Sertarul cu Ferestre

Sertar S.3

---

Mi-au plăcut foarte mult ferestrele olandeze. Mari, cât să acopere aproape întreaga fațadă, lasă privirea trecătorului să pătrundă până în grădina din spatele casei, pentru că rareori sunt acoperite de perdele sau draperii.

Am înțeles că prin ele se introduce și se scoate și mobila din casă, pe ușă nu încăpeau. În Epoca de Aur olandeză, când au fost ridicate marea majoritate a clădirilor ce-au dat ulterior tonul, era mare bătălie să ai casă cu vedere la canal pentru că facilita aprovizionarea. Drept urmare se plătea impozit pe numărul de metri de lățime al fațadei, cu cât era mai mare cu atât scoteai mai mulți guldeni din buzunar. Olandezii, pragmatici cum sunt, au preferat să aibă încăperi mari și spații comune cât mai mici așa că au redus dimensiunile ușii de la intrare, a holului și scării interioare și au mărit cât mai mult camerele. Iar aceastea au primit niște ferestre imense.

La o primă vedere ai spune că fereastra olandeză e cât se poate de cinstită, lasă să intre și să iasă privirea nestingherit Doar că nu e chiar așa, pe sticla ei este lipit un filtru invizibil.

Reforma calvinist-burgheză din secolele XVI-XVII a produs o etică a transparenței domestice cu totul specifică. Dacă ești ales de Dumnezeu — și Calvin spunea că nu știi sigur dacă ești, dar prosperitatea e un semn bun — atunci casa ta trebuie să arate asta. Ordinea, curățenia, bunăstarea afișată nu erau vanitate ci dovadă de virtute. N-ai nimic de ascuns pentru că trăiești conform dorinței lui Dumnezeu.

Perdeaua trasă era aproape un gest suspect . Dădea alarma. „Oare ce ascunzi acolo?” Fereastra deschisă privirii era un act de integritate morală publică.

Spre deosebire de catolicismul care privatizează relația cu Dumnezeu, prin spovedanie, rugăciune personală, gesturi intime, calvinismul o face publică și verificabilă. Comunitatea vede, comunitatea judecă, comunitatea confirmă sau infirmă statutul tău moral.

Fereastra olandeză e calvinism aplicat în tâmplărie.

Mashrabiyya este un balcon sau o fereastră închisă cu un grilaj de lemn sculptat în forme geometrice complexe și este specific arhitecturii tradiționale din lumea islamică. Multe dintre ele sunt foarte frumoase, din orice direcție le privești și din interior, și din exterior.

Grilajul de lemn ce se interpune între interior și exterior nu este deloc opac. Este mai degrabă traforat, cu nenumărate spații goale prin care poate trece atât aerul cât și lumina. Acesta ar fi motivul pentru care mashrabiyya este o fereastră și nu o ușă. Perdeaua aceasta de lemn are o mare utilitate practică. În primul rând sparge lumina puternică a soarelui și reduce intensitatea luminii ce pătrunde în cameră, menținând o umbră și o răcoare plăcute. În al doilea rând, deoarece permite trecerea continuă a aerului prin fantele sale, se transformă într-un soi de aparat de aer condiționat, creează o climatizare naturală. Numele ei derivă dintr-un cuvânt arab care înseamnă „a bea”. La începuturi, în spațiul răcoros de la baza ei se așezau vasele cu apă pentru a fi răcite de curentul de aer.

Mashrabiyya nu este însă o fereastră cinstită pentru că în felul ei pervertește privirea. Permite celor din interior (tradițional, în special femeilor) să vadă afară, în stradă, fără a fi văzuți din exterior. Iar cei aflați în stradă pot vedea în interior doar atât cât dorește gazda să arate, deschizând sau închizând mai multe sau mai puține din numeroasele obloane din care e meșterită.

Ca și naframa, mashrabiyya nu a fost inventată pentru a închide femeia înăuntru. A fost inventată de ea, pentru a ieși în lume în termenii ei.

