Ierbarul florilor cu anturaj

Ierbarul I.2

Specimene

---

Lotusul răsare din mâl, dar e de o curățenie desăvârșită. Nelumbo nucifera crește mai peste tot pe subcontinentul indian, în iazuri, lacuri, orezării, ape stătătoare. Acolo este o plantă obișnuită, nu vreo raritate exotică pe care o întâlnești o dată în viață. Era la îndemână, o vedea toată lumea cum se ridică nepătată din mocirla de pe fundul bălții, ca și cum balta nici n-ar fi existat. Mai mult decât atât, de pe frunzele ei apa se rostogolește în picături care strâng toată murdăria și o aruncă înapoi în mocirlă. Lotusul este o plantă care se spală singură.

Greu de găsit o floare mai pe placul Indiei, atât de preocupată de curățenie și purificare. Nicio civilizație n-a despicat curatul de necurat mai obsedant decât cea indiană. Śauca, puritatea, e una dintre virtuțile de temelie; viața e împânzită de ce se atinge și ce nu se atinge, de spălări, de scufundări în râu, de mâncare care se pângărește dintr-o privire, de caste care nu se ating între ele. Probabil de aceea întâlnești lotusul în tot felul de povești și simboluri.

Povestea de căpătâi începe chiar cu facerea lumii. Vișnu, marele zeu, doarme întins pe apele de dinainte de timp iar din buricul lui crește un lotus. Floarea se deschide și din ea iese Brahma, cel care va plăsmui lumea. Carevasăzică big-bangul pornește dintr-o floare de lotus, la propriu. De atunci începând toate lucrurile bune sunt legate cumva de floarea de lotus.

Altă poveste. La un moment dat zeii și demonii se ceartă pe nectarul nemuririi, ascuns pe fundul unui ocean de lapte. Ca să-l scoată, se apucă împreună să bată oceanul ca pe o putinică de unt. Înfășoară un munte cu un șarpe uriaș pe post de funie și trag de capete, zeii de-o parte, demonii de alta, până se învârte oceanul. Din spuma ce rezultă ies, unul după altul, tot felul de lucruri minunate: un cal alb, un elefant, luna, copacul care-ți împlinește dorințele, otrava care era să prăpădească lumea. Și, în mijlocul valurilor apare o zeiță cu chip ceresc, stând pe un lotus deschis, cu o ghirlandă de lotuși la gât și un lotus în mână. Era Lakșmi, zeița norocului și-a bogăției, ieșită direct din frământarea oceanului, împodobită toată cu flori de lotus.

Yoghinii au dus povestea și mai departe. Ei și-au imaginat lotusul făcând curățenie printre energiile corpului omenesc. Însăși postura lor clasică de meditație se numește padmasana, adică postura lotusului. Conform filozofiei yoga, de-a lungul șirei spinării sunt așezați câțiva centri energetici prin care curge suflul vieții. Coloana vertebrală este tija lotusului care se ridică din mâlul existenței omenești, iar fiecare centru energetic este reprezentat printr-o floare de lotus. La baza coloanei se află centrii legați de supraviețuire, instincte și dorințele lumești, de aceea florile au puține petale. Pe măsură ce urci spre creștet, lotușii devin tot mai bogați. Ultimul, aflat deasupra capului, este lotusul cu o mie de petale. Acolo conștiința se deschide spre iluminare.

Budiștii au prins floarea din zbor și au constatat că li se potrivea mănușă. Miezul învățăturii lor spune că existența este asemenea mâlului. Omul se reîncarnează iar și iar, prins în dorințe și iluzii care îl țin pe fundul bălții și îl împiedică să vadă limpede. Iluminarea, scopul suprem al oricărui budist, înseamnă să ieși din cercul acesta, nepătat, să te ridici deasupra apei cum se ridică lotusul din mocirlă. O altă floare ar fi spus mai greu povestea asta.

De aceea lotusul apare pretutindeni în budism, nu ca o podoabă, ci ca un semn. Povestea începe chiar la venirea pe lume a lui Gautama Siddhartha. Maica lui era gata să nască și pornise, cum cerea obiceiul, spre casa părinților. Doar că durerile facerii au prins-o pe drum, într-o grădină, iar viitorul Buddha s-a născut chiar acolo, sub un copac. Pruncul, în loc să stea cuminte, s-a ridicat și a făcut șapte pași. De sub fiecare talpă a răsărit câte un lotus. La al șaptelea s-a oprit, a arătat cu o mână spre cer și cu cealaltă spre pământ și a spus că aceasta va fi ultima lui naștere. Cei șapte pași vestesc tocmai sfârșitul drumului prin nesfârșitul șir al reîncarnărilor. Copilul abia venise pe lume și deja anunța că nu se va mai întoarce niciodată.

