Sertarul cu Piețe

Sertar S.1

La versiunea 2.0 s-a ajuns când lumea și-a dat seama că se pot rezolva trei probleme într-o piață, dintr-o singură lovitură: aveai unde să-ți vinzi recolta, unde să afli ultimele zvonuri și unde să te plimbi când nu aveai altceva mai bun de făcut și te plictiseai.

Dar piețele astea comune nu prea merită să intre într-un cabinet de curiozități, le știe toată lumea. Cele care mi-au atras mie atenția seamănă cu toate celelalte, la o primă vedere, dar au și câte un schepsis care le scoate în evidență. Fie că e vorba de locație, de istorie sau de caracter, fiecare merită o categorie separată. Drept urmare, m-am apucat de colecționat și catalogat.

Specimene

---

În momentul în care am ajuns într-un colț din piața Tian’anmen din Beijing am fost profund dezamăgită. Asta să fie celebra și nemaipomenita piață chinezească? Pe aici să fi trecut tancurile acelea care s-au oprit în fața unuia cu o plasă de cumpărături în mână? M-am dumirit cam la 100 – 200 de pași mai încolo, după ce-am trecut de Poarta de Sud. În fața mea se deschidea o nesfârșită câmpie de beton. Clădirile de pe margini păreau împinse undeva la orizont. Am rămas cu gura căscată și m-am simțit o furnică aterizată pe altă planetă. Piața era plină de mușuroaie de oameni ca mine. Se învârteau de colo-colo, își făceau fotografii, sporovăiau dar nu se coteau defel. Era loc suficient pentru toată lumea. Până să ajung la Poarta de Nord și la Orașul Interzis am mâncat o pâine.

Am înțeles de la ghidul nostru că în piața aceasta, cea mai mare din lume, încap un milion de oameni. Doamne apără, jumătate de București se putea aduna aici! Cui i-a trecut oare prin minte să construiască o asemenea enormitate? Răspunsul trebuia căutat mult mai departe în trecut decât mi-aș fi imaginat.

Numele înseamnă Poarta Păcii Cerești și este împrumutat de la poarta monumentală de la capătul nordic al pieței ce duce spre Orașul Interzis, o construcție imperială din 1420, ridicată în timpul dinastiei Ming de împăratul Yongle. În acele vremuri împăratul chinez nu era un muritor de rând ci Fiul Cerului – singurul intermediar între Cer și Pământ, mediatorul prin care ordinul ceresc se transmitea poporului. Capitala sa era centrul lumii iar Orașul Interzis (Palatul Imperial) era proiectat ca o replică pământească a palatului ceresc al Împăratului de Jad, după toate regulile feng-shui ce favorizau orientarea nord-sud. Piața Tian’anmen era pragul acestui univers sacru. Când împăratul proclama edicte de pe balconul ei, el vorbea din poziția sa de mediator cosmic dintr-un loc în care se întâlneau cerul și pământul.

Lui Mao Zedung ideea aceasta i s-a părut prea bună ca să fie abandonată. Timp de secole, piața a fost relativ modestă ca dimensiune, iar transformarea radicală a survenit abia în 1958, când a fost extinsă dramatic. Au fost demolate ziduri vechi, porți laterale și cartiere întregi din jurul Porții Păcii Cerești pentru a crea această vastitate. De ce atât de mare? Contextul istoric a contat mult. China tocmai ieșise dintr-un secol de umilințe – războaie cu puterile occidentale, invazia japoneză, război civil – și noul regim voia să demonstreze că China redevenise o putere mondială. Când Mao a proclamat Republica Populară Chineză pe 1 octombrie 1949, a făcut-o tocmai de pe Poarta Păcii Cerești, intrând de fapt în papucii foștilor împărați.

În jurul pieței au fost ridicate clădiri mamut: Palatul Adunării Poporului (1959) pe partea vestică, un edificiu masiv unde se întrunește parlamentul chinez; pe partea estică, Muzeul Național al Chinei; în centru, Monumentul Eroilor Poporului, un obelisc de 38 de metri dedicat celor căzuți în revoluții și războaie. În 1977 a apărut și Mausoleul lui Mao Zedong, unde poate fi văzut și în ziua de azi corpul îmbălsămat al fondatorului Republicii Populare Chineze. Plasarea mausoleului pe axa nord-sud, exact în calea care duce spre Orașul Interzis, nu e accidentală deloc, e o continuare a aceleiași idei de centru sacru.

Arhitectura pieței e deliberat monumentală și deschisă. Nu există copaci care să fragmenteze spațiul, nici labirinturi de alei. Totul e gândit pe orizontală și verticală, linii drepte, perspective lungi, clădiri masive. E un stil specific anilor ’50, influențat de arhitectura sovietică, dar adaptat cu elemente chinezești. Scopul era să inspire respect, să creeze sentimentul de măreție colectivă, să păstreze ideea de spațiu cosmic, nu intim ci universal.

Astăzi, Tian’anmen rămâne centrul simbolic al Chinei, un loc unde istoria imperială se întâlnește cu cea modernă, unde turiștii fac selfie-uri în timp ce soldații patrulează disciplinat, unde tradiția și puterea de stat coexistă într-un echilibru atent calibrat.

Nu cred să mai existe o piață Tian’anmen pe lumea asta, poate doar câteva copii mai nereușite. Merită cu vârf și îndesat să intre în colecția mea de curiozități.

Când am ajuns în piața Maidan-e Naghsh-e Jahan din Isfahan primul gând care mi-a trecut prin minte a fost: Uite, alt megaloman care a vrut să fie cu moț și și-a chinuit supușii ca să-i construiască lui ceva enorm. În fața mea se întindea un soi de piață-grădină, cu fântâni arteziene în mijloc, înconjurată de colonade. Deasupra lor se ridicau cupole de moschee și iwanuri monumentale, acele porți înalte și adânci atât de caracteristice lumii iraniene. Erau împodobite cu plăci de ceramică cu desene complicate ce păreau împrumutate din modelele covoarelor. Piața era copleșitoare dar avea măcar bunul-simț să fie și extrem de frumoasă.