Jali este sora Mashrabiyyei. Ea însă s-a născut în India, în arhitectura Mughal și hindusă, dar seamănă atât de bine cu sora ei arabă încât un ochi neavizat le deosebește cu greu. Servesc amândouă aceleiași utilități practice, domolesc lumina puternică și aerisesc casa. Dar, cum se întâmplă în mai toate familiile, caracterul surorilor nu seamănă deloc.

Dintre cele două, mashrabiyya este mai sfioasă și mai introvertită. Jali, în schimb, este o extrovertită incurabilă. Caracterul ei se apropie foarte mult de idealul unei ferestre cinstite, lasă să intre și să iasă privirea fără opreliști pudice. Doar că pervertește nițel privirea ce pătrunde prin ea dinafară, înăuntru.

Jali este și mai pretențioasă, e realizată prin perforarea unei singure plăci de piatră, adesea gresie roșie sau marmură albă. Spre deosebire de mashrabiyya care e lemn și produce o umbră mai difuză, jali din piatră produce contururi nete, precise, aproape matematice. Desenele perforate au modele geometrice foarte precise, stele, hexagoane, caligrafie, uneori modele florale. Când soarele cade pe ea în unghi potrivit, modelul se proiectează pe podea, pe pereți, pe oamenii din cameră, precum o dantelă de lumină și umbră la fel de precisă ca originalul. În palatele Mughal din Rajasthan arhitecții calculau unghiul ferestrelor față de soare exact pentru acest efect. Nu era deloc accident ci intenție.

Meteahna lui Jali așadar iubirea de zorzoane și o cocherărie debordantă.

Jali și Mashrabiyyei au încă o soră, actualmente chinezoaică. Numele ei este Géshàn și îi place de fapt să stea doar în Yunnan, în satele etniei Bai. E mai ciudățică de felul ei pentru că aproape a uitat că e o fereastră și are tendința să se considere ușă. Sau chiar ambele în același timp.

Géshàn este un panou înalt și îngust, instalat de obicei în seturi de 4, 6 sau chiar 8 piese care se pot plia sau scoate complet pentru a deschide o curte interioară sau chiar strada către camere. Fiecare panou este împărțit pe verticală în trei secțiuni mari. Grilajul superior ocupă jumătatea de sus a panoului și este format dintr-o rețea de lemn sculptat. Partea aceasta permite luminii și aerului să pătrundă în cameră, menținând totuși intimitatea. Urmează o placă mediană mai îngustă, sculptată și ea din belșug. Panoul se încheie în partea de jos cu o a treia placă, complet opacă și solidă, de cele mai multe ori mai puțin împodobită.

Géshàn e realizată prin lòudiāo, o tehnică de a ciopli lemnul până la perforare completă, creând modele care sunt în același timp decorative și funcționale. Nu e sculptură în relief aplicată pe suprafață, este sculptură ce trece prin material, lemnul fiind atacat din ambele părți simultan. Cioplirea se făcea în straturi, fundalul perforat, ramurile deasupra, pasărea sau floarea în vârf, uneori patru niveluri de adâncime, într-un panou gros de câțiva centimetri. Procesul era extrem de lent și nu ierta greșelile. O tăietură făcută prost și panoul putea crăpa iremediabil. Meșterii specializați în lòudiāo erau bresle închise, iar tehnica se transmitea strict în familie, din tată la fiu.

Partea proastă cu Géshàn este că, și în porțiunea în care ar trebui să fie fereastră, e atât de bogat împodobită încât abia lasă să treacă prin ea un firișor de aer și unul de lumină. Pe suprafața ei înfloresc flori de bujor, ramuri de prun, zboară păsări, se încurcă amulete. Expune ea însăși toată grădina pe care ar fi trebuit s-o vezi prin ea. A hotărât, de capul ei, că este cea mai importantă din încăpere.

Géshàn este o nehotărâtă incurabilă și în același timp o mare înfumurată.

