Sertarul cu Poduri

 

Sertarul S.7

Specimene

---

În Evul mediu oamenii au construit poduri dar nu s-au mulțumit cu faptul că le ușura trecerea dintr-o parte în alta a unui obstacol, râu, prăpastie sau ce-o fi fost. Au mai îngrămădit pe el un cartier întreg.

În perioada aceea construirea unui pod de piatră era o investiție astronomică pe care doar regele, un mare conte sau consiliul orașului o puteau finanța. Iar aceste personalități nu ridicau podul din generozitate, ci ca pe o afacere strategică. Din secunda în care podul era terminat, stăpânirea construia obligatoriu porți și turnuri fortificate la capete unde își instalau soldații și vameșii. Podul trebuia să fie securizat militar și să înceapă imediat să producă bani din taxe, prin vama de trecere, pentru a amortiza costurile construcției. Imediat după armată, venea Biserica. La mijlocul podului se ridica o capelă sau o cruce masivă. Călătorii se opreau să se roage pentru o traversare sigură și lăsau ofrande, preferabil în bani, care deveneau o a doua formă de taxare, folosită pentru întreținerea podului.

După care, văzând stăpânirea aglomerația mare din oraș, înghesuiala dintre zidurile de apărare, s-a gândit că e rost de și mai mulți bani și a transformat podurile de piatră în străzi. Prin urmare au încurajat construirea de case din lemn una lângă alta, sprijinite pe pilonii de piatră ai podului și au început să încaseze bani de chirie. Oamenii ce s-au instalat acolo aveau la parter magazinele iar la etaj locuința. Două meserii au fost astfel exilate pe pod, pentru că în oraș nimeni nu-i dorea vecini din cauza putorii ce-o produceau, măcelarii și tăbăcarii. Erau dealtfel și meseriile ce-aveau nevoie de multă apă așa că se rezolvau două probleme dintr-un foc.

Bietele poduri au început să facă concurență piețelor orașului. Erau și străzi și piețe comerciale și locuințe și ateliere nu e de mirare că se mai prăbușeau din când în când.

Așadar, ca să poți trece pe un astfel de pod-oraș trebuia musai să plătești un obol cuiva. Nu știu ce-or fi avut în cap cei care le-au folosit astfel dar zău că semăna cu podul vamă de pe râul Styx (care ulterior a fost degradat și a devenit luntre).

La moartea unui om grecii antici puneau o monedă de argint sau de bronz în gura sau pe ochii celui decedat. Aceea era taxa de trecere, vama pe care sufletul trebuia să i-o plătească lui Charon pentru a fi trecut în lumea de dincolo. Dacă nu avea acest bănuț, bietul suflet era refuzat și condamnat să rătăcească timp de o sută de ani pe malul noroios al râului, într-o zonă gri, privind deznădăjduit spre tărâmul celălalt.

În zilele noastre podul-oraș a dispărut aproape peste tot. A supraviețuit Ponte Vecchio și acum, culmea, ești invitat să scoți infinit mai mulți bani din buzunar când îl treci, nu doar un bănuț.

Charon însă rezistă, în fiecare pod cu taxă de trecere, acolo unde cineva așteaptă la capăt cu mâna întinsă.

Podul Vechi din Mostar (Stari Most), deși nu este nici foarte lung, nici foarte lat este unul dintre cele mai cunoscute și mai frumoase poduri din lume.

A fost construit pe la mijlocul secolului al XVI-lea de arhitectul Mimar Hayruddin, un ucenic al faimosului Sinan, la ordinul sultanului Soliman Magnificul. Podul trebuia să înlocuiască un pod vechi și instabil din lemn peste râul Neretva. Hayruddin a proiectat un singur arc de piatră, lat de 4 metri și lung de aproape 30 de metri, suspendat la peste 20 de metri deasupra apei învolburate. Rețeta de lipire a blocurilor mari de calcar din acele timpuri, spunea că trebuie folosit un mortar amestecat cu albuș de ou și păr de capră, pentru a oferi structurii elasticitate. La acea vreme era cel mai lat arc de piatră construit vreodată. Legenda spune că arhitectul a fost atât de terorizat de gândul că podul se va prăbuși la scoaterea schelelor (sultanul îl amenințase cu moartea), încât și-a săpat propria groapă lângă șantier în ziua inaugurării.