Numele ei înseamnă literal Imaginea Lumii sau Modelul Lumii și nu este ales deloc la întâmplare. Când șahul Abbas I a construit-o, între 1598 și 1629, voia exact asta: un model al lumii sale în care religia, puterea politică, comerțul și viața de zi cu zi să conviețuiască într-o ordine perfectă.

Și-a organizat modelul de lume foarte riguros. La nord a așezat comerțul, reprezentat de Poarta Marilor Bazaruri (Qeysarie), prin care se intra în lumea negustorilor și a meșteșugarilor. La sud a pus religia, întruchipată de Moscheea Șahului, actuala Moschee a Imamului. La est a rezervat locul unei spiritualități mai intime, reprezentată de Moscheea Sheikh Lotfollah, folosită de familia regală și de apropiații ei. Iar la vest și-a instalat propria reședință, Palatul Ali Qapu, simbol al puterii politice și al autorității pământești.

Aceste patru puncte nu erau însă insule separate. Ele erau unite de o galerie continuă de arcade, plină de magazine și ateliere, astfel încât comerțul, religia și puterea se întâlneau zilnic în același spațiu. Magazinele și atelierele funcționează și azi în același spațiu creat în vremea lui Abbas, o continuitate aproape neîntreruptă de peste patru sute de ani. Poți cumpăra de aici covoare persane, miniaturi, metale lucrate manual, emailuri și alte specialități din Isfahan. Estetica pieței este copleșitoare. Faianțele turcoaz și albastru cobalt, mozaicurile geometrice, caligrafiile gigantice îți fură privirea și îți pun imaginația la treabă. Seara, când apune soarele, cupolele moscheilor capătă reflexe aurii, iar întreaga piață pare decorul unui basm persan.

Piața nu era însă doar un decor simbolic. În vremea lui Abbas I aici se făcea comerț, se organizau meciuri de polo și se ieșea la plimbare. Aproape toate aceste îndeletniciri au supraviețuit până astăzi, cu excepția polo-ului. Doar câteva trăsurici trase de cai mai amintesc de sportul de altădată. În schimb partea cu socializarea funcționează ca unsă.

Seara îndeosebi și în zilele de sărbătoare o mulțime de familii de iranieni și-au făcut un obicei din a ieși la picnic prin parcurile orașului. Și cum Maidan-e Naghsh-e Jahan oferă spațiu din belșug pentru asemenea întâlniri, se strâng cu sutele și aici. Își întind păturica, își deschid coșul cu merinde și stau la taifas până noaptea târziu. Mi-a atras atenția și faptul că la astfel de ieșiri tații par să preia mare parte din grija copiilor. Ei își poartă pruncii în brațe, îi supraveghează sau se joacă cu ei.

Tot ei îi opresc pe turiștii care cască gura prin piață și îi roagă să vorbească ceva cu odraslele lor, într-o limbă de circulație internațională, de preferat engleza. Un test de fapt, ca să vadă cât de bine se înțeleg copiii cu cineva care nu cunoaște o boabă de farsi. Un fel de lecție de limbă străină făcută pe gratis.

Am avut și eu parte de astfel de conversații, cu duiumul. Începeau cu întrebări timide: de unde ești? când ai sosit? ce ai mai vizitat prin Iran? îți place ce-ai văzut? Dacă se dezghețau apele începeam să vorbim vrute și nevrute, ba mai interveneau și tații și mamele în discuție, direct sau prin intermediul odraslei. Taifasurile acestea m-au și alungat din piață, până la urmă. După vreo zece astfel de conversații mi-am pus coada pe spinare și am fugit mâncând pământul la hotel. Altfel mă tenta ideea de-a rămâne până la miezul nopții în Maidan-e Naghsh-e Jahan.

Degeaba a vrut Abbas I să construiască un model al lumii. Oricât de impresionante ar fi cupolele, mozaicurile și arcadele ei, mie mi-au rămas în minte îndeosebi taifasurile și lecțiile gratuite de engleză. Până acum, piața aceasta e unica de felul ei.

Puține sunt piețele din lumea asta care m-au făcut să mă simt ca și cum aș fi intrat într-o poveste din copilărie. Puține sunt în general și locurile care să te poarte, cu ochii deschiși, în lumi imaginare. Până în ziua de azi doar două piețe mi-au dat senzația asta. Una dintre ele își spune povestea prin clădiri. Cealaltă prin oameni.

În Piața Roșie din Moscova povestea vine din decor, din forme și culori neașteptate. Catedralele par sculptate din turtă dulce și pictate de un copil cu imaginație debordantă. Cea a Sfântului Vasile, cu turle în formă de bulb, vopsite în roșu intens, verde smarald, albastru ceresc, cu spirale aurii și motive geometrice, pare desprinsă dintr-o altă tradiție și dintr-o altă imaginație. E ca și cum cineva ar fi luat un șablon bizantin, l-ar fi trecut prin filtrul unor basme rusești și l-ar fi plămădit aievea în piatră și cărămidă. Unii o compară cu un imens cozonac în care stau înfipte opt lumânări. Zidurile Kremlinului, masive, de un roșu cărămiziu intens, conturează o latură întreagă a pieței, cu turnurile lor crenelate în formă de coadă de rândunică. Noaptea, când totul e iluminat strategic, piața devine palat: catedralele strălucesc ca niște bijuterii gigantice, zidurile devin decoruri de operă, iar pavelele de granit lucesc ca podelele unei săli de bal. Nu e o piață care te invită să stai liniștit pe o bancă. E o piață care cere să te plimbi, să te învârți, să privești în sus, să faci trei pași și să descoperi un alt unghi, o altă perspectivă. E spectacol continuu, chiar și atunci când nu se întâmplă mare lucru.

