Sertarul cu scoici

Sertarul S.11

Omul adună scoici de șaptezeci și cinci de mii de ani. La Blombos Cave, pe coasta Africii de Sud, arheologii au găsit patruzeci și unu de scoici perforate, depuse acolo cu șaptezeci și cinci de mii de ani în urmă, cu treizeci de mii de ani înainte de orice altă podoabă cunoscută. Cineva le găurise, le vopsise cu ocru roșu și le înșirase pe-un fir. Cine le-a purtat? Habar n-avem. De ce le-a purtat? Nu știm nici asta. Știm doar că, înainte de ceramică, înainte de picturile rupestre și cu mult înainte de scris, omul purta scoici.

Cea mai mare colecție de scoici pe care am văzut-o vreodată am descoperit-o pe neașteptate la Museo Storico Navale, lângă Arsenalul venețian. Intrasem pentru galere și modelele de nave. Dacă un paznic nu mi-ar fi spus să urc la ultimul etaj, aș fi trecut pe lângă ea fără să bănuiesc că există. Ce am văzut acolo mi-a stârnit o curiozitate care nu s-a mai stins.

Specimene

---

Când eram copil și mergeam la plajă, pe malul Mării Negre culegeam mereu trei feluri de scoici. Habar nu aveam cum se numeau și ce căutau ele grămadă pe plajă. Le vânam doar pe cele întregi, neciobite. Mama le făcea uitate la plecare.

Prima era mică, triunghiulară, în formă de pană, și apărea în fel de fel de culori: crem, violet, portocaliu, mov, cu dungi sau fără. Se numește Donax trunculus și trăiește exact acolo unde se sparge valul. Când apa se retrage se îngropă în nisip în una două secunde și dispare. Urmărește fluxul și refluxul în susul și în josul plajei toată ziua. E atât de frumoasă și atât de rapidă încât ai impresia că se joacă cu valurile.

A doua era midia, Mytilus galloprovincialis, albastru-negru pe exterior și sidefată înăuntru, lipită de stânci în colonii dense. Se fixează de stânci cu filamente proteice atât de rezistente încât inginerii încearcă să înțeleagă cum funcționează pentru a crea adezivi impermeabili. Filtrează apa, câte douăzeci de litri pe zi fiecare. Ajunge și în farfuriile noastre.

A treia era un melc mititel, conic, bej-maroniu, cu nervuri spiralate, lung de unu – doi centimetri. Se cheamă Nassarius și e un măturător al mării. Se hrănește cu ce găsește mort pe fundul nisipos și detectează hrana de la mare distanță. Nu îl culege nimeni în mod special. Pare un melc fără nicio importanță. Și totuși, scoicile de la Blombos Cave, cele mai vechi podoabe cunoscute din istoria omenirii sunt din genul Nassarius. Micul melc neînsemnat de pe plaja copilăriei e cel mai vechi bijutier al omenirii.

Pecten jacobaeus este scoica în formă de evantai pe care aproape toată lumea o recunoaște fără să-i știe numele. Trăiește în Mediterana și în Atlanticul de Nord-Est. Are două valve ușor diferite, una plată și una bombată, iar nervurile ei radiante i-au adus numele latin: pecten, pieptene.

Aceeași scoică poartă două nume. În spaniolă și galiciană se cheamă venera, de la Venus. În franceză coquille Saint-Jacques, scoica Sfântului Iacob. Cele două nume spun toată povestea.

Există indicii că înainte de creștinism oamenii mergeau deja spre Finisterre, capătul lumii cunoscute, pe un drum legat de vechi culte ale mării și ale zeiței Venus. Acolo, la malul oceanului, pelerinii aruncau scoica în mare. Era un gest de sfârșit, de abandon. Zeița iubirii se născuse din mare pe o astfel de scoică, spunea mitul. Peste mai bine de o mie de ani, Botticelli avea să picteze acea apariție din spuma mării, iar imaginea a rămas definitiv în memoria lumii.