Pe tronuri de lotus stau și bodhisattvele din budismul mahayana. Sunt acele ființe care, ajunse la marginea iluminării, preferă să rămână în lume ca să-i ajute și pe alții să iasă din mâl. Cel mai iubit este Avalokiteșvara, întruchiparea compasiunii, înfățișat aproape întotdeauna cu un lotus în mână. Mantra lui, Om mani padme hum, este cunoscută în toată Asia budistă. Traducerea ei este discutată de specialiști, dar sensul simbolic este limpede. Giuvaerul este iluminarea, lotusul este inima curată a omului, iar una se ascunde în cealaltă.

Punctul pe i în ceea ce privește lotusul nu l-a pus însă un indian ci un neamț cu microscop. Wilhelm Barthlott s-a apucat să studieze de ce nu se murdărește frunza de lotus și a descoperit că e plină de țepi microscopici unși cu ceară: apa atinge doar vârfurile și se scurge cu tot cu mizerie. A botezat fenomenul Lotus-Effekt și l-a brevetat pentru geamuri și vopsele care se curăță singure.

Și așa, anturajul lotusului s-a îmbogățit cu încă o categorie de oameni: inginerii.

Trandafirul sălbatic crește aproape peste tot în emisfera nordică temperată, prin urmare și din Persia până în Europa. Este o plantă la îndemâna tuturor. Are cinci petale roz adunate în jurul unui miez galben, un parfum care te oprește din drum și spini care nu iartă pe nimeni. Oferă două lucruri în același pachet: desfătare și rană.

Prima care l-a luat sub aripă pare să fi fost Ishtar, marea zeiță a Mesopotamiei. Era zeița iubirii și a războiului deopotrivă, frumoasă și teribilă, pasională și răzbunătoare. Amanții ei sfârșeau prost. Când Gilgameș i-a respins iubirea, nici măcar n-a căutat scuze. I-a înșirat unul câte unul foștii iubiți și felul în care îi pedepsise. Greu de găsit o patroană mai potrivită pentru o floare cu spini. Sau, dacă stai să te gândești, greu de găsit o floare mai potrivită pentru Ishtar.

La grecii antici trandafirul era floarea Afroditei. Zeița iubirii se îndrăgostise de Adonis, cel mai frumos dintre muritori. Numai că Adonis iubea mai mult pădurile și vânătoarea decât compania zeilor. Afrodita îl avertiza mereu să se ferească de animalele primejdioase, dar el nu o asculta. Într-o zi un mistreț l-a atacat și l-a rănit de moarte. Unele legende spun că animalul era chiar Ares, zeul războiului și iubitul gelos al Afroditei. Zeița a alergat disperată spre Adonis. În grabă s-a înțepat în spinii unui trandafir alb, iar sângele ei a căzut peste flori și le-a făcut roșii. De atunci trandafirul nu mai vorbește doar despre iubire. Vorbește și despre rana pe care iubirea o lasă în urmă.

Romanii i-au adăugat trandafirului o altă poveste, mai puțin romantică dar mai amuzantă. Cupidon, fiul Venerei, se temea că Harpocrate, zeul tăcerii, ar putea destăinui aventurile amoroase ale mamei sale. Așa că l-a mituit cu un trandafir. De atunci floarea a ajuns semnul secretului. Patricienii romani pictau trandafiri pe tavanele sălilor de ospăț, ca să le amintească oaspeților că tot ce se spune la masă, sub influența vinului, rămâne între ei. De aici vine expresia sub rosa, care a supraviețuit până astăzi, și în limbajul diplomatic și în jargonul serviciilor secrete. Mai târziu, creștinii au preluat aceeași idee și au început să sculpteze trandafiri pe confesionale. Floarea care păstrase secretele zeilor a ajuns să le păstreze și pe ale oamenilor.

Creștinii au luat trandafirul și l-au dus într-o cu totul altă direcție, departe de sânge și de aventurile amoroase ale zeilor. Fecioara Maria a devenit Rosa Mystica, trandafirul mistic, iar Sfântul Ambrozie încerca prin secolul IV să explice de unde au apărut spinii. În Grădina Edenului, spunea el, trandafirii erau lipsiți de spini. Ei au apărut abia după căderea omului în păcat. Maria, ferită de păcatul originar, a rămas astfel trandafirul fără spini. Din aceeași familie ideologică face parte și rozariul. Numele lui vine din latinescul rosarium, grădină de trandafiri. Fiecare rugăciune era socotită un trandafir dăruit Fecioarei Maria, iar întregul șirag devenea un buchet de rugăciuni.