La începuturi, în secolul al XV-lea, piața aceasta nu era decât un spațiu deschis în fața noului Kremlin construit de Ivan al III-lea. Se numea Torg (piață de comerț) sau Pojarnoe (locul incendiilor) pentru că Moscova era din lemn și ardea des. Abia în secolul al XVII-lea a primit numele actual: Krasnaya Ploshchad. „Krasnaya” înseamnă atât „roșie” cât și „frumoasă” în rusa veche, și mai degrabă frumusețea era sensul inițial, nu culoarea. Există picturi rusești care o arată albă ca varul. De-a lungul secolelor, piața a fost scenă pentru toate marile momente ale istoriei rusești: execuții publice, proclamații țariste, parade imperiale, revoluția bolșevică, paradele militare sovietice cu tancuri și rachete, concerte rock post-comuniste. Mausoleul lui Lenin a transformat piața într-o scenă ideologică – corpul îmbălsămat al liderului revoluționar devenind un fel de relicvă seculară. Elegantul magazinul universal GUM, cu fațada lui din secolul al XIX-lea ocupă latura estică. Este un templu dedicat consumului ce astăzi vinde Louis Vuitton și Dior în locul unde se vindeau pe vremuri cizme proletare. Krasnaya Ploshchad nu a fost niciodată doar un loc frumos. A fost scena pe care Rusia și-a jucat, secol după secol, diferitele povești despre sine.

În contrast cu Piața Roșie a Moscovei, Djemaa el-Fna din Marrakech nu este spectaculoasă deloc, dimpotrivă e mare și sărăcăcioasă. E un dreptunghi prăfuit de pământ bătătorit, înconjurat de clădiri banale, cu minaretul moscheei Koutoubia în fundal ca singur element arhitectural remarcabil. Dacă vii aici dimineața, când piața e goală, ai crede că te-ai rătăcit într-o parcare din care au uitat să toarne asfalt. Dar după-amiaza, când soarele începe să coboare, piața învie ca prin minune. Este invadată de tot felul de performeri, fiecare cu rolul lui într-un spectacol haotic care se joacă de secole.

Apar îmblânzitorii de șerpi, cu cobrele lor ascunse în coșuri de rachită, gata să-ți pună șarpele pe umeri pentru o poză și câțiva dirhami. Lângă ei, maimuțele îmbrăcate în costume execută numere comice la comandă. Mai încolo, acrobații berberi fac piramide umane și salturi mortale, înconjurați de copii fascinați și turiști care nu știu dacă e permis să filmeze. În alt colț, povestitorii tradiționali – halayqia – strâng cercuri de localnici în jurul lor. Stau pe scăunele, gesticulează amplu, își modulează vocile dramatice, spun povești numai de ei știute. Publicul râde, suspină, se agită. E teatru oral și funcționează exact cum funcționa acum 500 de ani. Muzicienii gnawa – descendenți ai sclavilor aduși din Africa subsahariană – cântă cu instrumentele lor hipnotice: gimbri (un bass cu trei coarde) și qraqeb (castaniete metalice). Ritmul e obsedant, repetitiv, menit să ducă spre transă. Dansează în cercuri, se învârt, transpiră. Unii turiști se opresc fascinați, alții fug speriați de intensitate.

Între aceste insule de spectacol încep să se anime și tarabele cu mâncare. Găsești de toate: fum de grătar, miros de chiftele, melci fierți în sos picant, cap de berbec fiert, sucuri de portocale stoarse la cerere. Vânzătorii strigă, te trag de mânecă, îți promit „cea mai bună mâncare din Maroc, haide, șezi, mănâncă!”. Negocierea prețului face parte din ritual. Ghicitorii în cărți îți citesc viitorul, vindecătorii tradiționali vând ierburi și poțiuni miraculoase pentru orice boală, de la durerile de cap până la impotență. Femeile pictează mâini cu henna, desenând modele complicate care durează zile. În ciuda protestelor mele firave, am plecat și eu din piață cu o brățară de henna în jurul încheieturii.

Nu există program, nu există regizor. Totul se întâmplă organic, haotic, imprevizibil, ca pe vremea celor O mie și una de nopți, a cavalerilor și saltimbancilor.

În Moscova poveștile sunt sculptate în cărămidă. În Marrakech ele încă umblă prin piață.

Când am ajuns în Agora ateniană mi-a fost greu să cred că aici s-a născut o idee atât de importantă încât acum guvernează o bucată mare de lume.

Nu pentru că locul ar fi neimpresionant, ruinele au farmecul lor melancolic, cu coloane înalte care mai stau încă în picioare și cu Templul lui Hefaistos atât de bine conservat. Dar tocmai asta e ciudat: pare prea mic, prea intim, prea provincial pentru locul unde s-a inventat democrația. Stai în mijlocul pieței, cu ghidul turistic în mână, și încerci să-ți imaginezi cum arăta acum 2.500 de ani. Aici, pe aceste pietre uzate oameni obișnuiți se adunau să dezbată legile orașului. Nu doar aristocrați, preoți, ci și amărășteni ca noi, meșteșugari, comercianți. Trebuia doar să fii bărbat, om liber și născut în Atena. Veneau dimineața, ascultau propunerile, ridică mâna, votau. Și votul lor conta.

Agora înseamnă literalmente „loc de adunare”, dar a ajuns să însemne mult mai mult: conversație, dezbatere, schimb de idei. Nu era doar o piață comercială, deși se vindeau aici tot soiul de produse. Nu era doar un spațiu religios, deși existau destule temple și altare. Era un loc unde Socrate putea să-i întrebe pe concetățenii lui „De unde știi că știi?”. Tocmai asta era ideea, în Agora era permis să pui la îndoială totul, puteai să fii sau nu de acord, puteai să argumentezi folosindu-ți capul, nu pumnul. Era locul unde individul devenea cetățean, unde opinia sa, dacă o putea argumenta convingător, putea schimba lucrurile.

Am întâlnit un loc asemănător Agorei la mii de kilometri nord, pe o insulă vulcanică bătută de vânturi arctice. În Islanda, vikingi-fermieri aveau să reinventeze același concept fără să fi auzit vreodată de Agora sau de Pericles.