Câteva secole mai târziu, pe același drum mergeau pelerini creștini spre mormântul apostolului Iacob de la Santiago de Compostela. De data aceasta scoica nu se mai arunca în mare. Se colecta pe plajele din Galicia ca dovadă că pelerinajul fusese dus la capăt. Pelerinul o purta cusută pe pălărie sau pe haină, pe drumul de întoarcere acasă. Cine o vedea știa că omul acela mersese până la capătul lumii și se întorsese. Un pelerin care purta scoica se bucura de o protecție specială. Atacarea unui pelerin era pedepsită mai aspru decât în cazul unui om obișnuit.

Scoica mai era și bol. În biserici și adăposturi de pelerini, porția de mâncare se măsura cu o scoică. Mâncai cât încăpea în ea. Scoica era pașaportul, legitimația, bolul și dovada pelerinajului, toate în același timp.

Când negustorii fără scrupule au început să vândă scoici ca suveniruri, scoica a încetat să mai fie o dovadă sigură că cineva făcuse cu adevărat un pelerinaj la Santiago. Oricine putea cumpăra una fără să fi făcut un pas. Biserica a introdus atunci Compostela, un document oficial în latină, emis de catedrală, cu numele pelerinului scris înăuntru, care atesta că pelerinajul fusese dus cu adevărat la capăt. Ca să îl primești trebuia să prezinți un carnet de hârtie în care ai colectat ștampile pe drum, de la biserici, adăposturi și hanuri, dovadă că ai făcut drumul pe jos și nu ai venit cu căruța. Numele științific al scoicii a rămas Pecten jacobaeus, scoica lui Iacob, botezată după pelerinajul care o făcuse celebră. Documentul a venit mai târziu. Scoica era deja în cărți.

Venus și Sfântul Iacob au împărțit aceeași scoică timp de secole și nimeni n-a găsit asta deranjant.

Murex este un melc de mare prădător, cu o cochilie conică acoperită de țepi și creste ascuțite, care trăiește în Mediterana și în Atlanticul de Nord-Est. E frumos pe dinafară dar spectaculos pe dinăuntru. În cochilia lui stă un sac mic care conține o substanță incoloră. Când substanța aceea este expusă la aer și la lumina soarelui se transformă într-un violet intens care nu se decolorează niciodată.

Legenda spune că descoperirea a fost făcută de un câine. În varianta greacă, câinele lui Heracles și-a vârât botul într-un murex aruncat pe plajă și a ieșit cu gura violetă. Rubens a pictat scena în 1636. În varianta feniciană, câinele zeiței Tyros a mușcat un murex, și-a pătat botul iar zeița a cerut o haină în aceeași culoare. Ambele versiuni se termină la fel: cineva a vrut culoarea.

Procesul prin care se obținea ea era îngrozitor. Fiecare scoică trebuia spartă la locul potrivit, cu mâna, ca să poată fi extras sacul cu substanța colorantă. Glandele erau lăsate să fermenteze zile întregi în vase de lut. Mirosul era de nesuportat. Atelierele de vopsit trebuiau amplasate în afara orașului, în bătaia vântului dinspre mare. Zece mii de scoici produceau un gram de vopsea, suficient doar să vopsești tivul unei haine. Grămezile de cochilii zdrobite în afara Sidonului și Tyrului ajungeau la patruzeci de metri înălțime.

Fenicienii au construit un imperiu din scoica asta. Au exportat tehnologia în toată Mediterana, de la Cartagina până în Maroc. Chiar numele lor, Phoinikes în greacă, e legat de purpură. Un gram de vopsea valora în vremea împăratului Dioclețian trei livre de aur.

Romanii au preluat purpura și au transformat-o în monopol imperial. Numai împăratul putea purta veșminte vopsite integral în purpură. Mai târziu, în Bizanț, expresia „născut în purpură” nu era o metaforă. Camera în care năștea împărăteasa era acoperită cu marmură porfir, piatra purpurie a puterii. Un copil născut acolo era porphyrogennetos, născut în purpură, moștenitor legitim.

