Sertarul cu Găuri

 

Sertarul S.10

Specimene

---

În complexul funerar al faraonului Djoser de la Saqqara există o încăpere mică, închisă complet, fără uși și fără acces pentru cei vii. Egiptologii o numesc serdab. Cuvântul arab înseamnă „pivniță” sau „cameră ascunsă”, dar rolul ei era cu totul altul.

În interior se afla statuia faraonului. Nu era destinată vizitatorilor și nici ceremoniilor. După închiderea mormântului, nimeni nu trebuia să o mai vadă. Totuși, zidul serdabului are două găuri mici. Prin ele, statuia privește spre exterior.

Egiptenii credeau că omul este alcătuit din mai multe bucăți. Una dintre ele, numită ka, continua să existe după moarte și avea nevoie de un loc unde să se întoarcă. Statuia din serdab oferea acest refugiu. Ea funcționa ca un corp de rezervă pentru sufletul faraonului, în cazul în care mumia ar fi fost distrusă.

Cele două găuri din zid aveau și ele un rol precis. Prin ele, ka-ul putea privi lumea celor vii și putea primi esența ofrandelor depuse în fața mormântului. Egiptenii nu își imaginau că spiritul consuma fizic pâinea, berea sau carnea. El primea partea lor spirituală, iar găurile din serdab reprezentau legătura dintre cele două lumi.

Privite astăzi, deschiderile par surprinzător de modeste. Au doar câțiva centimetri diametru și se pierd aproape în masa uriașă a zidului de piatră. Tocmai această disproporție le face memorabile. În spatele lor se află una dintre cele mai vechi statui regale egiptene păstrate până astăzi, iar prin ele faraonul continua, simbolic, să participe la viața lumii.

Templul Tōdai-ji din Nara a fost fondat în secolul al VIII-lea, într-o perioadă în care Japonia încerca să se transforme într-un stat centralizat după modelul Chinei. Împăratul Shōmu a considerat budismul un instrument de coeziune și protecție pentru regat. El a ordonat construirea unei rețele de temple în toate provinciile, iar Tōdai-ji din Nara urma să fie centrul acestui sistem. Pentru noul templu a fost turnată o statuie colosală de bronz a lui Buddha, cunoscută astăzi sub numele de Daibutsu. Clădirea ridicată pentru a o adăposti era atât de mare încât reconstrucțiile ulterioare, făcute după incendii și războaie, nu au mai atins dimensiunile originale. Chiar și redusă față de forma inițială, sala principală rămâne una dintre cele mai mari construcții de lemn existente.

În sala principală a templului Tōdai-ji din Nara, la baza unuia dintre stâlpii de lemn, se află o gaură de formă dreptunghiulară care atrage imediat atenția vizitatorilor. Copiii încearcă adesea să treacă prin ea, în timp ce adulții, fără nici o șansă să experimenteze direct, se opresc să le facă fotografii.

Gaura din stâlp este legată de Marele Buddha. Tradiția locală spune că dimensiunile ei sunt apropiate de cele ale unei nări a statuii. Cine reușește să treacă prin deschidere va primi noroc, sănătate sau va avea șanse sporite de a atinge iluminarea.

Originea exactă a deschiderii nu este clară. Unui vizitator modern căruia ghidul îi spune povestea iliminării îi este greu să nu se gândească la obiceiurile locului. Indiferent dacă aceasta a fost sau nu intenția inițială a ritualului, gaura aceea transmite o lecție foarte japoneză despre limite, disciplină și cumpătare.

La Zidul Plângerii din Ierusalim, privirea este atrasă mai întâi de blocurile uriașe de piatră. Unele au fost așezate aici în vremea lui Irod cel Mare, în urmă cu peste două mii de ani. Abia după câteva minute începi să observi și fisurile dintre pietre, pline de bilețele împăturite.

Astăzi există obiceiul de a veni la Zidul Plângerii pentru a te ruga. Mulți scriu câteva rânduri pe o bucată de hârtie și o introduc într-o crăpătură a zidului. Bilețelul poate conține o cerere, o mulțumire, o speranță sau doar un nume. Gestul a devenit atât de răspândit încât găurile acelea sunt umplute permanent.