Þingvellir (pronunță Thingvellir) nu seamănă deloc cu Agora grecească. Este o piață doar dacă ai considera întreaga Islandă un oraș. Este o câmpie aspră de lavă ruptă, unde se întâlnesc două plăci tectonice, cu fisuri adânci în scoarța terestră. Arată ca un peisaj de pe altă planetă. Aici, în anul 930, islandezii au stabilit Alþingi, cea mai veche adunare parlamentară continuă din lume. Veneau o dată pe an, la solstițiul de vară, din toate colțurile insulei, cu corturile, cu proviziile, cu familiile. Se adunau în câmpia de lavă și, timp de două săptămâni, dezbăteau legile, judecau disputele, hotărau soarta comunității. Sistemul era ciudat de similar cu cel atenian. Fiecare regiune trimitea reprezentanți. Exista un „vorbitor de lege” (lögsögumaður) care recita din memorie toate legile în vigoare, pentru că nimeni nu știa să scrie, așa că legea era orală și trebuia memorată. Cetățenii liberi votau ridicând armele sau bătând din scuturi. Dezbaterile se țineau pe Lögberg (Stânca Legii), un afloriment natural de lavă care servea drept tribună.

Nu e întâmplător că ambele locuri sunt astăzi pustii. Agora și Þingvellir aparțin unei lumi în care cetățeanul era chemat să participe direct la treburile comunității. Între timp am evoluat, am păstrat parlamentele, alegerile și constituțiile, evitând harababura unui stadion întreg chemat să decidă singur mersul cetății. Dar am pierdut aproape cu totul piața care îți cerea o opinie.

Am patrulat și eu cândva prin Forum Romanum pe care mi l-am imaginat întotdeauna ca pe o piață în care doar îți ciulești urechile și asculți. Iar dacă ai opinii, le ții pentru tine. Preferabil cu zâmbetul pe față.

Via Sacra, ce traversează forumul de la un cap la altul, mi s-a părut că are un nume prea pompos pentru ceea ce arată acum. Un amărât de drum pietruit între ruine, ticsit cu turiști în pantaloni scurți și ghizi care țin umbrele colorate ca să nu-și piardă turma. Dar acum două mii de ani, pe pietrele astea călcau generali victorioși în procesiuni triumfale, cu robi înlănțuiți în urma lor și praful imperiului pe sandale. La stânga și la dreapta veghează rămășițele templelor: Jupiter, Saturn, Vesta, Castor și Pollux. Coloanele stau în picioare într-o dezordine melancolică, ca trei dinți rămași într-o gură știrbă. Câțiva pereți mai rezistă, restul e imaginație și panouri explicative. Mai departe, Bazilica Iulia, unde se judecau procesele civile. O platformă uriașă de cărămidă, acum redusă la fundații, dar care în vremea ei avea trei etaje și adăpostea patru tribunale simultan. Zgomotul trebuie să fi fost infernal: avocați care strigă, martori care mint, public care huiduie sau aplaudă. Apoi, Curia, sediul Senatului. Clădirea e surprinzător de bine păstrată (a fost transformată în biserică în evul mediu, ceea ce i-a salvat pielea). Înăuntru e o sală goală, severă, cu pardoseală de marmură geometrică. Aici 300 de senatori, bărbați în togă albă cu dungă purpurie, toți din familii nobile, toți convinși de propria importanță, discutau soarta republicii. Sau cel puțin asta făceau la început. Pe măsură ce mergi spre capătul forumului, simți cum democrația își pierde din suflu. În sfârșit Rostra, tribuna de unde vorbeau oratorii. Numele vine de la rostra = ciocurile navelor, pentru că platforma era decorată cu ciocuri de bronz luate de la navele cartagineze învinse. E un memento vizibil: „Uite ce facem cu dușmanii”.

Nu pricep mare lucru când mă uit la Rostra dar închid ochii și încerc să-mi imaginez. Îl văd pe Cicero cocoțat pe ea, pe la anul 63 î.Hr., strigând celebrul „Până când, Catilina, vei abuza de răbdarea noastră?”. Mulțimea ascultă. Unii aplaudă. Alții mormăie. Senatul e impresionat. Catilina e terminat. Îl văd apoi pe Caesar, tot acolo, cocoțat pe Rostra. Nu vorbește mult dar are legiuni în spate. Mulțimea aplaudă mai entuziasmată. Senatul ascultă mai atent. Îl văd apoi pe Marcus Antonius, cu toga însângerată a lui Caesar în mâini. Citește testamentul în care Caesar le lasă cetățenilor bani și grădini publice. Mulțimea urlă de furie. Se pornește o răzmeriță. Brutus și ceilalți „eliberatori” fug din oraș. Și în sfârșit, îl văd pe Augustus. Renovează forumul, construiește un forum propriu alături, pune statui peste tot. Rostra rămâne, dar își schimbă funcția. De-acum încolo de aici se proclamă victorii imperiale, se citesc decretele împăratului, se anunță festivitățile. Nu mai e tribună de dezbatere, e un balcon de la care puterea vorbește celor aflați jos în piață. Mulțimea încă se adună. Încă ascultă. Dar nimeni nu mai întreabă „Quo usque tandem„. Întrebări din astea îți pot aduce capul pe o suliță, literalmente, pentru că tot pe Rostra se expuneau capetele dușmanilor de stat. Al lui Cicero, de exemplu, când l-au prins soldații lui Antonius. Capul și mâinile expuse pe tribuna de unde strigase atâția ani. Ironie romană.

Democrația romană a murit aici, undeva între Cicero și Augustus, între dezbatere și decret, între Rostra ca tribună și Rostra ca balcon. A murit încet, elegant, cu formele păstrate intact. Și nimeni nu și-a dat seama exact când s-a întâmplat, pentru că instituțiile erau aceleași, cuvintele erau aceleași, piața era aceeași. Doar direcția conversației se schimbase: nu mai circula în cerc, între cetățeni. Circula vertical, de sus în jos, de la balcon la mulțime.

De atunci și până astăzi, piața-balcon s-a dovedit remarcabil de rezistentă. O găsești în fața palatelor regale, a parlamentelor, a primăriilor și a palatelor prezidențiale. Poate cea mai celebră piață-balcon din lume este cea a Vaticanului. De sute de ani, mulțimile se adună aici pentru a privi spre aceeași fereastră de unde papa vorbește celor aflați jos în piață. Mecanismul a rămas același. Cineva vorbește de sus. Restul ascultă de jos.