După căderea Constantinopolului, meșteșugul purpurei de murex s-a pierdut treptat în Europa. Cardinalii, care purtaseră o culoare apropiată de purpura imperială, au trecut ușor-ușor la stacojiu, obținut din alte surse, mai ales kermes. După ce-au spart scoici sute de ani oamenii s-au apucat sa strivească insecte Kermes vermilio. De aceea cardinalii poartă astăzi roșu, nu violet.

În zilele noastre culoarea purpuriu-murex se obține în trei forme: sintetizată chimic, crescută în bacterii, și mulsă blând dintr-un melc mexican care nici măcar nu moare pentru ea. Culoarea a supraviețuit. Mirosul, nu.

Cypraea moneta este un melc mic, oval, cu cochilia lucioasă ca porțelanul, galbenă sau albă, netedă pe spate și cu o crăpătură îngustă pe burtă. Nu are vârful ascuțit al melcilor obișnuiți. Trăiește în apele tropicale ale Oceanului Indian și Pacific. Nu arată deloc ca o monedă dar chiar asta era. Cowrie a fost cea mai răspândită monedă din istoria omenirii.

Cea mai veche dovadă scrisă vine din China. Un document de pe la anul 923 î.Hr. menționează că un cetățean a primit pentru șase câmpuri o tabletă de jad în valoare de optzeci de șiraguri duble de cowrie. Opt sute de scoici valorau o tabletă de jad sau șase câmpuri. Chinezii au ajuns repede să facă imitații din os și bronz. Simbolul modern chinezesc pentru bani, 貝, e imaginea stilizată a unui cowrie.

Din China, cowrie-ul a circulat prin India, Arabia, Africa de Est și de Vest și până în America precolumbiană. Era mic, portabil, durabil și aproape imposibil de falsificat. Regelui Gezo din Dahomey, statul din vestul Africii de azi, le prefera aurului. Primea întotdeauna un preț corect cu ele.

Principalul furnizor al lumii de astfel de scoici erau insulele Maldive, arhipelagul din Oceanul Indian. O singură persoană putea culege douăsprezece mii de scoici pe zi, trăgând de stânci sub apă. De acolo plecau cu corăbiile spre toate colțurile lumii.

Negustorii europeni au descoperit repede că cowrie-ul era cea mai sigură monedă acceptată în Africa de Vest pentru comerțul cu sclavi. Au început să aducă scoici ieftine de pe coasta de est a Africii și să le vândă în vest. Profitul era uriaș, până când au adus prea multe și au pornit inflația. Scoica care susținuse economii întregi timp de milenii a fost descalificată în câteva decenii de lăcomia negustorilor europeni.

Există și o poveste din anii șaizeci despre exploratori olandezi blocați în mijlocul Noii Guinee fiindcă rămăseseră fără cowrie, singura monedă acceptată de localnici. Nu aveau cu ce continua expediția.

Nautilul nu este o scoică. E o rudă veche a caracatiței și a calmarului, singurul cefalopod care și-a păstrat cochilia externă. Linnaeus i-a dat în 1758 numele Nautilus pompilius. Totuși, aproape toată lumea îl pune în sertarul cu scoici. Trăiește în adâncurile Oceanului Indian și Pacific. A apărut pe Pământ acum cinci sute de milioane de ani și a supraviețuit neschimbat după cinci extincții în masă, inclusiv cea care a omorât dinozaurii.

Cochilia lui e împărțită în camere. Nautilul trăiește în cea mai mare și, pe măsură ce crește, o sigilează pe cea veche și construiește una nouă. Camerele sigilate sunt umplute cu gaz și îi controlează flotabilitatea, ca balastul unui submarin. Poate coborî până la șase sute de metri înainte ca presiunea să îi strivească cochilia. Când moare, cochilia rămâne în urmă și ajunge să plutească la suprafața apei.

În Europa cochilia de nautilus a apărut în secolul al XVI-lea, adusă de navigatori din Indo-Pacific. Era tratată ca un obiect de lux. Era montată în suporți de argint și bronz, gravată cu scene și ornamente, transformată în cupe și piese de decor pentru mesele aristocraților. Nici nu se știa prea bine ce animal trăise înăuntru.

