatră turnau apă reală din ulcioare, iar orgile hidraulice începeau să cânte singure prin presiunea aerului împins de apă.

La Villa d’Este din Tivoli, cardinalul Ippolito d’Este a deviat literalmente râul Aniene printr-un tunel săpat pe sub oraș, aducându-l în grădina sa suspendată. Apa cădea cu o asemenea forță încât era capabilă să însuflețească sute de fântâni arteziene. Putea chiar să împingă aerul în fluierele unei orgi mecanice ce interpreta partituri muzicale. Într-un alt colț al grădinii, Fântâna Bufniței folosea presiunea apei pentru a pune în mișcare o serie de păsări din bronz care cântau până când apărea o bufniță de piatră, moment în care toate amuțeau speriate. La Hellbrunn, în Austria, prințul-arhiepiscop de Salzburg a folosit aceeași inginerie hidraulică pentru a-și stropi oaspeții și a-i uda până la piele.

Renașterea italiană a contribuit așadar la filozofia grădinii cu un concept numit terza natura, a treia natură. Prima era Natura sălbatică, virgină, neatinsă de om, un spațiu haotic și periculos. A doua era Natura utilitară, adică cea modificată de om pentru a supraviețui. Intră aici ogoarele arate, viile, livezile, canalele de irigații și drumurile, unde omul domină natura doar pentru a se hrăni. Și, în sfârșit a treia natură era stadiul suprem al evoluției. În ea arta și natura colaborează atât de strâns încât se contopesc. Nu mai este vorba despre utilitate și nici despre anihilare, ci despre o înfrumusețare a ei prin inteligență.

Ar fi fost imposibil ca o grădină să fie doar mistică sau poetică, trebuia musai să-l împace și pe Aristotel. Nu zicea el că „Arta, pe de o parte, desăvârșește (completează) ceea ce natura nu poate duce la bun sfârșit, iar pe de altă parte, o imită.”

Terza natura grădinilor însă este încântătoare, chiar dacă omul se joacă în ele de-a Dumnezeu, cu apă și cu robineți.

Grădinile franțuzești, care fac furori în multe locuri de pe mapamond, mie nu-mi plac defel. Ele reprezintă parcă momentul în care omul a încetat să mai colaboreze cu natura și a decis că trebuie să o transforme într-o demonstrație de geometrie, de algebră și, nu în ultimul rând, de putere politică.

Grădinile acestea s-au născut în secolul al XVII-lea și au fost duse la perfecțiune de peisagistul André Le Nôtre la curtea lui Ludovic al XIV-lea. Nu erau făcute pentru plimbări romantice, ci pentru a arăta că Regele-Soare poate ordona și controla absolut totul, de la oameni, până la firele de iarbă și cursul apei.

Într-o grădină franțuzească, geometria și optica dictează totul. Copacii și tufele își pierd formele naturale și sunt tunși cu o precizie chirurgicală în conuri, cuburi, piramide sau sfere perfecte. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Grădina este organizată în jurul unei axe longitudinale gigantice care pornește direct din camera regelui și se pierde la orizont. Această axă controlează de fapt spațiul, împărțind grădina în două emisfere perfect oglindite. La stânga și la dreapta ei sunt organizate așa numitele parterres de broderie care, privite de la ferestrele palatului, arată ca niște covoare sau dantele uriașe și complicate. Ele sunt efectiv trasate pe pământ cu rigla și compasul. Cimișirul pitic, un soi de buxus, este cea mai chinuită plantă din această grădină, el trebuie să deseneze contururile. În rest, grădina e plină de nisip colorat, pietriș și ce plante i-or fi dragi grădinarului.

Prin grădinile lui André Le Nôtre ne demonstrează că a fost un mare maestru al geometriei descriptive și al manipulării perspectivei. El a înțeles că ochiul uman este ușor de păcălit de distanță și a folosit geometria pentru a corecta realitatea. De exemplu, pentru ca o alee extrem de lungă să nu pară că se îngustează prea repede la orizont, Le Nôtre o lăsa intenționat mai lată la capătul îndepărtat și mai îngustă aproape de palat. Astfel, privitorul avea iluzia că orizontul era mai apropiat și identic cu ce se găsea aproape de palat. Și mai știa că dacă desenezi un bazin perfect rotund pe un teren plat, privit de sus de pe terasa palatului el va părea o elipsă turtită și inestetică. Pentru ca regele să vadă un cerc perfect, Le Nôtre proiecta bazinul la sol sub forma unui oval alungit. Matematica deforma astfel realitatea pentru a crea o perfecțiune vizuală fictivă.