Piața Sultanahmet din Istanbul arată astăzi ca o esplanadă turistică binevoitoare: grădini îngrijite, fântâni, băncuțe unde te așezi să bei apă și să te uiți la Hagia Sofia sau la Moscheea Albastră. Liniștit, civilizat, plin de ghizi care îți vând tururi, vânzători de covrigi și pisici care ți se învârt printre picioare.

Dar dacă știi unde să te uiți, îl bănuiești. Trei monumente verticale stau ciudat de singure în mijlocul spațiului: Obeliscul lui Theodosius (adus din Egipt), Coloana Șerpilor (adusă din Delphi), și Obeliscul Zidit (construit pe loc, pentru că obeliscurile autentice erau scumpe). Stau la distanțe regulate, pe o linie dreaptă. De ce oare? Pentru că marchează spina, bariera centrală în jurul căreia alergau cvadrigele. Asta e tot ce a mai rămas vizibil din Hipodromul din Constantinopol, cândva cea mai mare arenă din lume, capabilă să adune 100.000 de spectatori înfierbântați, inima pulsândă a imperiului bizantin timp de sute de ani.

Constantinopolul era împărțit în facțiuni de suporteri, demoi, identificate prin culori: Albaștrii, Verzii, Roșii, Albii. La origine erau echipe de curse de care dar cu timpul au devenit ceva mai mult, facțiuni politice, bande de cartier, grupuri de presiune, armate paralele. Erai un Albastru dacă părinții tăi erau Albaștri. Te îmbrăcai în albastru, te căsătoreai cu o fată din familie Albastră, locuiai în cartierul Albaștrilor. Regula era valabilă și pentru celelalte culori.

Și unde își descărcau Albaștrii și Verzii, de exemplu, antipatia reciprocă? În Hipodrom. Duminică dimineața, 100.000 de oameni se înghesuiau în tribune. Împăratul intra în loja imperială conectată direct cu Marele Palat și apărea deasupra mulțimii ca un zeu care coboară temporar printre muritori. Mulțimea urla, se închina, flutura eșarfe albastre sau verzi. Începeau cursele: patru care conduse de patru aurighi se întreceau în praful arenei, caii spumegau, adrenalina creștea. Dar cursele erau doar pretextul. Adevărata competiție era în tribune: cine urla mai tare, cine își insulta mai creativ adversarii, cine provoca mai mult haos. Facțiunile cântau imnuri politice deghizate în cântece de încurajare. Strigau cereri către împărat, pentru reduceri de taxe, pentru demiterea unor oficiali, pentru schimbări de politică. Împăratul, din loja lui, trebuia să asculte. Era singurul loc unde pleba putea vorbi direct către putere, și puterea nu putea să ignore 100.000 de voci care urlau simultan.

Dacă împăratul era popular, mulțimea îl aclama. Dacă nu, îl fluiera, îl huiduia, îi cerea demisia. Și uneori îl dădea jos efectiv, pentru că facțiunile aveau miliții proprii și controlau cartiere întregi din Constantinopol. Era s-o pățească Iustinian, în anul 532 d.Hr., la o cursă. Albaștrii și Verzii, de obicei dușmani de moarte, s-au unit brusc împotriva lui și au început să să strige „Nika! Nika!” (Învinge! Învinge!). Nu pentru una din echipe ci ei înșiși, împotriva împăratului. Revolta Nika a izbucnit direct din Hipodrom. Mulțimea a iețit în stradă, a incendiat jumătate din Constantinopol și a proclamat un alt împărat. Justinian ar fi fugit dacă Teodora nu-i spunea că roba de purpură e un giulgiu foarte bun. Cu alte cuvinte, mai bine mori împărat decât să trăiești fugar.

Apoi Iustinian l-a trimis pe Belisarius, generalul lui preferat, cu armata în Hipodrom. Au fost încuiate porțile și soldații au măcelărit un sfert de hipodrom. Sângele a curs atunci din belșug pe treptele de marmură, facțiunile au fost decimate iar revolta înăbușită. Hipodromul a supraviețuit dar nu a mai fost același. Facțiunile au supraviețuit și ele dar mult mai supravegheate, mai controlate. Din Piața Caftitului Liber hipodromul a devenit Piața Caftitului Supravegheat. Poți urla cât vrei, atâta timp cât nu depășești linia roșie trasată de stăpânire.

După ceva timp, italienii, moștenitori culturali ai Romei și Bizanțului, și-au adus aminte ce făceau strămoșii lor și au zis: „Vrem și noi piețe unde să ne batem legal!” Așa au apărut câteva copii mai mititele ale Hipodromului din Constantinopol. Toate păstrau aceeași idee: comunitatea avea nevoie de un loc și de un ritual prin care rivalitățile să poată fi jucate, strigate și consumate fără să se transforme în război civil.

Siena are Piazza del Campo, o piață în formă de scoică unde, de două ori pe an, se desfășoară Il Palio, o cursă nebună de cai în care concurează cartierele orașului. Fiecare cartier are steag, culori, simbol (Gâsca, Lupa, Dragonul, Melcul – 17 în total), iar loialitatea e pe viață. Te naști în Contrada Gâștei, mori în Contrada Gâștei. Cursa durează 90 de secunde dar pregătirile durează un an întreg și sunt pline de intrigi, sabotaje, strategii. Jocheii sunt plătiți să piardă, nu să câștige, pentru că e mai important ca dușmanul tradițional să nu câștige decât ca tu să câștigi. Serbarea de după cursă durează săptămâni. Câștigătorii defilează prin oraș ca după un triumf roman. Învinșii plâng în public, literalmente.

Florența are Calcio Storico, o combinație medievală între fotbal, rugby și bătaie de stradă. Patru echipe (cartierele Santo Spirito, Santa Croce, Santa Maria Novella, San Giovanni), fiecare cu culorile ei. 27 de jucători per echipă, cu minge dar aproape zero reguli. Loviturile cu pumnul sunt permise, strangulările sunt permise. Sângerările sunt frecvente. Se joacă în Piazza Santa Croce, acoperită cu nisip pentru acea ocazie. Tribunele sunt pline de localnici care urlă, fluieră, își insultă vecinii din cartierul advers. Nu e sport, e ritual tribal. E Hipodromul readus la viață.