Obiceiul nu este la fel de vechi ca zidul. El pare să se fi răspândit în ultimele câteva secole, pornind de la credința că rugăciunea lăsată cât mai aproape de locul sfânt ajunge mai ușor la Dumnezeu. De două ori pe an, bilețelele sunt strânse cu grijă de administratorii locului. Ele nu sunt citite și nu sunt aruncate. Deoarece conțin rugăciuni și adesea numele lui Dumnezeu, sunt depuse într-un cimitir evreiesc, după o procedură asemănătoare celei folosite pentru textele religioase uzate.

Privită de aproape, gaura rugăciunii este surprinzător de modestă. O simplă fisură între două blocuri de piatră. În jurul ei s-a format însă unul dintre cele mai răspândite ritualuri ale lumii contemporane. Mii de oameni lasă acolo, în fiecare zi, câteva cuvinte pe care poate nu le-ar spune nimănui altcuiva.

În Grota Nașterii Domnului din Betleem, pelerinii se adună în jurul unui obiect surprinzător de modest. În pardoseală este încastrată o stea de argint cu paisprezece colțuri, iar în centrul ei se află o gaură de câțiva centimetri. Aproape toată lumea îngenunchează și își strecoară mâna prin acea deschidere pentru a atinge stânca aflată dedesubt.

Steaua a fost montată de franciscani în 1717 pentru a marca locul venerat de tradiția creștină drept locul nașterii lui Hristos. Forma ei nu este întâmplătoare. Cele paisprezece colțuri amintesc de genealogia prezentată în Evanghelia după Matei, unde descendența lui Hristos este împărțită în trei serii de câte paisprezece generații. Numărul era asociat și cu regele David, strămoșul mesianic prin excelență.

Gaura din centru are un rol foarte practic. Stânca venerată se află sub nivelul pardoselii și al placajelor adăugate de-a lungul secolelor. Deschiderea permite atingerea directă a rocii fără ca aceasta să fie expusă complet. Mii de mâini trec zilnic prin acel orificiu. Unii ating piatra cu degetele, alții coboară cruciulițe, rozarii sau medalioane pentru câteva clipe și le ridică apoi din nou.

În jurul stelei s-a desfășurat însă și o poveste mult mai puțin pașnică. În 1847, steaua de argint a dispărut. Disputa privind autorii furtului a alimentat conflictul dintre comunitățile creștine care împărțeau administrarea Locurilor Sfinte. Episodul a depășit rapid limitele unei neînțelegeri locale și a devenit un subiect diplomatic între Franța, Rusia și Imperiul Otoman. În felul ei a contribuit la declanșarea Războiului Crimeei. Câțiva ani mai târziu, steaua a fost refăcută și reinstalată.

Astăzi, majoritatea vizitatorilor trec repede pe lângă inscripții și simboluri. Atenția lor se oprește asupra găurii din mijloc. Este unul dintre acele cazuri rare în care obiectul cel mai important nu este ceea ce vezi, ci ceea ce poți atinge printr-o deschidere mică. Deasupra se află o biserică ridicată, distrusă, reconstruită și disputată vreme de aproape șaptesprezece secole. Prin gaura din centrul stelei ajungi însă direct la stânca pe care întreaga construcție încearcă să o păstreze și să o protejeze.

În partea superioară a Palatului Ali Qapu din Isfahan se află una dintre cele mai neobișnuite încăperi ale lumii islamice. Pereții și tavanul sunt acoperiți cu sute de nișe decupate în stuc, multe dintre ele având forma unor ulcioare, cupe, sticle sau vase. La prima vedere par simple elemente decorative. Privite mai atent, dezvăluie o funcție mult mai practică.

Palatul a fost construit în epoca safavidă, în timpul domniei șahului Abbas I, când Isfahan devenise capitala imperiului și unul dintre cele mai importante orașe ale lumii. Camera Muzicii era folosită pentru recepții, concerte și ceremonii desfășurate în prezența curții.

Decupajele din pereți și tavan nu au fost realizate doar pentru frumusețe. Ele modifică circulația undelor sonore, reduc ecoul și împiedică amestecarea neclară a sunetelor. În loc să ricoșeze haotic între suprafețe plane, sunetul este dispersat și absorbit de multitudinea acestor cavități. Rezultatul este o acustică surprinzător de clară pentru o sală de asemenea dimensiuni.