Oliver Wendell Holmes a scris în 1858 un poem celebru în care lua cochilia ca metaforă pentru creșterea spirituală. Construiește camere tot mai mari pentru sufletul tău, zicea el, așa cum construiește nautilul pentru sine. Jules Verne a botezat submarinul căpitanului Nemo tot Nautilus.

Și acum. Toată lumea spune că spirala nautilului e spirala de aur, raportul 1,618, Fibonacci, geometria sacră, perfecțiunea universului. Dan Brown a scris-o în Codul lui Da Vinci. Smithsonian a repetat-o. Manuale de matematică au repetat-o. Nu este adevărat. Spirala nautilului are raportul aproximativ 1,33, nu 1,618. E o spirală logaritmică frumoasă, dar nu e spirala de aur.

Nautilul a supraviețuit după cinci extincții în masă. Mitul lui matematic, mai puțin.

Lobatus gigas, zis și Conch, e un melc mare, cu cochilia conică și spiralată, care poate ajunge la treizeci de centimetri lungime. Găsești specii diferite în Caraibe, în Oceanul Indian și în Pacific. Toate au un lucru în comun. Dacă îi tai vârful și sufli în cochilie, scot un sunet grav care se aude de la mare distanță.

Grecii i-au dat conch-ul lui Triton, fiul lui Poseidon. Zeul mării îl sufla ca să calmeze valurile sau să le stârnească. Romanii au copiat ideea și i l-au dat lui Neptun. Aceeași scoică, aceeași funcție, alt zeu.

La celălalt capăt al lumii, în India, Krishna sufla conch-ul Panchajanya la începutul și la sfârșitul bătăliei de la Kurukshetra, marele război din epopeea Mahabharata. Sunetul suna ca Om, primul sunet al creației. Vishnu îl ține în mână în aproape toate reprezentările. Conch-ul care se înfășoară spre stânga e sacru. Cel care se înfășoară spre dreapta e extrem de rar și este și mai sacru.

Budismul l-a preluat ca unul din cele opt simboluri ale bunelor auspicii. În Tibet se cheamă dung-dkar, în China faluo, în Japonia horagai. Aceeași scoică, aceleași ceremonii, alte civilizații.

Mai la vest, mayașii și aztecii suflau în el la ceremonii și ca trompetă de război. Nu auziseră niciodată de Triton sau de Krishna.

Același sunet a chemat zeii pe trei continente. Lumea este mică, totuși.

Perla nu e o scoică. Este ceea ce produce o stridie când ceva o deranjează, un grăunte de nisip, un parazit, orice corp străin care ajunge înăuntru. Nu orice stridie, ci câteva specii din genul Pinctada, răspândite în apele calde ale Oceanului Indian și Pacific. Pentru că stridia nu poate scăpa de ceea ce o sâcâie îl învelește în straturi succesive de carbonat de calciu, același material din care e făcută cochilia. Depune strat după strat, luni și ani de zile. Rezultatul e singurul giuvaer din lume creat de un organism viu ca reacție la o iritare.

Pliniu cel Bătrân povestește cum Cleopatra și Marc Antoniu au făcut un pariu, cine poate organiza cel mai scump banchet din istorie. La cina decisivă, după primul fel, regina a scos cercelul din ureche, cea mai mare perlă din lume la vremea aceea, l-a aruncat într-un pahar cu oțet și l-a băut. Într-un singur gest consumase o avere. A câștigat pariul. Chimiștii moderni au confirmat că perla se dizolvă în oțet, dar durează douăzeci și patru de ore, nu câteva secunde. Pliniu a comprimat puțin cronologia.

Johannes Vermeer a pictat în 1665 o fată cu un cercel de perlă. Nu se știe cine e fata. Nu se știe dacă perla era reală sau doar o imagine pictată. Tabloul se cheamă acum Mona Lisa olandeză și stă agățat pe perete la Mauritshuis în Haga. Vine lume de peste mări și țări și se înghesuie s-o vadă.