Veneția avea Le Forze d’Ercole, bătăi legale pe poduri, unde facțiunile orașului (Nicolotti vs Castellani) se luau la pumni până când unii cădeau în canal. Scopul oficial declarat este „antrenament militar pentru marinari”. Scopul real era mai degrabă ocazia de a-și descărca nervii fără să dărâme orașul.

Hipodromul nu mai există. Dar impulsul care l-a creat, nevoia tribală de a aparține unei facțiuni, de a avea un dușman clar, de a te lupta pentru culorile tale nu a dispărut nicăieri. S-a mutat doar în stadioane de fotbal, în comentariile online, în alegeri transformate în războaie culturale unde nu mai contează programul ci doar că „noi trebuie să-i învingem pe ei„.

Piața Hipodrom supraviețuiește în noi forme. Cele în carne și oase sunt puține. Celelalte sunt virtuale, fragmentate, nesupravegheate. Și, sincer, nu știu dacă e mai bine sau mai rău că nu mai avem un loc fizic dedicat unde să ne batem legal și după aceea să mergem acasă. Cel puțin în Hipodrom, la finalul cursei cineva curăța sângele din tribune și gata, lucrurile intrau în normal.

După unele păreri nu mai este suficient să fii bogat, puternic sau important. Trebuie ca toată piața să o știe. Așa că te apuci să-ți construiești casa cea mai înaltă, cea mai ornamentată, cea mai imposibil de ignorat. Și vecinul tău face la fel. Și celălalt vecin. Și așa piața devine un concurs de „cine-i cel mai mare și mai tare” tradus în arhitectură. O piață de acest fel devine locul unde înfumurarea iese din oameni și se mută în clădiri.

Grand Place din Bruxelles mi se pare prototipul perfect. Ai putea spune că e o piață dreptunghiulară oarecare înconjurată de case ale breslelor, fiecare aparținând unui grup profesional (brutari, aurari, navigatori, bărbierii-chirurgi). Aici însă fiecare casă încearcă disperat să o întreacă pe vecina ei în pompozitate. Dacă te uiți atent la fațade amețești: colonade aurite, statui pe toate nivelurile, frontoane baroce care par că vor exploda de cât de decorate sunt, blazoane uriașe, sculpturi alegorice. Fiecare casă strigă din rărunchi: „Uitați-vă la mine! Breasla mea e cea mai serioasă! Are bani! Are gust! Are aur și nu mai știe ce să facă cu el!” Casa Regilor (Maison du Roi), sediul puterii, e grandioasă, dar nu cu mult mai grandioasă decât Casa Brutarilor de vizavi. În Grand Place și brutarii țineau să impresioneze.

Rezultatul? Un podium de prezentare în toată regula. Piața devine scenă, clădirile devin exponate, iar tu, vizitatorul, ești juriul care trece prin fața lor și evaluează. Cine are cele mai multe statui? Cine are aurul cel mai strălucitor? Cine a angajat cel mai nebun arhitect?

Și pentru ca spectacolul să nu înceteze niciodată, bruselezii din ziua de azi au inventat și covorul de flori. O dată la doi ani, în august, acoperă întreaga piață cu un covor uriaș făcut din begonii. Sute de mii de flori aranjate în desene geometrice sau tematice, ce se văd cel mai bine de la balcoanele caselor. Durează trei zile, apoi se ofilește și dispare. E efemer, excesiv, complet inutil practic și exact de-asta funcționează. E podiumul dus la extrem.

Grand Place nu e făcută să fie privită discret, din colțul ochiului. E făcută să te oprești în mijlocul ei, să te învârți 360 de grade, și să realizezi că nu există unghi din care vreuna dintre clădiri să nu încerce să-ți capteze atenția. E un podium circular, unde fiecare participant își strigă simultan meritele iar, prin acest exces coordonat, rezultatul devine spectaculos.

Un alt exemplu de flagrantă înfumurare arhitecturală este Piazza dei Miracoli din Pisa. Construcția ei a început în secolul al XI-lea, când Pisa era o republică maritimă bogată ce rivaliza cu Genova și Veneția și controla o parte din comerțul de pe Marea Tireniană. Banii curgeau gârlă așa că pisanii s-au gândit: „Cum le arătăm celorlalți cât de tari suntem?”

Simplu, construim un ansamblu religios atât de spectaculos încât să rămână toți fără cuvinte. Ridică Catedrala din marmură albă strălucitoare, cu arcade peste arcade, coloane peste coloane, atât de mult marmură încât pare că au cumpărat tot stocul din Italia. Apoi Baptisteriul, rotund, masiv, acoperit și el cu arcade și colonade, să nu zică careva că fac economie la decorațiuni. Apoi se apucă de Campanilă care, problema mică, începe să se încline chiar din timpul construcției. Orice oraș normal ar fi oprit lucrările și ar fi cerut un banii înapoi arhitectului. Pisanii nici pomeneală, continuă. Zic, „Turnul se înclină? Perfect. Acum e și mai memorabil. Toată lumea o să vorbească despre el.” Ansamblul e finalizat în secolele următoare cu Camposanto, cimitirul, că doar morții bogați ai Pisiei merită să fie înmormântați într-un claustru cu fresce și arcade de marmură.

Rezultatul? Un miracol, într-adevăr dar unul făcut pe bani mulți. Funcția practică trece în plan secund. Important este ca vizitatorul să rămână cu gura căscată la ce se prezintă pe podium.

Distractiv e că Piețele Podium au devenit cele mai fotografiate piețe din lume. Turistii fac mii de poze, le pun pe Instagram și se întreg în superlative. Dacă ar ști lucrul acesta bătrânii comanditari, sigur ar zâmbi satisfăcuți. În fond, și-au câștigat nemurirea.