Constructorii safavizi nu dispuneau de formulele și instrumentele acusticii moderne, dar experiența acumulată de generații le-a permis să obțină un rezultat remarcabil. Ornamentația și funcția tehnică au devenit unul și același lucru.

Pe colina Aventin din Roma, la intrarea în sediul Ordinului Cavalerilor de Malta, vizitatorii stau adesea la coadă pentru a privi printr-o simplă gaură de cheie. Din stradă, poarta verde nu pare să ascundă nimic deosebit. Secretul se află de cealaltă parte a broaștei.

Privind prin gaura cheii, ochiul descoperă un coridor de vegetație perfect aliniat. La capătul lui apare cupola Bazilicii Sfântul Petru. Imaginea pare compusă de un regizor atent la fiecare detaliu. Tunelul verde încadrează cupola cu o precizie care îi surprinde chiar și pe cei care știu dinainte ce urmează să vadă.

Poarta aparține Ordinului Suveran Militar de Malta, una dintre cele mai neobișnuite instituții ale Europei. Cavalerii au primit sediul acesta din secolul al XIV-lea și se bucură de un statut juridic aparte. Deși nu deține un teritoriu propriu în sensul obișnuit al cuvântului, întreține relații diplomatice cu numeroase state și este considerat un subiect de drept internațional.

Faima găurii de cheie este însă mai recentă decât istoria ordinului. Perspectiva a fost pusă în valoare în secolul al XVIII-lea, când arhitectul Giovanni Battista Piranesi a reorganizat piața și grădinile din jurul complexului. Aleea, vegetația și poziția porții creează împreună una dintre cele mai reușite iluzii urbane din Roma.

Locul a dat naștere și unei povești care circulă în aproape toate ghidurile turistice. Prin gaura cheii s-ar vedea simultan trei state: teritoriul Ordinului de Malta, Italia și Vaticanul. Formula este atrăgătoare, chiar dacă juriștii și istoricii ar putea strâmba din nas la o asemenea interpretare.

Il Buco della Serratura Este probabil singura gaură de cheie prin care poți privi fără frica sau jena de a fi prins.

În porticul bisericii Santa Maria in Cosmedin din Roma se află un disc mare de marmură, cu chip bărbos, ochi rotunzi, nări deschise și o gură largă. Este cunoscut sub numele de Bocca della Verità, Gura Adevărului.

Discul datează probabil din epoca romană imperială, între secolul I î.Hr. și secolul I d.Hr. Funcția lui inițială nu este sigură. Cea mai acceptată ipoteză îl consideră un capac decorativ de canalizare sau de scurgere, poate legat de zona Forumului Boarium, vechiul târg de vite al Romei. Deschiderile pentru ochi, nări și gură ar fi permis trecerea apei.

Chipul este identificat de obicei cu Oceanus, zeul sau personificarea apelor. Alte interpretări au propus nume diferite, dar figura acvatică se potrivește bine cu posibila funcție de scurgere și cu zona veche a portului fluvial de pe Tibru.

În Evul Mediu, discul a fost adus la Santa Maria in Cosmedin. Sursele îl menționează în legătură cu biserica începând din secolul al XII-lea sau al XIII-lea, iar în secolul al XVII-lea a fost așezat în porticul unde se află și astăzi.

Faima lui vine din legenda medievală potrivit căreia gura se închidea peste mâna celui care mințea. Omul trebuia să introducă mâna în deschidere și să spună adevărul. Dacă mințea, piatra i-o reteza. Legenda a fost întărită de povești despre femei acuzate de adulter, soți geloși și judecăți publice. În realitate, tocmai caracterul teatral al gestului a făcut obiectul memorabil.

Astăzi, vizitatorii repetă același gest fără teamă. Pun mâna în gura discului, zâmbesc spre aparat și pleacă mai departe. Obiectul rămâne însă interesant prin transformarea lui. Un posibil capac roman de scurgere a devenit, prin legendă și folosire, un detector de minciuni.

Pe zidurile multor palate din centrul vechi al Florenței se observă mici deschideri arcuite, aflate la înălțimea pieptului. Sunt ușor de trecut cu vederea. Unele au obloane de lemn, altele au fost zidite, transformate în cutii poștale sau au dispărut aproape complet în tencuială. Florentinii le numesc buchette del vino, „găurelele pentru vin”.