Înainte ca perla să ajungă la ureche, cineva trebuia să o scoată din mare. În Golful Persic, pescuitorii de perle coborau cu o piatră legată de picior ca să ajungă mai repede la fund, cu un coș în jurul gâtului și o clemă de nas din os de broască țestoasă. Rămâneau sub apă șaizeci până la nouăzeci de secunde și culegeau ce puteau. Făceau treizeci până la patruzeci de scufundări pe zi. Un echipaj de treizeci de oameni putea scoate opt mii de stridii într-o singură zi. Șansele ca una din ele să conțină o perlă valoroasă erau aproximativ de una la zece mii.

În Japonia, același lucru îl făceau femeile ama, scufundătoare libere care lucrau fără echipament, în apă rece, până la adâncimi de treizeci de metri. Aceeași tradiție există și în Coreea, unde femeile haenyeo din insula Jeju se scufundă de secole, o practică inclusă azi în patrimoniul UNESCO. Unele ajungeau să lucreze până la șaptezeci de ani. Corpul femeilor rezistă mai bine la frig, explicau ele.

Kokichi Mikimoto era fiul unui vânzător de tăiței din Toba, Japonia. A visat să dea perle oricărei femei din lume. Lui i-a venit primul ideea că, din moment ce stridia produce perla ca răspuns la o iritare, el ar putea produce iritarea. A experimentat ani de zile, a pierdut recoltele de mai multe ori din cauza mareelor roșii și a caracatițelor. În 1893 a produs prima perlă de cultură, în 1905 prima perlă rotundă perfectă. A ajuns să dețină douăsprezece milioane de stridii și să producă șaptezeci și cinci la sută din perlele lumii. În 1930 a ars public șapte sute cincizeci de mii de perle inferioare ca să protejeze reputația Japoniei. Colateral, a distrus industria perlelor naturale din Golful Persic, în câteva decenii.

Perla este singurul giuvaer creat dintr-o suferință. Mikimoto a fost primul care a înțeles că suferința se poate provoca.

Tridacna gigas este cea mai mare scoică bivalvă din lume. Poate cântări peste două sute de kilograme, iar cochilia poate depăși un metru și treizeci de centimetri. Trăiește chiar și o sută de ani în recifele de corali din Indo-Pacific. Stă fixată pe fundul mării, filtrează apa și nu se duce nicăieri.

La începutul secolului al XVI-lea, Republica Veneția a dăruit regelui Francisc I al Franței două cochilii de Tridacna. Două sute de ani mai târziu, sculptorul Jean-Baptiste Pigalle le-a montat pe socluri de marmură ca vase pentru apă sfințită în biserica Saint-Sulpice din Paris. Sunt acolo și în zilele noastre. Sagrada Família din Barcelona are și ea cristelnițe făcute din cochilii de Tridacna.

Începând cu secolul al XVIII-lea a circulat în Occident o bârfă nouă despre aceeași scoică. Se spunea că Tridacna prinde și îneacă scafandri. Reviste de popularizare a științei de pe la 1920 spuneau că a provocat accidente mortale. Manualul de scufundări al Marinei Statelor Unite ale Americii conținea instrucțiuni detaliate despre cum să te eliberezi din cleștii ei dacă ești prins. Era o calomnie. Tridacna nu se poate închide suficient de repede și nici suficient de strâns ca să prindă un om. Nicio moarte provocată de ea nu a fost documentată vreodată.

Într-un loc scoica aceasta boteza copii iar în manualul marinei americane era considerată ucigașă. O carieră mai ciudată rar se găsește.

Argonauta argo nu e o scoică. E o caracatiță, singura care trăiește la suprafața oceanului deschis în loc să stea pe fundul mării. Învelișul ei e alb, spiralat, subțire ca hârtia, cu coaste fine. Pe plajă arată exact ca o scoică de melc, dar nu e. Este un container pentru ouă, secretat de femelă cu vârfurile a două brațe modificate. Nu e atașată permanent de el, îl ține cu ventuzele dar dacă îl pierde, moare.