Deși sultanul a vrut ca acest pod să fie un simbol al unității imperiului, istoria l-a transformat într-un pod-frontieră. Mostar a devenit un oraș profund divizat. Pe un mal al râului s-au stabilit comunitățile creștine, croații catolici, iar pe celălalt mal comunitățile musulmane, bosniacii. Podul era singurul punct de contact. Cele două turnuri masive de la capete, Turnul Helebija și Turnul Tara, au devenit birouri de gardă și vămi interne. Tensiunea frontierei a explodat tragic în noiembrie 1993, în timpul Războiului Bosniac, când podul a fost bombardat intenționat și s-a prăbușit în râu. Distrugerea lui nu a fost o eroare militară, ci o încercare conștientă de a șterge puntea de legătură dintre două lumi. Reconstrucția lui ulterioară, finalizată în 2004, s-a făcut cu bucăți de piatră scoase de scafandri din albia râului și a fost făcută ca un gest de reconciliere.

A existat și un obicei tradițional legat de acest pod, care continuă și în zilele noastre. Tinerii din Mostar obișnuiau să sară din vârful lui în apă. Prima dovadă scrisă ce povestește despre astfel de sărituri vine de la celebrul călător otoman Evliya Çelebi, din anul 1664. Spunea el că la sosirea unor oaspeți de seamă se organizau spectacole din acestea în care tineri curajoși săreau în apă și, drept răsplată, primeau pungi de bani de la oaspeți. Mai apoi obiceiul s-a împământenit și a fost transformat într-un fel de rit de trecere, un tânăr trebuia să fi sărit de pe pod înainte de a se putea căsători. Astăzi e mult mai prozaic, tinerii s-au organizat într-un club și sar în apă pentru amuzamentul turiștilor sau fac întreceri între ei.

Podul lui Mimar Hayruddin a avut mare succes așadar, a rezistat în forma în care a fost proiectat timp de sute de ani. Iar în estetica islamică otomană, arcul lui ascuțit sau parabolic nu este doar o soluție de rezistență, ci este numit adesea Kemer, curcubeul. Podul din Mostar a fost gândit să arate ca un curcubeu de piatră care a coborât din cer și s-a sprijinit cu cele două capete pe cele două stânci de pe malul râului Neretva. Pentru musulmanii din epocă, silueta lui zveltă, subțiată spre vârf și extrem de înaltă, amintea direct de podul As-Sirat , cel ce era mai subțire decât firul de păr dar care te purta peste iad spre paradis.

Trecerea podului pe deasupra apelor verzi și periculoase ale Neretvei seamănă cu o metaforă întruchipată, cea a trecerii line a sufletului către porțile raiului.

În fiecare noapte, din aprilie până în noiembrie, râul Neva devine scena unei operațiuni logistice ce seamănă cu un exercițiu militar perfect executat. După miezul nopții, sunt activate sistemele hidraulice masive ce comandă podurile, iar aripile lor de oțel și asfalt încep să se ridice spre cer la un unghi de aproape nouăzeci de grade.

Manevra aceasta este concepută pentru a echilibra prapastia dintre viața normală a orașului și interesele lui comerciale. Sankt Petersburg, un oraș construit pe insule și canale, depinde în totalitate de cele treisprezece poduri mobile care îi unesc cartierele. Ridicarea podurilor este însă esențială pentru că râul Neva este o mare magistrală fluvială pe care marile vapoare comerciale, cargourile și tancurile petroliere venite din Marea Baltică o folosesc pentru a traversa orașul și pentru a pătrunde apoi adânc în interiorul continentului. Navele înaintează în convoi, respectând un orar fixat la minut, deoarece fiecare pod se deschide și se închide după o fereastră orară strictă, anunțată oficial și publicată zilnic pentru ca locuitorii să își poată planifica rutele. Pentru situațiile critice, cum sunt ambulanțele, mașinile de pompieri sau poliția, dispeceratul urban menține legături deschise prin decalarea orarelor sau prin utilizarea unor poduri strategice, asigurând un culoar permanent de intervenție între insule și restul orașului.