Originea lor se leagă de secolele XVI-XVII. Mari familii precum Antinori, Frescobaldi sau Ricasoli dețineau vaste proprietăți agricole în Toscana și produceau cantități importante de vin. După ce Cosimo I de Medici a permis proprietarilor să își vândă direct producția, multe familii au început să comercializeze vinul prin aceste mici deschideri practicate în zidurile palatelor lor.

Clientul bătea în oblon, cerea cantitatea dorită și primea sticla sau recipientul direct prin fereastră. Tranzacția avea loc fără intermediar și fără a intra în clădire. Zidul palatului devenea pentru câteva clipe tejghea, magazin și punct de întâlnire.

Ferestrele s-au dovedit utile și în timpul epidemiilor de ciumă. Contactul dintre vânzător și cumpărător era redus la minimum, iar plata și marfa puteau fi schimbate prin mica deschidere. Aflu că în timpul pandemiei de COVID-19, câteva dintre ele au fost redeschise temporar și au revenit pentru scurt timp la funcția lor originală.

La începutul secolului XX, schimbarea legislației comerciale și transformarea palatelor în clădiri cu mai mulți proprietari au făcut ca majoritatea buchetelor să își piardă rostul. Multe au fost astupate sau uitate. În ultimele decenii au fost redescoperite și inventariate, iar astăzi pot fi găsite în număr mare pe străzile Florenței.

Unele sunt încă folosite astăzi pentru a servi un pahar de vin, exact așa cum se întâmpla acum câteva secole.

Timp de câteva secole, multe orașe europene au avut ceea ce italienii numeau ruota degli esposti, „roata copiilor abandonați”. Era un tambur rotativ montat într-un zid. Un copil era așezat în compartimentul exterior, mecanismul era rotit, iar copilul ajungea în interiorul unei mănăstiri, al unui spital sau al unui orfelinat. Persoana care îl aducea rămânea anonimă.

Sistemul s-a răspândit în Italia începând din Evul Mediu și a continuat să funcționeze până în secolul al XIX-lea. El încerca să ofere o alternativă abandonului pe stradă sau pruncuciderii, într-o epocă în care sărăcia, foametea, bolile și stigmatul asociat copiilor născuți în afara căsătoriei puneau multe familii în situații disperate.

La Florența, instituția cea mai cunoscută asociată cu acest fenomen este Ospedale degli Innocenti. Fondat în 1419 și proiectat de Brunelleschi, el este considerat primul orfelinat renascentist construit special pentru această funcție. Într-unul dintre zidurile sale se afla deschiderea prin care erau primiți copiii abandonați, element discret al unei instituții care a marcat viața a zeci de mii de copii de-a lungul secolelor.

Copiii erau adesea lăsați împreună cu un semn de recunoaștere. O medalie ruptă în două, o monedă, o bucată de stofă sau un bilețel puteau servi drept dovadă în cazul în care părinții reveneau cândva să își revendice copilul. Arhivele instituției păstrează numeroase astfel de obiecte.

Pe zidurile unor clădiri publice din Veneția se mai pot vedea și astăzi fețe de piatră cu gura larg deschisă. Sunt cunoscute sub numele de Bocche di Leone, „Gurile Leului”.

În perioada Republicii Venețiene, aceste deschideri funcționau ca niște cutii poștale oficiale pentru denunțuri. Cetățenii puteau introduce prin gură plângeri și acuzații referitoare la fraude, evaziune fiscală, contrabandă sau alte încălcări ale legilor republicii.

Multe dintre ele aveau inscripții care precizau ce fel de sesizări puteau fi depuse. Unele erau destinate problemelor fiscale, altele chestiunilor administrative sau activității anumitor funcționari. Denunțurile anonime nu erau, în principiu, suficiente pentru declanșarea unei anchete. Autoritățile cereau informații verificabile sau confirmări suplimentare înainte de a acționa.

Sistemul reflecta una dintre trăsăturile caracteristice ale Veneției. Republica era un stat comercial care depindea de controlul atent al taxelor, al mărfurilor și al funcționarilor săi. Rețeaua de Bocche di Leone oferea autorităților o modalitate de a colecta informații din întregul oraș.