Fatima a devenit loc de pelerinaj în 1917, după ce trei copii păstori au susținut că au văzut aici apariții ale Fecioarei Maria. În jurul acelui eveniment s-a construit treptat sanctuarul de astăzi, unul dintre cele mai importante centre de pelerinaj catolic din lume. În fiecare an ajung aici milioane de oameni, mulți dintre ei pe jos, din toate colțurile Portugaliei și nu numai.

Omul pare să aibă o nevoie stranie de a transforma o căutare interioară într-un drum fizic. Nu-i ajunge să creadă. Simte nevoia să meargă, să obosească, să suporte ploaia, foamea, căldura sau durerile din picioare. pentru a găsi răspunsuri la întrebările ce-l macină. De parcă anumite întrebări nu pot fi puse de pe canapea.

Am fost la Fátima în mai, cu mașina, ca orice turist rezonabil. Am dat peste o esplanadă vastă, cu pavaj care strălucea alb. Prin el era desenată o cărare de marmură, și mai albă, care ducea privirea undeva departe, spre o biserică înaltă, tot de un alb imaculat. M-am învârtit pe-acolo un ceas, am încercat să pricep ce văd, am făcut fotografii și, în cele din urmă, am plecat. Nu pot spune că am simțit ceva special. Am plecat cu sentimentul vag că vina era a mea, nu a locului.

Pe esplanadă erau și oameni care străbăteau în genunchi cărarea de marmură până la Capela Aparițiilor. Vreo 300 de metri. M-am uitat la ei și m-am întrebat oare ei ce văd, și eu nu? În fond aveam parte de același pavaj, aceeași biserică albă, același cer. Și totuși era ceva diferit, mie nici prin cap nu-mi trecea să fac ce făceau ei. Te pomenești că trebuia să plătesc pentru asta un altfel de bilet.

Piața pelerinului e singurul soi de piață în care valoarea nu stă în spațiul ei propriu-zis, ci în drumul care te-a adus acolo. Pentru cel care a venit 200 de kilometri pe jos, cu bășici pe tălpi și rucsacul intrat în umeri, pentru cel care a parcurs cei 300 de metri pe genunchi, aceeași esplanadă albă devine o poartă, momentul în care află dacă a meritat sau nu. Vedeam aceleași pietre dar trăiam o altă realitate.

Mecanismul e inversat față de orice altă piață. De obicei, locul îți face ceva. Aici, tu i-ai făcut ceva locului, prin efort, prin timp, prin durere acumulată pe drum. Distanța nu e obstacol până la piață. E parte din piață. Genunchii zdreliți nu sunt prețul biletului, sunt biletul însuși.

De aceea arhitectura contează atât de puțin. De aceea eu n-am găsit cortina aceea miraculoasă spre o altă lume, pe care o caută pelerinii. Nu pentru că n-ar exista ci pentru că nu plătisem intrarea. Venisem cu mașina. Poate că printr-un colț al esplanadei cortina aceea există într-adevăr. Dar bănuiesc că nu se deschide întotdeauna.

În Piața Pelerinului nu contează cine ești, ce știi sau ce ai. Contează doar cât ai mers.

Există o regulă nescrisă în arhitectura piețelor. O piață se termină acolo unde încep clădirile. De obicei sunt așezate de jur împrejur ca niște gardieni ce păzesc spațiul din interior. Piazzetta San Marco din Veneția a ignorat complet regula asta. În loc să închidă piața, arhitectul a lăsat-o deschisă spre lagună, ca și cum ar fi uitat să termine treaba. Sau, mai degrabă, a înțeles că adevărata piață nu se termină la pavaj.

Când stai între cele două coloane ale sale, San Marco și San Teodoro, te afli, după mintea mea, în mijlocul pieței, nu la marginea ei. Dacă stai cu spatele spre lagună, Piazzetta e o piață ca toate piețele, înconjurată de clădiri una mai frumoasă decât cealaltă, cu Palatul Dogilor la stânga și Biblioteca Marciana la dreapta, ambele în competiție pentru atenția ta. Orizontul e închis, controlat, civilizat.

Dar dacă te întorci cu fața spre lagună, totul se schimbă. Nu mai ai nimic în față care să-ți oprească privirea. Pavajul se termină brusc, începe apa și dincolo de ea, la o distanță pe care ai impresia că o poți străbate înot (dar nu e chiar așa) zărești San Giorgio Maggiore care îți întoarce privirea. O insulă mică, o biserică albă și e suficient cât să-ți pui întrebarea: ce este acolo? ce este dincolo de ea?

Probabil aceasta e întrebarea care l-a zgândărit și pe primul navigator care s-a hotărât să ridice ancora. Desigur, existau și alte motivații care îl îndemnau să-și ia lumea în cap, sărăcia, nevoile sau poate ordinul unui rege. Primul pas trebuie să fi fost greu de făcut. După aceea a urmat doar foamea de-a afla ce e dincolo de orizont.

Veneția și-a construit întreaga putere pe ideea asta. Piața nu te ținea, te îndeamna să pleci. Corăbii plecau spre Constantinopol, Alexandria, Antiohia, aduceau înapoi comori și povești, iar piața rămânea acolo, liniștită, așteptând următoarea plecare, următorul navigator dispus să-și parieze viața pe un orizont necunoscut.

Lumea de azi a rămas fără prea multe orizonturi necunoscute. Au fost cartografiate toate continentele, au fost traversate toate oceanele și s-au făcut fotografii din toate cotloanele planetei. Acum orizontul s-a mutat. Nu mai e San Giorgio la capătul lui, nu mai e coasta Africii, nu mai e America. Acum e orbita joasă a Pământului, e Luna, e Marte. Cape Canaveral și Baikonur sunt piețele port ale secolului nostru.

Majoritatea piețelor din lumea asta te fac să rămâi. O piață port te face să te întrebi unde ai putea pleca.

Există pe lumea asta o puzderie de piețe care au în mijloc o statuie. Câteodată însă statuia aceea nu este doar o statuie ci cheia după care începi să citești întreaga piață.