În Persia trandafirul a primit poate cea mai frumoasă poveste dintre toate. Acolo s-a născut gol o bolbol, trandafirul și privighetoarea. Privighetoarea se îndrăgostește nebunește de trandafir. Îi cântă noapte de noapte, dar floarea rămâne la fel de frumoasă și de nepăsătoare. În cele din urmă pasărea se aruncă în spinii lui și își rănește pieptul. Din dragoste se naște cântecul, iar din rană se naște poezia. Sufiștii au văzut în această poveste mai mult decât o iubire nefericită. Privighetoarea a devenit sufletul omenesc, iar trandafirul, Dumnezeu. Dorul nu mai era un blestem, ci drumul însuși. Numai cel care acceptă rana poate ajunge la frumusețea pe care o caută. Poate nicăieri spinii trandafirului nu au primit un sens mai adânc. Ei nu mai apără floarea. Îl învață pe om că frumusețea adevărată cere întotdeauna un preț.

Ideea persană n-a rămas în Persia. Poeții sufiți au dus-o până în Spania musulmană, iar de acolo pare să fi trecut Pirineii. Chiar în aceeași perioadă, în sudul Franței apăreau trubadurii, poeți rătăcitori care cântau aceeași iubire fără leac: femeia de neatins, dorul care nu se stinge niciodată și suferința purtată ca o virtute. Istoricii încă se ceartă dacă trubadurii au învățat toate astea de la arabi sau le-au descoperit singuri. Asemănarea este însă greu de trecut cu vederea. Și cum altfel s-ar fi putut termina povestea decât cu un trandafir? Cel mai citit poem al Evului Mediu, Roman de la Rose, spune povestea unui tânăr care visează o grădină închisă între ziduri. În mijlocul ei înflorește un trandafir. Floarea este femeia iubită, iar întreaga aventură nu este altceva decât încercarea de a ajunge la ea. Numai că între îndrăgostit și trandafir stau, ca întotdeauna, spinii.

Englezii l-au purtat cel mai departe. Trandafirul devenise deja floarea heraldică a nobilimii medievale. Purta cu el toate semnificațiile adunate până atunci: Fecioara Maria, rănile lui Hristos, iubirea curtenească, dar și tufișul de nepătruns apărat de spini. Marile familii nobiliare își aleseseră fiecare propriul trandafir. Ioan de Gaunt, ducele de Lancaster, îl purta pe cel roșu. Edmund de Langley, primul duce de York, îl alesese pe cel alb. Când urmașii celor două ramuri ale familiei Plantagenet au început să se măcelărească pentru tron, florile erau deja pe steme. Războiul doar le-a făcut celebre. Conflictul a durat treizeci de ani. La sfârșit, Henric al VII-lea s-a căsătorit cu Elisabeta de York și a unit cele două flori într-una singură: trandafirul Tudor, alb în mijloc și roșu la exterior. Mesajul era limpede. Cele două case se împăcaseră. Campania de propagandă a fost atât de reușită încât Shakespeare a făcut-o nemuritoare, iar în secolul al XIX-lea conflictul a primit numele sub care îl cunoaștem și astăzi: Războiul celor Două Roze. Că trandafirii n-au fost prea prezenți pe câmpul de luptă și au înflorit mai ales pe steme, pe sigilii și în imaginația urmașilor este un amănunt pe care posteritatea l-a trecut bucuroasă cu vederea.

Nici Orientul Mijlociu, nici Europa nu s-au plictisit vreodată de trandafir. De două sau trei mii de ani îl încrucișează, îl altoiesc și îl schimbă după propriul gust. Persanii s-au concentrat mai ales pe parfumul lui. Din trandafirii de Damasc au făcut ape parfumate, uleiuri și esențe care au devenit celebre în toată lumea. Europenii au pornit într-o altă direcție. Au înmulțit petalele, au mărit florile și au ajuns, după secole de selecție, la trandafirii bogați ai Renașterii și ai barocului. De atunci tot inventează soiuri noi. Poate că într-o zi vor reuși și imposibilul, să dea trandafirului culoarea albastră, singura pe care natura i-a refuzat-o.

Pasionații trandafirului au schimbat aproape tot ce se putea schimba. Un singur lucru a rămas aproape neatins. Spinii.

Poate că astfel au recunoscut în trandafir propriul ideal. Un caracter frumos, cultivat, înmiresmat dar întotdeauna cu spinii scoși.