Pentru cetățenii obișnuiți și pentru turiști însă, această barieră fizică poate fi dătătoare de bătăi de cap. Cine ratează ultima traversare indicată în orarul oficial este condamnat la un exil forțat pe malul greșit până în zori. Această ruptură terestră durează până spre dimineață, când convoaiele de nave au trecut, iar mecanismele coboară aripile de oțel la orizontală, reîntregind orașul.

Cea mai deosebită ridicare a podurilor din Sankt Petersburg se petrece anual, în timpul nopților albe în timpul unui festival organizat pentru absolvenții de liceu. Atunci, pe sub podurile ridicate, în zgomotul focurilor de artificii, înaintează o corabie reală cu pânze roșii. Tradiția este inspirată dintr-un roman foarte popular, Pânze Roșii, al scriitorul rus Alexander Grin, publicat în 1923. Reprezintă și el un soi de rit de trecere a tinerilor de la copilărie la maturitate.

În mitologia greacă, Simplegadele erau două stânci uriașe, așezate la intrarea în Marea Neagră, care se izbeau una de alta la intervale regulate, zdrobind orice corabie care încerca să treacă. Singura șansă a argonauților, cei plecați în căutarea Lânii de Aur tocmai în actuala Georgie, a fost să calculeze momentul exact în care stâncile se deschideau, să se opintească în vâsle și să treacă prin ele în cea mai mare viteză.

Legenda spune că, după ce o corabie a reușit să treacă nevătămată pentru prima dată, blestemul s-a rupt. Dar nu a dispărut, s-a îmblânzit și s-a mutat la Sankt Peterburg

În Himalaya, pe acoperișul lumii, a trăit în secolul al XV-lea un călugăr yoghin pe nume Thangtong Gyalpo. El excela în foarte multe domenii, era un lama adică un maestru spiritual, medic, arhitect și maestru fierar iar marea lui plăcere în viață era să construiască poduri. Este supranumit până astăzi Chagzampa, Lama Podurilor de Fier.

Povestea lui spune așa. Prin anul 1430, Thangtong Gyalpo se afla la un punct de trecere cu barca pe râul Kyichu de lângă Lhasa. Dar barca pe care o aștepta s-a răsturnat din cauza torentului violent și el a privit neputincios cum pelerinii simpli și oamenii săraci s-au înecat sub ochii lui. În acel moment, credința lui budistă a încetat să mai fie doar o meditație și s-a transformat într-o compasiune activă. Și-a dat seama că nu poți propovădui eliberarea spirituală unor oameni care mor înecați încercând să ajungă la templu.

S-a apucat așadar de metalurgie. Pentru a strânge banii trebuincioși a înființat o trupă de teatru și operă tibetană și așa a ajuns să fie considerat și părintele operei Lhamo. Apoi a început să bată Tibetul și Bhutanul în lung și în lat pentru a găsi minereu de fier. Tot fierul pe care a pus mâna, minereu, uneltele și ofrandele oamenilor, l-a topit și l-a turnat în zale masive din fier pe care le-a îmbinat în poduri suspendate din lanțuri ce treceau peste cele mai periculoase râuri și peste cele mai adânci prăpăstii. Se spune că a reușit să meșterească 58 de astfel de poduri iar unele dintre ele au rămas funcționale și astăzi, după 600 de ani.

Și a mai reușit să facă ceva cu podurile astea. În mitologia tibetană veche, relieful accidentat al munților Himalaya era de fapt corpul culcat al unei demonițe uriașe care încerca permanent să oprească răspândirea învățăturii budiste. Gropile, văile adânci și râurile erau considerate venele sau punctele de energie negativă ale acestei demonițe. Când Thangtong Gyalpo înfigea pilonii de metal în capetele de piatră ale podurilor și întindea lanțurile grele de fier peste prăpăstii, el făcea, de fapt, un ritual de imobilizare a forțelor haosului.

Nu e tocmai comod să treci un astfel de pod, se leagănă dramatic, zalele trosnesc, iar dedesubt urlă apa. În plus, văile adânci peste care trec sunt adevărate tunele de vânt, iar curenții de aer sunt mereu prezenți și destul de puternici. De aceea tibetanii împânzesc podurile cu stegulețe fâlfâinde imprimate cu mantre sacre, astfel încât vântul să preia rugăciunile și să le poarte energia de-a lungul întregii văi, către toate ființele vii.