Femela argonaut crește până la treizeci de centimetri lungime. Masculul are până la doi centimetri. Masculul a fost descoperit abia în secolul al XIX-lea. Cuvier, unul dintre cei mai mari naturaliști ai timpului, a găsit un specimen înăuntrul unei femele și a crezut că e un vierme parazit. Era de fapt masculul. Ca să se reproducă, masculul își detașează propriul braț, un braț modificat păstrat într-o pungă sub ochiul stâng, și îl trimite spre femelă. Femela poate rămâne cu brațul înăuntrul ei mult timp după ce masculul a dispărut. Natura terestră poate fi foarte extraterestră câteodată.

Aristotel a descris argonauta în secolul al IV-lea î.Hr. și a spus că folosește două brațe ca pânze și celelalte șase ca vâsle, navigând pe suprafața mării ca un marinar. De la el vine numele: Argonauta, marinarul. Linnaeus a păstrat numele. Jules Verne a preluat mitul în Douăzeci de mii de leghe sub mări.

Adevărul e altul și este mai ciudat. Femela înghite o bulă de aer la suprafață și o prinde înăuntrul învelișului, sigilând deschizătura cu brațele. Aerul prins o face mai ușoară. Coboară încet până la adâncimea la care greutatea ei și a învelișului e exact egală cu forța de plutire a aerului prins înăuntru. Acolo rămâne suspendată, fără să se miște, fără să consume energie. Este un balon de scufundare construit din calciu și aer.

Aristotel a văzut în ea un marinar. Jules Verne a aprofundat problema. Caracatița a continuat să plutească fără să-i pese nici de unul nici de celălalt.

Spondylus este o scoică cu țepi, albă în interior și roșie sau portocalie aprins în exterior. Trăiește în apele calde din largul coastei Ecuadorului, la patru până la douăzeci de metri adâncime. Nu trăiește nicăieri în munți.

Incașii o numeau mullu și o considerau mai valoroasă decât aurul. Era hrana zeilor și ofrandă obligatorie pentru Pachamama, zeița pământului. Prezența ei în cantități mari într-un mormânt spunea tot ce trebuia spus despre statutul celui înmormântat. Preoții îi urmăreau mișcările în ocean ca să prezică ploile. Când Spondylus apărea în zone neobișnuite, era semn de El Niño și de recolte bogate.

Ca să ajungă din apele Ecuadorului în templele din Cuzco, scoica trebuia transportată pe jos peste Anzi, prin trecători la patru mii de metri altitudine, pe drumuri construite special pentru acest comerț. Cele mai vechi urme de comerț cu Spondylus datează de pa la 3000 î.Hr. Rețeaua de drumuri care o transporta a devenit mai târziu Qhapaq Ñan, marele drum imperial al incașilor. Scoica a hotărât construirea drumurilor. Incașii le-au moștenit.

Când spaniolii au ajuns în Americi, au înțeles că Spondylus era valoroasă și au confiscat-o. Dar n-au înțeles niciodată de ce.

Dentalium nu e nici melc, nici scoică. Face parte dintr-o clasă aparte de moluște, Scaphopoda. Are o cochilie tubulară, ușor curbată și deschisă la ambele capete. Alb-sidefie, seamănă cu un colț de elefant în miniatură. Trăiește îngropat în nisip și mâl pe fundul mării, de-a lungul coastei Pacificului, din Alaska până în Baja California.

Timp de mai mult de șase mii de ani, popoarele indigene din America de Nord l-au folosit ca monedă. Nu se număra, se măsura în lungime. Cea mai înaltă denominație era un șir de cochilii lung de cincisprezece centimetri. Metoda de evaluare era elegantă: puneai șirul pe un tatuaj de pe antebraț. Cu cât depășea tatuajul, cu atât valorea mai mult.