Crizantema a pornit din China ca o floare măruntă și galbenă, asemănătoare margaretei, fără mari pretenții. Chinezii o foloseau la început ca plantă medicinală. Petalele și lăstarii tineri se mâncau în salate, rădăcinile fierte alungau durerile de cap, frunzele se puneau în ceai. Ceea ce a atras atenția a fost însă altceva. Crizantema înflorește toamna târziu, după ce celelalte flori au clacat. Inflorescențele ei țin mult și nu se ofilesc imediat. Rămâne una dintre ultimele culori din grădină când restul lumii începe să devină cenușiu. În plus, numele ei amintea prin sonoritate de cuvinte legate de durată și longevitate. N-a fost nevoie de mai mult. Crizantema a ajuns simbolul vieții lungi, al bătrâneții senine și al rezistenței în fața timpului.

Crizantema și-a câștigat definitiv locul de cinste în cultura chineză datorită unui poet din secolul al IV-lea, Tao Yuanming. El a transformat-o în emblema omului care a ales liniștea în locul puterii. De atunci crizantema a rămas, pentru chinezi, pustnicul dintre flori. Se întâmpla în secolul al IV-lea al erei noastre. Tao Yuanming făcuse o carieră frumoasă la curtea imperială dar la un moment dat a hotărât că ajunge. Și-a dat demisia, s-a retras la țară și și-a petrecut restul vieții lucrând grădina, citind, bând vin și scriind poezie. Cel mai cunoscut poem al lui, Băutorul de vin, conține o imagine care n-a mai părăsit cultura chineză. Poetul culege crizanteme lângă gardul din răsărit și ridică privirea spre munții din depărtare. Nu se întâmplă nimic. Nimeni nu vorbește, nimeni nu pleacă la război, nimeni nu cucerește nimic. Tocmai această liniște a făcut scena nemuritoare.

Câteva secole mai târziu, în epoca dinastiei Song, crizantema și-a găsit locul printre Cei Patru Gentlemeni. Erudiții chinezi au ales patru plante și le-au făcut emblema caracterului nobil. Prunul înflorește iarna, orhideea primăvara, bambusul vara, iar crizantema toamna. Fiecăreia i-au atribuit câte o virtute: prunului tăria de a înflori în vremuri potrivnice, orhideei eleganța discretă, bambusului flexibilitatea fără compromis, iar crizantemei rezistența și seninătatea. Sistemul era complet. Crizantema îl închidea, așa cum închide și grădina înainte de venirea iernii.

Crizantema a traversat marea spre Japonia în secolul al VIII-lea, când japonezii se dădeau în vânt după tot ce era chinezesc. Aristocrația japoneză adopta pe rând scrierea, hainele, budismul, toate rafinamentele imperiului. Crizantema a trecut marea împreună cu întreaga ei biografie chinezească: longevitatea, Cei Patru Gentlemeni, Tao Yuanming și grădina lui. Japonezii știau exact ce primesc. Dar au luat-o într-o direcție complet diferită.

Cel care a pus crizantema pe tronul imperial japonez a fost împăratul Go-Toba, în secolul al XIII-lea. Era poet, caligraf și, lucru mai puțin așteptat de la un împărat, făurea săbii cu mâna lui. Pe fiecare sabie grava o crizantemă. Floarea a trecut astfel de la o emblemă personală la simbolul întregii case imperiale. Chiar și în zilele noastre tronul însuși se cheamă Tronul Crizantemei. Sigiliul imperial are șaisprezece petale. Pe fiecare pașaport japonez este imprimată floarea, iar cel mai înalt ordin pe care îl poate primi un japonez se cheamă Supremul Ordin al Crizantemei.

Aceeași floare pe care Tao Yuanming o culegea în tăcere din grădina lui, după ce demisionase din funcțiile imperiale, a ajuns emblema celui mai puternic om din Japonia.

Bujorul își are originile tot în Extremul Orient. Creștea de la sine pe versanți stâncoși și pe maluri de râu, din China până în Siberia. Nu era o floare modestă, făcută să treacă neobservată. Chiar și în sălbăticie, bujorul chinezesc are flori mari, în formă de cupă, de opt până la șaisprezece centimetri în diametru, cu petale albe, roz sau stacojii și un miez de stamine galbene. Chinezii l-au adus în grădini la început pentru rădăcini, fiindcă le foloseau în medicină. Floarea era însă prea spectaculoasă ca să rămână doar un leac. Poate că nu e întâmplător că primul caracter din numele chinezesc al bujorului înseamnă „mascul”. Masculinitatea bujorului era în nume înainte să intre în povești.

Cariera bujorului a atins apogeul în timpul dinastiei Tang (618 – 907 d.Hr.), una dintre cele mai cosmopolite din istoria Chinei. Atunci a primit titlul de rege al florilor. Un singur butaș dintr-un soi rar costa, nota poetul Bai Juyi, cât impozitul anual în grâu plătit de zece familii de țărani. Bujorul nu mai era doar o floare. Devenise un semn al rangului, al bogăției și al puterii.