În toate textele budiste, viața plină de suferință, atașamente și ignoranță în care trăim este numită Samsara. Este descrisă metaforic ca „un râu extrem de violent și periculos”. Iluminarea, Nirvana, este numită „celălalt mal”.

Când te plimbi prin grădinile japoneze dai la tot pasul peste mici podețe de lemn sau de piatră care, la o primă vedere, nu par indispensabile. Apa pe care o traversează poate fi doar un firicel îngust sau un pârâu blând, ce ar putea fi trecut dintr-un singur pas. Și totuși, prezența lor acolo nu este întâmplătoare. Nu scurtează cine știe ce drumul dar sunt frumoase și te invită la traversare și popas. Ajuns în mijlocul lor îți vine să te oprești și să te uiți puțin în jur. De aici, suspendat pentru o secundă între două maluri, lumea se percepe diferit. Auzi clipocitul apei, îi simți răcoarea, pământul ferm ți-a dispărut de sub picioare și frumusețea grădinii poate fi privită de la o oarecare depărtare. În nopțile senine poți privi luna de pe cer sau poți să-i admiri reflexia pe cerul oglindit de la picioarele tale. Podul devine astfel, un balcon al contemplației.

Japonezii au făcut un întreg ritual din gestul de a te opri pe un pod pentru a contempla reflexia lunii în apă. Reprezintă una dintre cele mai înalte expresii ale filosofiei Zen și Shinto. Seamănă cu contemplarea unei grădini de piatră dar este mult mai plăcută și mai senzuală după părerea mea.

Zen-ul a ales să explice Nirvana și prin metafora numită Luna în apă. Ea spune că iluminarea sau realitatea absolută este ca Luna de pe cer, unică și desăvârșită. Lumea noastră materială, cea de zi cu zi, este doar reflexia Lunii pe suprafața mișcătoare a unui lac. Când stai la mijlocul podului, te afli de fapt suspendat între adevărul Nirvanei și viața ta obișnuită. Din acest spațiu al „nimicului”, unde nu aparții niciunui loc, mintea se curăță și se liniștește, exact ca oglinda apei pregătită să primească lumina lunii.

Contemplarea Lunii de pe pod este, de fapt, un exercițiu de introspecție. Ești doar tu, un fir de lemn suspendat în aer și o lumină rece care îți amintește că totul în jur, apa, reflexia, grădina și chiar propria ta viață, sunt iluzii și doar o clipă trecătoare.

Chiar și în zilele noastre descoperi câteodată în China sau în Japonia poduri extrem de arcuite ce par făcute să pună la încercare trecătorul, nu să-l ajute. Sunt aproape un semicerc înfipt în pământ. Când începi să-l urci fiecare pas devine un efort, privirea îți este țintuită doar pe treapta următoare, ești tentat să te ții cu mâinile de trepte sau de balustradă de frică să nu te dai de-a berbeleacul.

Podurile astea au fost construite intenționat așa pentru a forța omul să își schimbe postura fizică, să se aplece și să se concentreze doar pe pașii lui. Efortul fizic obligă mintea să se curețe de gândurile cotidiene. Când ajungi în vârful curbei, chinul e uitat iar când cobori pe partea cealaltă, în fața templului, ai senzația că ai lăsat lumea veche în urmă și ai intrat într-un alt spațiu.

Forma ciudată a acestui pod este explicată printr-un amestec ciudat de daoism și budism. Deși la începuturi daoiștii nu credeau în reîncarnare, ci doar într-o energie permanentă Qi, care nu se naște și nu moare, au preluat până la urmă acest concept de la budiști, împreună cu clasificări de curățare a sufletului în tranziția lui de la viață la moarte și înapoi. Podul devine astfel un ciur prin care sunt evaluate sufletele ce trec pe el.