Spre deosebire de grădinile persane, unde apa curgea în liniște la nivelul solului, în grădina franțuzească este obligată să strige din toți rărunchii și să sfideze gravitația. Ea devine un element arhitectural lichid: este transformată în canale ce imită oglinzile masive de sticlă de la palat, în cascade în trepte sau în jeturi violente proiectate la zeci de metri în aer cu ajutorul pompelor. Apa nu mai este un dar al naturii ci este captivă, obligată să danseze și să țâșnească la comanda regelui pentru a-i saluta măreția.

Asta e, grădina franțuzească era doar o fiică a timpului său, ce se dorea cartezian. Pentru Descartes mintea și materia erau complet separate iar natura nu era altceva decât un uriaș mecanism de ceasornic. Plantele, animalele și corpul uman erau considerate doar niște mașini complexe, automate care funcționează după reguli matematice fixe.

Între timp ne-am mai deșteptat dar tot am rămas pe cap cu grădini din acestea geometrice. Căutăm în continuare un paradis printre cercuri și pătrate.

De când e lumea și pământul englezii nu au fost de acord cu francezii, nici măcar când era vorba de grădini. Francezii puneau grădina în cămașă de forță iar englezii o lăsau să zburde aparent liberă dar cu condiția să arate ca o grădină ideală și foarte-foarte romantică. În fond și englezii stăteau cu foarfecele prin ea dar nu recunoșteau nimic.

Într-o grădină englezească, linia dreaptă este considerată un păcat împotriva naturii. Totul este conceput în linii curbe, fluide și asimetrice. Copacii erau lăsați să crească în legea lor, cu cât mai mari cu atât mai bine. Bazinele au fost înlocuite cu lacuri și iazuri cu maluri neregulate, șerpuite, care imită perfect cursurile naturale de apă. Iar dantelele din cimișir au fost înlocuite de pajiști blânde vălurite, înverzite, care se întind până la orizont, pe care pășteau fericite turme de oi sau vaci. Grădina englezească trebuia să se concentreze pentru a reda o atmosfera pastorală idilică.

Dacă Le Nôtre desena grădini pentru a fi privite de sus, de la fereastra regelui, peisagiștii englezi le-au proiectat pentru a fi savurate la pas, ca o succesiune de tablouri de epocă. Plimbarea prin ele era o călătorie emoțională, presărată cu tot soiul de decoruri. Dacă, de exemplu, domeniul nu avea o ruină adevărată, ei construiau intenționat ziduri dărăpănate de biserici gotice sau temple grecești false, numite follies, pentru a stimula meditația poetică. Aleile nu se mai aliniau pe o axă infinită. Ele șerpuiau printre pâlcuri de copaci, lăsând privitorul să descopere la fiecare cotitură un nou peisaj: un pod de piatră palladian, o grotă secretă sau un templu dedicat filozofiei.

Cea mai mare inovație tehnică a grădinii englezești a fost șanțul „Haha”. Pentru a crea iluzia că proprietatea domeniului nu are limite și se unește direct cu restul naturii sălbatice, englezii au eliminat gardurile și zidurile clasice dar au săpat în jurul ei un șanț adânc, ascuns privirii, căptușit pe o parte cu un zid de piatră aflat sub nivelul gazonului. Acest șanț oprea animalele de fermă să intre în zona palatului dar rămânea complet invizibil de pe terasă. Când oaspeții se plimbau și descopereau brusc bariera invizibilă, exclamau uimiți: „Ah! Ha-ha!”, de unde și numele ciudat al instalației.

Grădinile englezești erau de fapt o palmă dată absolutismului. Probabil cei din partidul Tory, conservatorii ce-l susțineau pe rege, favorizau mai degrabă o grădină a geometriei. Cele englezești erau sigur din partidul Whigs, ce susținea puterea Parlamentului, libertatea individuală și comerțul liber. În fond în acest partid erau și marii proprietari de pământ care le-au creat și finanțat.