Dar cea mai bună poveste a bujorului e cu Wu Zetian, singura femeie care a domnit în China cu titlul de împărat. Într-o zi de iarnă a decretat că toate florile din grădina imperială trebuie să înflorească imediat. Florile au ascultat, că n-aveau de ales. Numai bujorul a refuzat. Wu Zetian l-a izgonit din capitala Chang’an la Luoyang. Acolo bujorul a înflorit mai frumos ca niciodată. Înfuriată, împărăteasa a poruncit să fie ars. Bujorul a ars. Primăvara următoare a răsărit din nou. Regele florilor nu s-a plecat în fața celei mai temute femei din istoria Chinei.

Și totuși a existat o femeie în fața căreia a cedat. Concubina Yang Guifei, cea mai faimoasă frumusețe a epocii, purta bujori în păr. Într-o zi, pe când ea și împăratul Xuanzong admirau florile din grădina palatului, împăratul a găsit muzica prea veche pentru un asemenea peisaj. A trimis după poetul Li Bai, care era beat într-o tavernă. L-au adus, l-au trezit și Li Bai a scris pe loc trei poeme. Yang Guifei era atât de frumoasă, spuneau versurile, că bujorul însuși era gelos. Pe cine invidia oare, pe concubină sau pe împărat, Li Bai n-a mai spus.

Bujorul a traversat marea în Japonia în secolul al VIII-lea și acolo s-a ales cu o altă interpretare. Japonezii l-au văzut altfel decât chinezii. Nu opulență imperială, ci curaj. Logica era în floare însăși. Bujorul își deschide floarea dintr-o dată, fără zgârcenie. Iar când îi vine vremea, petalele cad aproape toate deodată, nu una câte una. Pentru o cultură construită în jurul codului samuraiului, imaginea spunea multe.

Samuraii și-au gravat bujori pe armuri, pe săbii ceremoniale și pe stemele de familie. Cel mai cunoscut motiv din arta japoneză tradițională îi pun împreună pe leul gardian și pe bujor. Povestea din spate vine din imaginarul budist. Shishi, regele fiarelor, are un singur dușman: o insectă parazită care i se ascunde în blană și îl roade până la os. Singurul leac este roua care cade noaptea de pe petalele bujorului. De aceea leul se odihnește sub bujori. Cea mai feroce creatură are nevoie de cea mai frumoasă floare. Puterea supremă are și ea o vulnerabilitate, iar vindecarea vine tocmai din fragilitate. Samuraii știau și asta.

Până la urmă, de această dată, China și Japonia au căzut de acord. Bujorul era floarea celor puternici.

Cireșul înflorește în Japonia doar vreo două săptămâni pe an. Florile apar înaintea frunzelor, pe ramurile încă goale, într-un roz atât de pal încât uneori pare alb. Când bate vântul, cad ca ploaia, un nor de petale presărat peste tot ce se află dedesubt. Cad înainte să apuce să se ofilească.

Japonia împrumutase din China tradiția celor Patru Gentlemeni, florile erudiților confucianiști: prunul care înflorește în ger, orhideea discretă, bambusul rezistent și crizantema târzie. Prunul era primul și cel mai prețuit. În perioada Heian, între 794 și 1185, japonezii au făcut un gest neașteptat. L-au înlocuit cu cireșul.

Japonezii din perioada Heian trăiau înconjurați de poezie, de ritmul anotimpurilor și de rafinament estetic. În loc de ah-ul sau oh-ul nostru aveau cuvântul aware, o exclamație scurtă a surprizelor plăcute. Prin secolul al XVIII-lea, un savant numit Motoori Norinaga a citit Povestea lui Genji, romanul curții Heian, și a observat că aware apărea de peste o mie de ori în text, aproximativ o dată pe pagină. A numit filozofia din spatele lui mono no aware, patosul lucrurilor. Nu e tristețe, nu e pesimism. E capacitatea de a simți frumusețea unui lucru tocmai fiindcă știi că trece. Norinaga a scris că a cunoaște mono no aware înseamnă nu doar a discerne esența lunii sau a florilor de cireș, ci a fiecărui lucru din lume. Sakura e demonstrația perfectă a acestei idei. Înflorește doar două săptămâni pe an. Tocmai de aceea contează atât de mult.

De pe vremea împăratului Saga, care a organizat primul hanami imperial în anul 812, privitul florilor a devenit un ritual național. Oamenii se adunau sub cireși cu mâncare, sake și poezie și priveau cum cad petalele. Nu cu tristețe, ci cu o atenție aparte, știind că momentul e scurt. Hanami nu e o petrecere cu flori de cireș drept decor. Florile sunt motivul pentru care ești acolo.