Interpretări mai mult sau mai puțin populare spun așa. În prima fază a urcușului podul este foarte abrupt tocmai pentru a pune la încercare sufletele îngreunate de multe păcate. Ele nu vor fi capabile să suporte efortul cerut de panta înclinată și vor aluneca repede în apele tulburi și învolburate de dedesubt. Urmează o pantă mai lină adresată celor a căror viață a fost un amestec de fapte bune și greșeli acceptabile, adică a marii noastre majorități. De aici ai șanse mai mici să cazi în apă doar gâfâi răsunător și-ți tragi cu sufletul. Faci foarte bine, pentru că așa îl purifici de faptele cele rele pe care le-ai înfăptuit în viață. Și în sfârșit, panta cea lină și aproape plană din vârf este a acelora care ajung acolo fără să gâfâie deloc. Dar ei sunt cei perfect acordați cu Dao: înțelepții, maeștrii detașării, oamenii care au înțeles în timpul vieții cum să curgă odată cu existența, fără să opună rezistență și fără să adune balastul dorințelor egoiste. Pentru ei, pantele abrupte nici nu se simt, energia lor (Qi) învinge greutatea păcatelor. Ei nu escaladează podul, ca noi ăștialalți, ei plutesc, trecând de partea cealaltă fluierând, ca un fulg purtat de vânt. Să mai spună careva că antrenamentul nu contează.

Adevărata miză a traversării unui astfel de pod se află însă la celălalt capăt. Acolo te așteaptă bătrâna Meng Po, păzitoarea pragului, care oferă fiecărui suflet obosit o licoare deosebită, Ceaiul Uitării. Preparată din ierburi obișnuite, această băutură adună în mod misterios cele cinci arome fundamentale ale existenței, dulcele bucuriilor, acrul dezamăgirilor, amarul suferinței, iutele pasiunii și săratul lacrimilor. A gusta din această băutură înseamnă să uiți instantaneu tot ce ai învățat, iubit sau regretat pe parcursul nevolnicei tale existențe curente.

Daoiștii au numit podul acesta Naihe, și nu l-au conceput ca pe un instrument de tortură, ci ca pe un ritual de purificare prin amnezie. Suferința urcușului te golește de ce-a fost iar ceaiul uitării îți redă inocența necesară pentru a te naște din nou, liber de povara amintirilor.

Primul pas făcut pe podul de sticlă de la ZhangJiaJie nu seamănă cu nici un alt pas pe care l-ai făcut vreodată. În acel moment instinctul de supraviețuire, gestionat de creierul de reptilă numit și amigdala, intră în coliziune directă cu cortexul frontal, cel responsabil cu rațiunea. Deși acesta din urmă îți spune că sub picioarele tale se află plăci groase de sticlă securizată, capabile să susțină greutatea unor camioane, amigdala strigă la tine Păzea!!! vezi că pășești în gol, într-un abis adânc de trei sute de metri. Dedesubt ai doar piatră și pădure.

Tălpile picioarelor, învelite în papucei moi ca să nu zgârie sticla, nu te ajută deloc. Alunecă în loc să-ți ofere un sprijin palpabil care să-ți confirme că pământul este încă acolo. Senzația de vertij te lovește instantaneu. Cei din jurul tău reacționează diferit, oferind un spectacol al vulnerabilității umane. Unii merg târșâit, cu ochii în zare și cu mâinile pe balustradă. Alții încremenesc pur și simplu undeva pe drum, copleșiți de măreția terifiantă a hăului. Pe la mijlocul lui însă, după ce te obișnuiești, începe să te tenteze ideea vecinilor tăi care s-au așezat în mijlocul transparent al platformei de sticlă și își fac poze care-i arată plutind în aer.

În mitologia persană zoroastriană exista un pod numit Chinvat, care lega lumea noastră de cealaltă. Avea o proprietate unică, își modifică forma fizică în funcție de moralitatea celui care îl traversează. Pentru omul ce-a respectat regula gândurilor bune, a vorbelor bune și a faptelor bune podul se lățea ca o cărare primitoare, permițându-i să treacă dincolo fără efort și fără frică. În schimb, pentru cel păcătos puntea se rotea pe muchie și se subția dramatic până devenea la fel de tăioasă ca lama unui brici sau ca un fir de păr.

Podul de la Zhangjiajie nu judecă pe nimeni. Este solid și transparent pentru toți în mod egal. Depinde de tine dacă și cum îl traversezi.

---

După ce s-a așternut praful

Dacă pragul îți cere un popas înainte de a merge mai departe, podul îți cere mai mult, să traversezi un hău și să mergi până la capăt. La mijlocul lui nu mai aparții niciunui mal și nu prea are sens să te răzgândești. Poate de aceea toate culturile lumii au pus pe pod câte un vameș, un înțelept, o capelă sau o demoniță cu un bol de ceai. Ca să nu-l treci degeaba.