O fereastră dintr-asta numai un chinez putea inventa. Dar nu unul oarecare.

Foarte de timpuriu în istoria Chinei, încă de pe vremea dinastiei Han, au apărut grădinile particulare, construite îndeosebi de cărturari sau oficialități care fie se săturaseră de tumultul obligațiilor oficiale, fie căzuseră în dizgrație, fie renunțaseră la funcții în momentul schimbării unei dinastii cu alta, din loialitate pentru vechii stăpâni, o calitate extrem de prețuită în societățile confucianiste. Aceștia au preferat să se retragă într-un univers casnic care le oferea atât hrană pentru trup cât și hrană pentru minte și suflet. Iar atunci, de plictiseală probabil, s-au apucat să creeze tratate de construit grădini. Cel mai celebru este al lui Ji Cheng și se numește Yuanye (Meșteșugul Grădinilor).

O grădină chinezească care se respectă trebuie mai întâi de toate să arate precum un colț rupt din natură. Jiè jǐng înseamnă de fapt peisaj împrumutat. Manualul stipulează patru metode: 1. împrumutul îndepărtat, când în grădină sunt integrate elemente aflate la mare distanță, cum ar fi crestele munților sau norii de la orizont; 2. împrumutul învecinat, când se întâmpla să furi ceva din stradă sau din grădina vecinului; 3. împrumutul ascendent, când privirea era îndemnată să se uite către cer iar elementele incluse erau luna, stelele, zborul; și în sfârșit 4. împrumutul descendent, când privirea era ținută la nivelul solului pentru a admira iazuri, pești, umbrele proiectate.

În zidurile caselor cu grădină chinezești se deschideau adesea ferestre fără geam, decupate în forme geometrice, florale sau de evantai. Acestea acționează exact ca rama unui tablou, încadrând o porțiune specifică din grădina atent construită din exterior. Iar pictura pe care o înfățișează nu e statică ci se modifică odată cu trecerea anotimpurilor.

Mai frumos decât atât nu cred că se poate, este cea mai poetică fereastră ce a existat vreodată. Nu cred să aibă pereche printre concurentele ei.

Vitraliul este cea mai perversă dintre ferestrele perverse. Dacă ar fi să mă iau după DEX aproape că nici nu se califică la categoria fereastră. Lumina trece prin ea fără probleme dar nu așa cum a dat-o Dumnezeu ci colorată. Dar aerul? poate doar printr-un ciob spart sau printr-o deschizătură care nu strică acțiunea prezentată pe ecran.

Vitraliile clasice, acelea din catedralele gotice, sunt un soi de benzi desenate, bucăți de sticlă colorată îmbinate între ele prin profile de plumb și fixate într-o ramă metalică. Ele sunt numite adesea picturi din lumină, deoarece prind viață doar atunci când lumina soarelui le traversează din exterior.

Deoarece în Evul Mediu majoritatea oamenilor de rând nu știau să citească iar slujbele se țineau în latină, pereții vitralii ai catedralelor erau ecrane de pe care se putea citi Biblia săracului. Ei povesteau vizual scene din Vechiul și Noul Testament, viețile sfinților sau pildele lui Iisus. Filozofii și teologii medievali însă considerau că vitraliul are rolul de a transforma lumina brută și orbitoare a soarelui, asociată lui Dumnezeu, într-o lumină mistică, multicoloră și difuză. În plus, trecerea amărâtului din spațiul sordid al unei străzi aglomerate și întunecoase într-o catedrală inundată de culori ireale îi oferea senzația fizică că a pășit într-un soi de Ierusalimul Ceresc, paradisul medieval.