După opinia acestor Whigs natura deține o înțelepciune superioară rațiunii umane reci. Libertatea și asimetria ar fi de fapt formele supreme ale frumuseții.

Libertate-libertate dar numai până la Haha.

La capătul opus al imensiului continent euro-asiatic oamenii au avut alte păreri când a fost vorba de grădini.

Japonezii au conceput un tip de grădină în care au renunțat complet la podoabe. Florile, pârâurile și vegetația luxuriantă au fost îndepărtate cu totul pentru a reduce natura esență, la scheletul ei spiritual. Au conceput așadar o grădină minimalistă după principiul Kanso, mai puțin înseamnă mai mult și au botezat-o karesansui, grădină uscată sau grădină zen.

O astfel de grădină este formată doar din nisip, pietriș și bolovani. Uneori este important și zidul care o înconjoară dacă materialul cu care a fost zugrăvit a desenat, din pricina degradării în timp, desene cine știe ce sugestive pentru o minte zen. Bolovanii, așezați cu o grijă maniacală în grupuri de trei sau cinci, respectând ceva reguli complicate de asimetrie, sunt colțuroși și plini de mușchi. Sunt aduși direct din munți sau din albiile râurilor. Nu sunt sculptați de om, ci lăsați exact așa cum i-a șlefuit timpul. În mintea privitorului, ei devin vârfuri de munte care ies din mare, insule ale nemuririi sau stânci bătute de furtună. În jurul lor se întinde oceanul. Doar că e unul fără strop de apă. Întregul spațiu este acoperit cu un covor de pietriș granulat alb sau gri. Călugării folosesc greble mari din lemn pentru a trasa în el linii paralele și cercuri concentrice. Aceste tipare nu sunt decorative. Ele simbolizează curgerea apei, valurile mării care se izbesc de țărm, vârtejurile unui râu montan sau oceanul cosmic al neantului.

Departe de mine pretenția de a pricepe ce vrea să zică o karesansui. Teoretic se joacă cu sugestia și cu liniștea. Ceea ce nu se vede este mai important decât ceea ce este expus. Grădina nu îți dă un peisaj mură-n gură, ci te obligă pe tine, privitorul, să îți folosești imaginația. O dâră de nisip greblat îți sugerează cascada, o piatră îți sugerează muntele, distanța uriașă de nisip gol dintre două pietre este o pauză, un spațiu în care mintea trebuie să facă și ea o pauză, nu să alerge bezmetică ca o maimuță de la o idee la alta.

Spre deosebire de toate celelalte grădini ale lumii, în grădina karesansui este interzis să calci. Nu există alei și nu poți merge printre pietre, pentru că ai distruge desenele fragile din nisip. Ea este concepută pentru a fi privită exclusiv din exterior, stând așezat pe veranda de lemn a unui templu. Ea funcționează exact ca o pictură tridimensională în tuș sau ca o mandală de piatră. O privești în tăcere, ascultând vântul prin pini, până când mintea ta se golește și realizezi că asculți, de fapt, propria ta liniște interioară.

Cea mai faimoasă grădină de acest fel se găsește în templul Ryoan-ji din Kyoto. Acolo, într-un dreptunghi simplu de pietriș alb, înconjurat de ziduri joase, sunt așezate 15 pietre mari, împărțite în 5 grupuri distincte, ornate cu puțin mușchi. Schepsisul e că indiferent din ce unghi ai privi de pe verandă, nu poți vedea niciodată mai mult de 14 pietre în același timp. Ideea sugerată este că, în această viață pământească, mintea umană este limitată și nu poate cuprinde niciodată întregul adevăr. Nirvana poate fi atinsă doar prin iluminare spirituală, nu prin ochiul fizic.

Am avut și eu ocazia să stau pe prispa acelei grădini și să mă zgâiesc la pietre. Dar meditația mea a fost spulberată definitiv de o șopârlă mititică ce-avea treabă cu mușchiul unui grup de bolovani.

Nu foarte departe, în China, problemele pe care trebuia să le rezolve grădina erau la polul opus. O grădina chinezească este o operă de artă totală, șlefuită de peste trei mii de ani de cultură, poezie și filozofie. Ea nu a fost concepută ca un simplu peisaj decorativ ci ca un microcosmos idealizat, o lume întreagă concentrată pe câțiva sute de metri pătrați.