Samuraii au văzut în sakura propria lor imagine. Există un proverb japonez: „Dintre flori, cireșul; dintre oameni, samuraiul.” Hagakure, una dintre cărțile de căpătâi ale bushidō-ului, spune limpede: „Calea războinicului se află în moarte.” Nu în sensul că samuraiul căuta moartea, ci că fiecare clipă trebuie trăită fără teamă de ea, asemenea florii care nu se agață de ramură.

În partea noastră de lume efemeritatea clipei este tratată puțin diferit. Horațiu de învață Carpe diem, înhață clipa și bucură-te de ea cât mai intens, până mai poți. Japonezii, cu ah-urile, oh-urile lor și cu florile de cireș ne îndeamnă să ne bucurăm de ea conștienți.

Laleaua creștea dintotdeauna prin stepele și munții Asiei Centrale, o floare mică, scundă și rezistentă, făcută să supraviețuiască într-o climă aspră. Nimic imperial în ea. În secolul al XI-lea, triburile selgiucide au pornit din Asia Centrală spre vest, au cucerit Persia și Anatolia și au adus laleaua cu ele. Nu fiindcă și-au propus asta, ci pentru că floarea era deja acolo, în pășunile pe care le străbăteau. Laleaua a ajuns astfel în Turcia, cu mult înainte ca otomanii sau olandezii să audă de ea.

Otomanii au văzut în lalea mai mult decât o floare. Cuvântul turcesc pentru lalea este lale, iar în grafia arabă folosește aceleași litere ca numele lui Allah. Aceleași litere trimiteau și spre hilal, semiluna, unul dintre simbolurile islamului. Când înflorește, laleaua își pleacă ușor capul, ca într-un gest de smerenie. Pentru mistici, era o floare care se ruga. De aceea a ajuns peste tot: pe faianțele moscheilor, pe covoare, pe manuscrise, brodată pe haine și gravată pe arme.

Sultanii comandau zeci de mii de bulbi pentru grădinile palatului. Iar laleaua ideală otomană nu semăna cu laleaua rotundă pe care o știm noi. Soiurile prețuite aveau petale lungi ca niște pumnale, ascuțite până la un vârf de ac, cu culori vii și dungi ca flăcările. Fiecare soi purta un nume poetic: Steaua Fericirii, Perla Fără Pereche, Sporitoarea Bucuriei. Niciuna dintre aceste lalele legendare nu a supraviețuit.

Laleaua a ajuns în Olanda la sfârșitul secolului al XVI-lea, adusă de un botanist, Carolus Clusius, care a plantat primii bulbi la Universitatea din Leiden. Olandezii erau în vârful lumii la vremea aceea, se îmbogățiseră din comerțul global și ajunseseră să prețuiască mai presus de orice lucrurile rare. Și laleaua le-a oferit ceva nemaivăzut: culori intense, forme neașteptate și, mai ales, un mister pe care nu-l înțelegeau.

Cei mai prețuiți bulbi erau cei cu petale dungate și înflăcărate, roșu pe alb, galben pe violet, combinații imposibil de prevăzut. Nimeni nu știa de ce unii bulbi produceau aceste modele și alții nu. Nimeni nu știa cum să le reproducă. Se tranzacționau ca niște promisiuni de îmbogățire. Ce nu bănuia nimeni era că dungile erau cauzate de un virus. Virusul infecta bulbul, îl slăbea, îl făcea să producă tot mai puțini urmași. Cu cât un soi era mai frumos, cu atât era mai bolnav și mai rar.

Prețurile au urcat până când un singur bulb din soiul Semper Augustus valora cât una dintre cele mai mari case de pe canalele Amsterdamului, cu grajd și grădină cu tot. Pe 3 februarie 1637, la o licitație de rutină în Haarlem, un cumpărător n-a mai apărut. Zvonul s-a răspândit. Prețurile s-au prăbușit în câteva zile. Prima bulă speculativă din economia modernă a pornit de la o floare bolnavă pe care nimeni nu o înțelegea.

Botanistul englez John Gerard scria în 1597 că „natura pare să se joace mai mult cu această floare decât cu oricare alta pe care o cunosc”. Și oamenii au intrat repede în jocul ei. Au încrucișat-o, au selecționat-o și au schimbat-o fără încetare. Fiecare epocă și fiecare civilizație și-a dorit altă lalea. Otomanii au visat petale lungi și ascuțite, olandezii au alergat după dungi și flăcări, horticultorii moderni au creat mii de soiuri noi.

Laleaua este un diplomat desăvârșit. Floarea imigrantă prin excelență. Oriunde a ajuns, oamenii au fost convinși că le aparține.

Macul pare făcut să inspire milă. Are o tulpină subțire, petale care se șifonează la prima atingere și o floare atât de trecătoare încât parcă îți pare rău să o privești. Dar puține plante au exercitat asupra omenirii o putere mai mare.