Cele mai multe sunt sculptate sub forma unui cap de leu, simbol al Sfântului Marcu și al Republicii Venețiene. Unele au expresii aproape caricaturale, altele par severe și amenințătoare. În toate cazurile, gura deschisă reprezenta punctul prin care cetățeanul putea comunica direct cu statul.

Astăzi, deschiderile par mici și inofensive. În urmă cu câteva secole însă, o hârtie strecurată printr-o astfel de gaură putea declanșa o anchetă, un proces sau pierderea unei funcții publice.

La aproape 90 de metri deasupra pardoselii catedralei Santa Maria del Fioredin Florența se află o deschidere minusculă practicată în lanterna care încununează cupola lui Brunelleschi. Privită de jos, este invizibilă pentru majoritatea vizitatorilor. Timp de secole însă, această gaură a transformat catedrala într-un instrument astronomic.

În 1475, astronomul și matematicianul florentin Paolo dal Pozzo Toscanelli a instalat aici un gnomon. Principiul era simplu. La amiază, lumina Soarelui pătrundea prin mica deschidere și proiecta pe pardoseala catedralei un disc luminos. Poziția acestuia varia în funcție de anotimp și de înălțimea Soarelui pe cer.

Dispozitivul permitea observarea cu mare precizie a momentului solstițiului de vară și verificarea calculelor astronomice ale epocii. Cu cât distanța dintre gaură și podea era mai mare, cu atât măsurătorile deveneau mai precise. În acest sens, uriașa catedrală florentină funcționa ca o cameră obscură gigantică.

Interesul pentru astfel de observații nu era doar astronomic. Calendarul bisericesc depindea de calcularea corectă a datelor religioase, iar măsurarea mișcării Soarelui avea și o importanță practică. Înaintea apariției instrumentelor moderne, clădirile monumentale ofereau uneori condiții ideale pentru asemenea experimente.

Sistemul lui Toscanelli a fost studiat și perfecționat de generațiile următoare. În secolul al XVIII-lea, astronomul Leonardo Ximenes a restaurat instalația și a efectuat noi observații, contribuind la păstrarea ei până în zilele noastre.

Vizitatorul care intră astăzi în Domul din Florența observă cupola, frescele și dimensiunile impresionante ale clădirii. Una dintre cele mai interesante piese ale întregului ansamblu rămâne însă invizibilă. O gaură de câțiva centimetri, aflată la înălțimea unui bloc cu treizeci de etaje.

În centrul cupolei Pantheonului se află o deschidere circulară cu diametrul de aproape nouă metri. Romanii îi spuneau simplu oculus, „ochi”.

Pantheonul a fost construit în timpul împăratului Hadrian, în prima jumătate a secolului al II-lea. Cupola sa a rămas până astăzi cea mai mare cupolă de beton nearmat construită vreodată. În vârful ei, arhitecții au lăsat această deschidere complet liberă.

Oculusul este singura sursă directă de lumină naturală a clădirii. Pe parcursul zilei, fasciculul de lumină se deplasează lent pe pereți și pe pardoseală, transformând interiorul într-un fel de ceas solar monumental. În anumite perioade ale anului, lumina ajunge în puncte precise ale clădirii, fenomen care a dat naștere multor interpretări privind relația dintre arhitectură, cosmos și puterea imperială.

Deschiderea are și un rol constructiv. Eliminarea unei porțiuni din centrul cupolei reduce greutatea celei mai vulnerabile părți a structurii. În același timp, permite pătrunderea aerului și a ploii. Pardoseala Pantheonului este ușor înclinată și prevăzută cu orificii de scurgere care evacuează apa adunată în interior.

După aproape două milenii, efectul produs de oculus a rămas neschimbat. Vizitatorii intră în clădire și ridică instinctiv privirea spre cercul de lumină de deasupra lor. Este probabil cea mai celebră gaură din istoria arhitecturii și una dintre puținele care a devenit elementul definitoriu al unei clădiri.

---

După ce s-a așternut praful

La prima vedere, toate obiectele din acest sertar au ceva în comun. Sunt găuri. Problema lor este că, de cele mai multe ori, sunt complet insignifiante. Abia dacă le zărești. Dacă nu aveam ghid însoțitor, de multe ori le-aș fi ignorat cu desăvârșire.

Și ce povești interesante aș fi ratat.