Obiceiul amenajării grădinilor a apărut în China încă de pe vremea primelor dinastii. La început existau doar grădinile imperiale ce erau menite să rezolve două necesități. Pe de o parte furnizau o parte din hrană pentru palat și pe de altă parte serveau drept locuri de vânătoare pentru împărați și favoriții lor. Tot foarte vechi sunt și grădinile amenajate în preajma templelor, locuri în care călugării se puteau retrage pentru meditație sau cultiva atât hrană cât și arbori considerați sacri. Foarte de timpuriu însă, încă de pe vremea dinastiei Han, au apărut și grădinile particulare, construite îndeosebi de cărturari sau oficialități care fie se săturaseră de tumultul obligațiilor oficiale, fie căzuseră în dizgrație, fie renunțaseră la funcții în momentul schimbării unei dinastii cu alta, din loialitate pentru vechii stăpâni, o calitate extrem de prețuită în societățile confucianiste. Aceștia au preferat să se retragă într-un univers casnic care le oferea atât hrană pentru trup cât și hrană pentru minte și suflet.

O grădină chinezească care se respectă trebuie mai întâi de toate să arate precum un colț rupt din natură. Apoi trebuie să ofere confort și siguranță pentru familia a cărei reședință e construită în preajma ei. Nu în ultimul rând, o grădină chinezească este un soi de depozitar al unor obiecte de preț și al unor tradiții culturale. De multe ori numele pavilioanelor și ale părților componente ale grădinii fac aluzie la poezii și legende străvechi pe care le amintesc vizitatorilor avizați. Alteori întruchipează concepții filozofice desprinse din cele trei mari școli de gândire prezente în China, confucianismul, budismul și daoismul. De exemplu, ierarhia țeapănă a spațiilor de locuit, preluată din gândirea confucianistă, e îndulcită de calmul și flexibilitatea grădinii ce duce cu gândul mai degrabă la Calea daoistă, pentru care este importantă doar armonia dată de ordinea lumii naturale.

Prin urmare o grădină chinezească este construită pe dualitatea sacră Yin și Yang, materializată prin dialogul dintre elementul cel mai dur și cel mai fluid. Chinezii au o adevărată obsesie pentru stâncile calcaroase extrase de pe fundul lacului Taihu. Aceste pietre nu sunt șlefuite de om, ci de valurile apei, având forme grotești, asimetrice, pline de găuri și riduri adânci. Ele reprezintă energia masculină Yang în stare pură. O piatră perfectă trebuie să respecte trei criterii stricte: să fie zveltă (shou), plină de textură (zhou) și perforată (tou), lăsând lumina și aerul să treacă prin ea. Apa este elementul Yin, moale și primitor. Într-o grădină chinezească apa formează un lac central mare, calm, care funcționează ca o oglindă cosmică. Rolul ei este dublu: extinde vizual spațiul și capturează cerul, dublând realitatea prin reflexie.

Printr-o grădină chinezească te plimbi fără opreliști. Simetria este evitată cu strictețe, fiind considerată artificială și moartă așa că aleile și coridoarele de lemn acoperite șerpuiesc imprevizibil. Când traversezi lacul, podurile de piatră își schimbă direcția în unghiuri ascuțite pentru a te obliga să încetinești pasul și să privești grădina dintr-o perspectivă diferită.

Partea proastă cu grădinile chinezești este că vor să spună extrem de multe lucruri. Spre deosebire de orice altă grădină a lumii este saturată cu texte și simboluri. Este de fapt un text literar care trebuie descifrat.

Dacă ajungi într-una ca un neavizat sau fără un ghid care să fie tobă de carte, cu părere de rău trebuie să mărturisesc, într-un stil foarte neortodox, că te duci bou și te întorci vacă.

În Evul Mediu, mănăstirile occidentale, în special cele benedictine aveau în mijlocul lor și o Herbularius sau hortus medicus, o zonă în care se cultivau plante de leac. În acele vremuri călugării se străduiau să învețe și cum se tămăduiește trupul nu doar spiritul. În plus, trebăluind prin ea, călugărul grădinar respecta întru totul deviza „Ora et labora”, roagă-te și muncește.