Grecii au fost primii care au descoperit puterea macului. Demetra, zeița holdelor, l-a făcut să răsară după ce Hades i-a răpit fiica, pe Persefona, și a dus-o în lumea morților. Devastată, Demetra nu mai putea mânca, nu mai putea dormi și își lăsa ogoarele pârloagă. Atunci a creat macul, ca să poată adormi și să uite măcar pentru câteva ceasuri. De atunci floarea a rămas alături de ea și a crescut printre lanurile de grâu și de orz.

Tot de atunci, zeii somnului și ai morții și-au ales macul drept însemn. Hypnos, Thanatos și mama lor Nyx, zeița nopții, apar adesea înfățișați cu cununi de maci sau ținând maci în mâini. Noaptea, somnul și moartea își găsiseră aceeași floare.

Sumerienii i-au spus Hul Gil, planta bucuriei, și îl cultivau în Mesopotamia cu mai bine de trei mii de ani înainte de Hristos. De la ei a trecut la asirieni, apoi la egipteni. Papirusul Ebers, unul dintre cele mai vechi tratate medicale din lume, recomandă macul pentru a liniști plânsul copiilor și pentru a alina durerile în timpul intervențiilor chirurgicale. Medicii lumii antice aveau puține leacuri care chiar funcționau. Macul era unul dintre ele.

Hipocrate a făcut un pas și mai important. A susținut că puterea macului nu are nimic magic sau divin, ci poate fi explicată prin observație medicală. A încercat să-l scoată din templu și să-l aducă în cabinetul medicului. A reușit. Timp de aproape două milenii, opiul a rămas unul dintre cele mai importante medicamente ale omenirii.

În 330 î.Hr., Alexandru cel Mare a cucerit Persia și a deschis drumul spre India. Odată cu armatele, medicii și negustorii lumii elenistice, macul și opiul au circulat și ele tot mai departe spre răsărit. Cuvântul grecesc opion a lăsat urme în mai multe limbi asiatice, iar planta și-a continuat călătoria dincolo de imperiul lui Alexandru. Alexandru a murit la treizeci și doi de ani, imperiul lui s-a destrămat în câteva decenii. Macul a continuat să meargă înainte pe același drum.

Dioscoride, în primul secol, a făcut următorul pas. A descris cum se extrage opiul, cum se păstrează și cum se dozează. Tot el a lăsat și primul mare avertisment: o cantitate mică alină durerea și aduce somnul, prea mult e otravă care ucide. Galen, medic roman, a observat și primele cazuri de dependență la curtea imperială. În Evul Mediu, Occidentul a început să privească opiul cu suspiciune, în timp ce medicina arabă l-a păstrat și l-a dezvoltat. Avicenna îl descrie în Canonul Medicinei drept cel mai puternic analgezic cunoscut, cu indicații precise de administrare, iar cartea lui avea să rămână autoritatea medicinei vreme de aproape șapte secole. Când Paracelsus s-a întors în Occident după călătoriile lui prin lumea arabă, în 1527, a adus cu el și opiul. L-a ascuns, spune legenda, în garda sabiei și l-a botezat laudanum.

Imperiul Britanic a ajuns la mac dintr-o problemă de contabilitate. Englezii beau ceai chinezesc în cantități industriale, chinezii nu voiau nimic englezesc în schimb și cereau argint. Rezervele de argint ale Marii Britanii se goleau. Soluția a găsit-o Compania Indiilor Orientale, macul. Au stabilit un monopol asupra cultivării macului de opiu în Bengal, unde au dezvoltat o metodă de a-l crește ieftin și în cantități mari. Opiumul din Bengal pleca spre China, chinezii plăteau cu argint, argintul se întorcea la Londra, și cu argintul se cumpăra ceai. Un triunghi perfect.

Până în 1839, China importa patruzeci de mii de lăzi de opiu pe an, suficient cât să creeze dependență pentru mai mult de zece milioane de oameni. Împăratul chinez a ordonat confiscarea și arderea stocurilor de opiu britanice. Britanicii au răspuns cu o flotă de război. Primul Război al Opiumului, 1839-1842, a fost singurul război din istoria modernă purtat de un imperiu pentru a-și proteja dreptul de a vinde droguri. Hong Kong, preluat ca trofeu în 1842, a devenit nodul rețelei narco-comerciale care lega câmpurile din Bengal de Londra. Macul câștigase un imperiu.