Cei din tribul Nuu-chah-nulth de pe coasta Vancouver erau principalii furnizori ai continentului. Recoltau scoicile de pe fundul mării cu prăjini lungi, din canoe, și le trimiteau pe drumurile comerciale spre est. Dentalium a ajuns în Marile Câmpii, în Alaska, în California, chiar și până la Lacul Michigan. Triburi care nu văzuseră niciodată oceanul purtau Dentalium cusut pe haine de ceremonie și pe podoabe de cap. O fată Nuu-chah-nulth de rang înalt purta șiruri de Dentalium din copilărie. Când ajungea la vârsta măritișului, familia organiza un festin ceremonial în care scoicile erau redistribuite ca daruri. Cu cât erau mai multe scoici, cu atât mai mare era rangul familiei.

Aprovizionarea tradițională cu Dentalium a dispărut în secolul XX. Astăzi, triburile nord-americane fac rost de el din import, din India și Marea Arabiei. Nu mai e folosit ca monedă, dar e încă prezent pe costumele de ceremonie, în ritualurile de înmormântare, în podoabe.

Conus textile e un melc conic de câțiva centimetri, cel mult nouă în mod obișnuit. Este numit așa deoarece cochilia lui albă este acoperită cu un model de triunghiuri brune și aurii care arată exact ca o țesătură. Trăiește în Oceanul Indian și în Pacific, pe fundul nisipos al recifelor de corali.

În carne, ascuns sub cochilie, are un harpon microscopic atașat de o fiolă cu venin. Când detectează prada, extinde o trompă flexibilă și lansează harponul. Acesta poate ajunge în orice punct al cochiliei, inclusiv în cel pe care îl ții în mână. Nu există unghi sigur. Veninul harponului este un amestec de neurotoxine. Provoacă o paralizie progresivă care se termină cu moartea în cinci până la opt ore. Nu există antidot pentru el. Până acum s-au documentat circa treizeci de morți dar probabil sunt mai multe. Aproape toate s-au înregistrat în rândul colecționarilor care au ridicat o scoică frumoasă de pe plajă fără să verifice dacă e goală.

Veninul acesta este studiat intens în laboratoare. Un derivat, ziconotide, e un analgezic de o mie de ori mai puternic decât morfina. Este folosit pentru dureri cronice severe la pacienți care nu mai răspund la niciun alt tratament. Pacienții care îl primesc beneficiază uneori de un efect secundar neașteptat, aud muzică.

Cel mai frumos model din sertarul cu scoici este letal și fără antidot. Dar totuși salvează vieți.

Conus gloriamaris, Gloria Mării, e o scoică de zece până la treisprezece centimetri, brună-aurie, cu o spiră înaltă și ascuțită și un model fin de linii încrucișate care arată ca o dantelă. E și ea veninoasă, ca toți melcii con. Trăiește la adâncimi cuprinse între cinci și trei sute de metri așa că oamenii o întâlnesc mai rar. De obicei nu ea îi omoară pe ei, ei o omoară pe ea.

Timp de două sute de ani a fost socotită cea mai rară scoică din lume. Exemplarele cunoscute se numărau pe degete. În secolul al XVIII-lea un colecționar a plătit pentru un singur exemplar de trei ori prețul unui tablou de Vermeer. Este probabil singura scoică devenită atât de valoroasă încât a fost furată dintr-un muzeu. În octombrie 1950, un exemplar de Conus gloriamaris a dispărut din vitrina Muzeului American de Istorie Naturală din New York. Fotografia și descrierea lui au fost trimise tuturor dealerilor cunoscuți de scoici din Statele Unite. N-a mai fost găsit niciodată.

În 1957 nu existau mai mult de douăzeci și patru de exemplare cunoscute în toată lumea. Oamenii credeau că e pe cale de dispariție. Apoi în 1969 doi scafandri au găsit o colonie de peste șaptezeci de exemplare în Insulele Solomon. Raritatea construită în două secole s-a prăbușit într-o după-amiază. Prețul a căzut. Misterul a dispărut. Gloria Mării a devenit o scoică pe care și-o poate permite aproape oricine.