Grădina nu era deloc mare și impresionantă. Era împărțită în mici parcele dreptunghiulare, ridicate de la sol și delimitate prin borduri de scânduri de lemn sau împletituri de răchită. Fiecare pat era dedicat unei singure specii de plantă, pentru a preveni contaminarea și pentru ca fratele farmacist, infirmarius, să le poată culege rapid în caz de urgență. Întreaga herbularius era de obicei amplasată chiar lângă chilia lui.

Plantele cultivate astfel nu erau prea multe, în jur de 16-18 specii de plante de bază, folosite pentru prepararea poțiunilor, alifiilor și infuziilor. Ştiinţa lor se baza pe traduceri din scrieri antice dar și pe o logică mistică numită teoria semnăturilor, adică se presupunerea că Dumnezeu a lăsat un semn pe fiecare plantă pentru a ne spune ce vindecă, fie prin formă, fie prin gust sau prin miros. Salvia era considerată panaceu universal pentru că numele ei venea din latinescul salvare = a salva, menta era bună pentru stomac, rozmarinul pentru circulație, pelinul și macul erau folosite ca anestezice.

Pentru călugărul medieval, boala nu era doar o defecțiune a corpului, ci o încercare a sufletului sau o pedeapsă divină. Botanica era inseparabilă de credință. Culegerea plantelor nu se făcea oricând, trebuia respectat calendarul astronomic și cel al sfinților. Plantele erau culese adesea în zori, de sărbători mari (cum era Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul – Sânzienele) în timp ce se recitau psalmi specifici. Se credea că rugăciunea activează puterea vindecătoare pe care Dumnezeu o ascunsese în plantă. Atât cât se pricepeau, călugării și mănăstirile lor erau printre puținii medici și puținele spitale care existau la acea vreme.

Trebuie musai să o amintesc aici pe Hildegard von Bingen (1098–1179) a fost una dintre cele mai uluitoare minți ale Evului Mediu. Stareță benedictină, mistică, compozitoare și scriitoare, ea este considerată și prima femeie medic și botanist din istoria Germaniei. A prins o perioadă de grație din evul mediu zis și întunecat, în care femeile nu erau ținute chiar atât de puternic sub papuc. Hildegard a corespondat de la egal la egal cu papi, împărați și regi și era supranumită Sibila Rinului.

Dacă Sfânta Hildegard ar deschide astăzi Facebook-ul și ar vedea avalanșa de rețete naturiste, diete-minune și sfaturi de detoxifiere, probabil că primul ei gest ar fi să își facă cruce. Al doilea gest ar fi, fără îndoială, o lovitură zdravănă cu toiagul de stareță în masă și o excomunicare directă a influencerilor care vând iluzii.

Într-un fel, grădinile botanice sunt descendente laice directe din grădinile de leacuri ale Sfintei Hildegard. Doar că în secolul al XVI-lea, odată cu Renașterea și Epoca Marilor Descoperiri Geografice, plantele au ieșit de sub tutela mistică a mănăstirilor și au intrat direct în laboratoarele universităților. Dacă în herbularius plantele erau aranjate pentru beneficiul sufletului și al infirmeriei, în grădina botanică ele au fost adunate pentru a fi catalogate, studiate și înțelese în spiritul Renașterii și apoi al Iluminismului.

Prima grădină botanică din lume se spune că a fost Orto Botanico di Padova, fondată de Republica Venețiană pentru Facultatea de Medicină a Universității. Ea a fost construită cu un scop precis, să permită studierea plantelor medicinale pentru ca studenții să nu mai fie păcăliți de farmaciștii șarlatani de prin piețe.

În secolele XVII și XVIII, pe măsură ce corăbiile europene se întorceau din America, Asia și Africa încărcate cu specii necunoscute, grădinile botanice s-au transformat în Arce ale lui Noe vegetale. Grădini precum Kew Gardens din Londra sau Jardin des Plantes din Paris au devenit colecționare pătimașe. Pentru că plantele tropicale mureau în iernile europene, omul a inventat serele monumentale din sticlă și fier. Acolo, prin sisteme complexe de încălzire cu abur, au fost recreate artificial, în mijlocul Europei, condițiile de viață de la tropice sau de la Ecuator. În aceste grădini s-a aplicat sistematic sistemul de clasificare binomială inventat de Carl Linné. Fiecare plantă a primit o tăbliță fixă de identificare. Haosul junglei a fost domesticit și ordonat în rafturi verzi vii, alfabetice și taxonomice.