În zilele noastre vitraliile marilor catedrale nu și-au pierdut puterea de a fascina dar filmul derulat pe pereți e mai opac minții moderne. Nu de puține ori m-am întrebat ce a vrut să spună autorul. Câteodată, după renovări sau catastrofe, unele au fost puse la loc alandala, fără a mai respecta logica poveștii, altele au pierit pentru totdeauna și au fost înlocuite de replici moderne. În secolele XIX și XX artiști celebri precum Marc Chagall sau Henri Matisse și-au încercat mâna cu cârpeli de acest fel. Cele mai ciudate vitralii pe care le-am văzut sunt cele din Paroisse Saint-Maximin din Metz, realizate de Jean Cocteau. Nu am înțeles nimic din ele. Dar nu m-am plictisit o secundă.

Consider vitraliul o fereastră perversă pentru că de fapt împiedică cu totul privirea. Dacă te uiți prin ele din exterior nu vezi nimic. Iar dacă te uiți la ele din interior devii prizonier. Îți întorc privirea și încearcă să-ți impună teoria lor.

Qui ha bisogno di una finestra quando l’immaginazione sa aprirne una?” Chiar așa, cine are nevoie de o fereastră când imaginația știe să deschidă una? Nici eu, nici pisica din imagine nu prea știm dacă perdeaua aceea e desenată sau reală.

Fereastra Trompe-l’œil este soră bună cu Fereastra pictură chinezească doar că în asta, dacă dai cu capul în ea nu ajungi în grădină ci faci un cucui.

În tehnica numită trompe-l’œil, adică franțuzescul pentru „păcălește ochiul”, artistul pictează pe un perete adevărat scene atât de realiste încât ai impresia că sunt adevărate. Ochiul e efectiv păcălit de iluzia optică creată și are impresia că obiectele pictate sunt tridimensionale. Picturi de acest fel au existat încă din vremea romanilor dar au fost la mare modă în secolele XVII – XVIII, în perioada barocă. Am impresia că Biserica catolică a dat tonul. Era în plină perioadă a Contrareformei și dorea să impresioneze publicul. Cerurile de pe cupolele bisericilor trebuiau deschise spre cerul real și populate cu sfinți și martiri.

De partea laică a baricadei, tot în acea perioadă, era la mare modă teatrul. Filozofia barocă era fascinată de ideea că lumea este o scenă de teatru, iar realitatea însăși este fragilă și trecătoare. Pictorii foloseau trompe-l’œil pentru a se juca cu mintea privitorului, transmițându-i un mesaj subtil: „Ceea ce vezi nu este întotdeauna real. Simțurile tale pot fi păcălite cu ușurință.” Iar pentru prinții și nobilii mai scăpătați, această tehnică era o metodă perfectă de a-și extinde palatele. O cameră mică și întunecată putea fi transformată vizual într-o galerie imensă, cu ferestre fictive deschise spre grădini fastuoase pictate pe pereți.

Am o mare simpatie pentru această fereastră perversă. Nu corespunde niciunei definiții DEX, doar se preface și de multe ori reușește ceva. Este jucăușă și simpatică, iar dacă nu te trezești cu un cucui în frunte când o privești, sigur te trezești cu un zâmbet pe buze.

---

După ce s-a așternut praful

După ce am colindat prin toate aceste ferestre cu gânduri ascunse mă întorc acasă, la fereastra mea cinstită, cea pe care DEX-ul o definește ca pe o gaură în perete. Este singura care nu pare să aibă nicio intenție manipulatoare. Prin ea trece doar lumina și aerul, așa cum le-a dat Dumnezeu. Perversele te pregătesc, te educă, te rafinează. Dar momentul pur, când lumina intră direct, când vezi cerul sau grădina sau strada fără niciun filtru, nicio intenție, nicio poveste interpusă, acea senzație e altceva.

Perversele și-au protejat spărtura cu artă, cu teologie, cu sculptură, cu iluzie. Frumos, rafinat, ingenios — dar protejat. Fereastra cinstită e cinstită până la capăt, inclusiv cu ea însăși. A lăsat spărtura deschisă, cu tot riscul unei suferințe mai mari. Ca trestia lui Rumi, care cântă tocmai pentru că a fost rănită.

Dacă casa acestei lumi este întunecată,
Iubirea va găsi o cale să creeze ferestre.