De exemplu, în Place Stanislas din Nancy simți ceva ciudat, piața are o personalitate proprie, una cât se poate de clară, aproape tangibilă. Era mai degrabă piața lui Stanislas Leszczyński, nu a orașului Nancy. Arhitectura rococo, eleganța exagerată până la limita bunului-gust, aurul care strălucește pe porțile de fier forjat, totul reflectă caracterul acestui fost rege polonez exilat care voia să demonstreze lumii că, deși nu mai domnește la Varșovia, totuși e cineva important. Piața pare să fie declarația lui personală, turnată în piatră și aur.

La fel și cu Place Vendôme, inițial Place Louis XIV, apoi Place Napoléon (cu coloana din bronzul tunurilor capturate la Austerlitz). Piața respiră putere absolută, simetria e perfectă, fațadele identice, nicio deviere nu e permisă. E manifestarea fizică a absolutismului, totul sub control, totul măsurat, totul supus ordinii superioare. Nu te mai miri că în vârful coloanei au stat pe rând Louis XIV și Napoléon. Chiar și azi, când piața e plină de magazine cu bijuterii Cartier și Van Cleef, de hotelul Ritz și de bănci private, a rămas aristocratică. Nu atât prin decizie administrativă ci printr-un soi de ADN arhitectural.

În Place Royale, actuala Place des Vosges, mijlocul pieței este ocupat de Louis XIII, un rege mai puțin absolutist decât tatăl sau fiul său, dar nu lipsit de eleganță. Piața e mai relaxată, mai echilibrată. Arcadele sunt uniforme, într-adevăr, dar nu opresive. Simetria există și ea dar nu e la fel de rigidă. Spațiul este controlat dar mult mai respirabil. Toate ar părea făcute după măsura curții lui Louis XIII, sofisticată, măsurată, civilizată, dar nu sufocantă ca Versailles-ul lui Louis XIV.

Așadar, în piața avatar nu intri într-un spațiu public neutru. Intri parcă pe moșia cuiva. Arhitectura te întâmpină ca un majordom invizibil și te invită să-i cunoști stăpânul: „Bine ai venit în universul lui X. Comportă-te în consecință.”

Francezii par a fi mari maeștri în piețe de acest soi. Nu au complexe în a sărbători indivizi. Nu e suficient un bust într-un parc. Dacă ai contribuit suficient la gloria națiunii, meriți o piață întreagă. Victor Hugo? Piață. Voltaire? Piață. Danton? Piață. Spațiul urban francez este plin de asemenea avataruri, ca și cum orașele ar fi devenit un panteon în aer liber.

Există extrem de multe piețe avatar pe lumea asta. Aproape că le concurează pe piețele-piețe. Dacă te trezești că primul lucru pe care îl faci este să afli a cui e statuia din mijloc, ai toate șansele să te afli într-una dintre ele.

E plină America Latină, cea de limbă spaniolă cel puțin, de Plaza de Armas, piața armelor. Le găsești în fiecare oraș și în fiecare sat. De fapt în fiecare localitate întemeiată sau preluată de conquistadori.

Plaza de Armas nu este însă o invenție sud-americană. E un șablon spaniol exportat în toată America Latină ca parte a cuceririi. Ideea inițială era simplă și brutală. Piața era un spațiu de refugiu pentru coloniștii spanioli în caz de atac. Când indigenii se revoltau, spaniolii se retrăgeau în piață, se baricadau acolo și rezistau până veneau întăriri. Piața devenea o fortăreață urbană. În timpuri normale era însă o imagine a noii ordini. Centrul nu mai aparținea templelor inca sau aztece, aparținea catedralei și palatului guvernatorului. Geometria era: centrul pentru putere, marginile pentru supuși. Formula se repetă peste tot: Lima, Cusco, Mexico City, Quito, Buenos Aires. Aceeași configurație. Același mesaj: „Am venit, am cucerit, am reorganizat totul după regulile noastre.”

Plaza de Armas din Lima mi-a rămas în minte cel mai puternic. Din două motive, cred. O dată pentru frumusețea ei arhitecturală impresionantă, catedrala galben-muștar, palatele cu balcoane de lemn sculptat, arcadele umbrite, palatul vice-regelui. A doua oară pentru fanfara militară de la Palatul Prezidențial. Soldați în uniforme impecabile, cu goarne strălucitoare, interpretau muzică estivală, spre bucuria unor gură-cască ca noi. Peste tot bună dispoziție, turiști care aplaudă, fac poze, zâmbesc. Uitate au fost zilele când goarnele sunau a chemare la arme.

Piețe din acestea cazone, cu gărzi, uniforme și fanfare sunt și prin alte părți. De exemplu piețele palatelor din țările nordice sau cea a Palatului Buckingham. În America Latină au doar un nume foarte recognoscibil.

Piața cazonă și-a pierdut aproape complet funcția militară, dar și-a păstrat recuzita. Uniformele, fanfarele, paradele și schimbările de gardă au rămas pe loc. Doar sensul lor s-a schimbat. Ce era odinioară demonstrație de forță a devenit între timp atracție pentru turiști și fundal pentru fotografii.

---

După ce s-a așternut praful

Deocamdată atât am reușit să adun în Sertarul cu Piețe. Dacă voi mai avea revelații de acest soi, voi mai deschide câte o fișă.

Inventariindu-le, am ajuns la o concluzie ciudată. Piața este una dintre cele mai simple invenții ale omenirii. Doar un spațiu gol între clădiri. Și totuși oamenii au reușit să îngrămădească în el aproape orice: putere, comerț, credință, ambiții, certuri, victorii, înfrângeri, parade, povești și dor de ducă.

Spune-mi cum arată piața centrală și îți spun ce era important pentru cei care au construit-o. Dar spune-mi și ce idee trăznită mi-a trecut prin cap când am intrat în ea și poate îți voi spune ceva și despre mine.

Primejdia care mă paște de acum înainte este că, ori de câte ori voi mai intra într-o piață, nu mă voi mai întreba doar ce văd. O să mă întreb și pe care dintre fișele mele s-o trec în Sertarul cu piețe al Cabinetului de curiozități. Iar dacă nu se potrivește pe niciuna, tare mi-e că va trebui să deschid o fișă nouă.