Am aflat cu stupoare că în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, plantele erau adânc implicate și în lupte geopolitice între imperiile europene. Ele însemnau bani mulți, monopoluri economice și chiar supraviețuirea armatelor în colonii. Englezii erau mari maeștri în întrecerea asta. Plante ce erau monopol al altora, ca de exemplu ceaiul în China sau cauciucul în Brazilia, erau sustrase de spioni, naturalizate și studiate la Kew și apoi răspândite prin coloniile britanice. O mare bătălie geostrategică s-a dus și pentru arborele de Cinchona din a cărui scoarță se extrăgea chinina, singurul remediu împotriva malariei care avea prostul obicei de a decima trupele imperialiștilor în colonii.

Și uite că biata grădină a fost complet ruptă de paradisul inițial. S-a înrolat cuminte în armata celora care propovăduiau mersul mereu înainte prin rațiune și știință. Și pentru asta a renunțat la morală și s-a apucat de furat câte un exemplar de peste tot de unde a putut.

În timpuri mai moderne a apărut un alt soi de grădină care are mare trecere printre oameni. Singurul ei scop pare să fie următorul, să satureze privirea, să bombardeze simțurile cu o avalanșă copleșitoare de culoare și miros, să stârnească o poftă estetică aproape fizică.

După părerea mea grădina Keukenhof din Olanda este un bun exemplu de grădină pofticioasă în farfuria căreia nu mai poți îndesa nimic. Este considerată a fi cea mai mare grădină de flori din lume sau Grădina Europei. Denumirea ei ascunde și o ironie savuroasă. În secolul al XV-lea, terenul respectiv era o simplă grădină ce țnea de bucătăria unui castel, de unde și numele, în care se cultivau ierburi aromatice și legume pentru masa contesei Iacoba de Bavaria. Astăzi, pofta a trecut de la stomac la ochi.

La Keukenhof sunt plantați în fiecare toamnă, cu mâna, peste șapte milioane de bulbi de flori cu scopul de a înflori simultan primăvara. Grădina nu se parcurge cu detașare mistică, ci te înghite într-un labirint hipnotic de lalele, zambile, narcise și frezii. Designerii peisagiști desenează pe sol râuri uriașe, fluide, de un albastru intens din zambile, care curg printre insule de lalele de toate culorile. Este un spectacol pe cât de efemer pe atât de intens.

Olandezii din secolul al XVII-lea care își ipotecau casele pentru un singur bulb de lalea rară ar face apoplexie dacă ar vedea șapte milioane plantate deodată doar pentru a fi fotografiate primăvara.

Am stat pe gânduri dacă merită sau nu să-mi bat capul cu grădini de tipul celor din Versailles sau Peterhof. În fond sunt o combinație de grădini ingenioase cu grădini ale geometriei și uneori cu altele mai sus pomenite. Doar că ele întrec orice măsură a bunului simț. Așa că le-am dedicat o secțiune separată și le-am făcut megalomane.

Nu e de mirare că au apărut la curțile monarhilor absoluți. De data asta natura a fost scoasă din starea ei obișnuită și transformată în cea mai zgomotoasă armă de propagandă politică. Grădina megalomană nu caută să vindece și nici să aducă liniște, singurul ei scop este să strivească privitorul sub greutatea grandorii ei, să intimideze ambasadorii străini și să fluture o imensă aroganță imperială. Este o demonstrație de forță finanțată din vistieria unui imperiu, făcută să atragă atenția asupra unui singur om, cel care a comandat-o.

La Versailles Louis XIV a devenit Apolo, la Peterhof Petru cel Mare a devenit Samson.

---

După ce s-a așternut praful

Prin partea de lume în care trăiesc eu, prima grădină ce-a existat vreodată a fost aceea a Edenului, din care am fost alungați. Chiar și chinezii se întorc cu gândul la Epoca de Aur a începuturilor atunci când construiesc grădini.

Obsesia omului pentru grădină vine din conștientizarea unei lipse. Dar degeaba pune gard dacă nu știe ce trebuie să îngrădească.

Lumea tânjește după Rai și tot încearcă să-l reconstruiască lângă casă.

Niciodată nu-i iese perfect.