Unele scoici își ucid admiratorii. Gloria Mării și-a ucis legenda.

Haliotis e un melc în formă de ureche, cu un șir de găuri de respirație de-a lungul marginii. Trăiește lipit de stânci în apele reci ale coastelor Pacificului, în America de Sud, Noua Zeelandă și Australia. Exteriorul cochiliei e rugos și discret. Interiorul e cel mai spectaculos lucru pe care îl poate produce un organism viu: nacru care trece de la albastru, la verde, violet și roz în funcție de unghi, fără nicio culoare fixă, ca și cum cochilia ar fi turnată din lumină.

Maori din Noua Zeelandă îl numesc Paua și l-au folosit pe post de ochi pentru statuile lor tradiționale din lemn. Privirea din ochi de Paua nu se aseamănă cu nicio altă privire. Irizează, se schimbă, pare vie. Colecțiile regale europene conțin cadouri Maori cu incrustații de Paua tocmai fiindcă nu existe un material natural care să arate la fel.

Indienii Chumash din California îl incrustau în canoe și îl foloseau ca undiță. Navajo și Apache îl au în mitologia lor.

E și un aliment extrem de scump, mai ales în bucătăria asiatică. Și tocmai asta e problema. E vânat de secole și pentru cochilie și pentru carne, de populații diferite, din motive complet diferite. A dispărut din cea mai mare parte a coastelor unde trăia.

Cel mai spectaculos interior de scoică din tot sertarul a dispărut aproape de tot fiindcă e în același timp și prea frumos și prea gustos.

Xenophora este un melc care colectează scoici. Nu e o metaforă. Ridică literalmente scoici, pietricele și fragmente de coral de pe fundul mării și le lipește pe propria cochilie cu o substanță secretată din manta. Durează aproape două ore până să fixeze un singur obiect și cam zece ore până să se simtă suficient de baricadat ca să-și reia viața normală.

Numele lui vine din grecescul xenos și phoros, purtătorul de străini. Există în jur de treizeci de specii, răspândite în mările tropicale și subtropicale. Fiecare individ are o cochilie unică, în funcție de ce a găsit în mediul lui.

Pe măsură ce crește, adaugă obiecte din ce în ce mai mari. Cochilia unui Xenophora adult e o cronologie a vieții lui, cu suveniruri mici în centru și mari la exterior. O arhivă în spirală. Unii melci colecționează exclusiv scoici, alții numai pietricele, alții coral. Unii, în oceanele de azi, au lipit capace de sticle pe cochilie. De ce o face? Probabil camuflaj, probabil apărare. Nimeni nu știe sigur.

Sertarul cu scoici are în el o cochilie care și-a făcut propriul sertar cu scoici.

---

După ce s-a așternut praful

Oamenii au început să adune scoici acum șaptezeci și cinci de mii de ani și nu s-au mai oprit.

La început probabil i-a atras frumusețea. Cineva a văzut o scoică pe plajă, a ridicat-o, a perforat-o și a înșirat-o pe un fir. Era frumoasă și voia să o poarte cu el. Nu știm cine a fost. Știm doar că a trăit pe coasta Africii de Sud acum șaptezeci și cinci de mii de ani și că a avut același gest pe care îl avem și noi când mergem la mare.

Apoi oamenii au descoperit că scoicile pot fi monedă, pașaport, bol, vopsea, armă, ochi de zeu, simbol al puterii, al iubirii, al purității, al morții. Au construit imperii cu ajutorul lor și drumuri de munte. Au botezat copii și au finanțat războaie.

Abia la sfârșit au început întrebările grele. De ce Xenophora și-a făcut propriul sertar cu scoici? De ce Nautilul nu e ce credeam că e? Argonauta nu e scoică și nu navighează. Nassarius de la Blombos e cel mai vechi bijutier al omenirii. La fiecare răspuns gasit, apare o altă întrebare.

Natura e cu atât mai surprinzătoare cu cât o studiezi mai profund. Poate de aceea oamenii n-au încetat niciodată să adune scoici.