Ajungem în Anglia epocii victoriene. Opiumul, morfina, cocaina și laudanumul se vindeau liber în farmacii. Medicamente, tonice, siropuri pentru tuse, picături pentru copii, toate puteau conține derivați ai macului. Nimeni nu se speria încă de dependență. Sherlock Holmes își injecta cocaină între cazuri, ca să nu moară de plictiseală. Într-o seară, Watson l-a găsit într-un birt de opiu din East End, deghizat și tolănit printre fumătorii de pipă. Holmes l-a liniștit că venise pentru un caz, nu pentru plăcere. Watson l-a crezut pe jumătate. Cititorul, ceva mai puțin. Arthur Conan Doyle era medic, știa perfect despre ce scrie.

Macul roșu de câmp este altă specie decât macul de opiu, dar face parte din aceeași familie. Semințele lui pot rămâne adormite în pământ zeci de ani, uneori chiar optzeci, așteptând condițiile potrivite ca să germineze. Înainte de Primul Război Mondial, câmpiile Flandrei aveau foarte puțini maci. Obuzele au schimbat totul. Pământul răscolit de artilerie și îmbogățit cu varul clădirilor prăbușite a scos la lumină semințele uitate. În 1915, no man’s land ardea în roșul macilor. Un medic militar canadian, John McCrae, și-a pierdut cel mai bun prieten într-o bătălie lângă Ypres. L-a îngropat într-un câmp din Flandra și a privit macii răsărind printre morminte. A scris un poem. „În câmpiile Flandrei macii cresc, între cruci, rând după rând.” Versurile au devenit simbolul Primului Război Mondial, iar macul emblema comemorării în întregul Commonwealth. În fiecare an, pe 11 noiembrie, milioane de oameni poartă un mac roșu în piept. Floarea care adormea durerea de mii de ani ajunsese să comemoreze cea mai mare durere.

Prin anii șaizeci, tinerii din San Francisco purtau flori în păr și numeau mișcarea lor „flower power”. Macul apărea pe postere, pe haine și în grădinile comunelor hippie. Floarea fragilă și efemeră devenise simbolul păcii și al libertății. În același timp, la mii de kilometri depărtare, în jungla vietnameză, soldații americani cumpărau heroină în fiole de doi dolari. Triunghiul de Aur, regiunea muntoasă dintre Birmania, Laos și Thailanda, producea cea mai mare parte din heroina lumii, iar Vietnamul era chiar la marginea ei. Până în 1971, peste cincisprezece la sută dintre soldații americani staționați acolo deveniseră dependenți. Când s-au întors acasă, au adus dependența cu ei. Nixon a declarat drogurile „inamicul public numărul unu” și a lansat Războiul împotriva Drogurilor. Macul câștigase încă o dată.

Mic și firav macul ăsta dar dat dracului. În fond el nu este nici bun, nici rău. Este doar una dintre cele mai puternice plante pe care le-a întâlnit omul. Povestea lui vorbește mai mult despre noi decât despre el.

Irisul are o arhitectură cum nu mai are nicio altă floare. Trei petale stau drepte și se numesc standarde. Alte trei se arcuiesc în jos și se numesc căderi. Jumătate privește spre cer, jumătate spre pământ. Crește aproape oriunde, de pe vârfurile munților până în mlaștini, în aproape orice colț al emisferei nordice. Și vine în aproape toate culorile: albastru, violet, galben, alb, portocaliu, aproape negru. Aproape toate. Nu și roșu. Dar despre asta mai târziu.

Iris era zeița greacă a curcubeului, mesagera dintre zei și oameni. Călătorea pe arcul curcubeului ducând vești în ambele direcții. Dar mai avea o îndatorire. Când murea o femeie, Iris îi călăuzea sufletul spre lumea de dincolo, tot pe puntea curcubeului. De aceea grecii plantau iriși purpurii pe mormintele femeilor. Nu era un gest decorativ. Era un semnal pentru zeiță. O floare pusă să cheme un mesager divin.

Câteva secole mai târziu, irisul și-a schimbat cu totul cariera. A coborât din mitologie și a intrat în politică.

O tradiție spune că francii și-au ales simbolul de pe malurile râului Lys din Flandra, unde trăiseră înainte de cucerirea Galiei. Primăvara, malurile erau acoperite de iriși galbeni de mlaștină. Când regele Clovis și-a ales emblema, ar fi ales floarea pe care o cunoștea din ținuturile copilăriei. Cele trei petale au primit apoi tot felul de înțelesuri. Pentru unii reprezentau credința, înțelepciunea și curajul. Pentru alții, Sfânta Treime. Floarea a rămas însă aceeași. Așa s-a născut fleur-de-lis, simbolul monarhiei franceze vreme de mai bine de o mie de ani. Numai că povestea are o ironie. De două secole, istoricii se ceartă dacă faimoasa „floare de crin” a fost vreodată un crin. Tot mai mulți cred că, de la bun început, a fost un iris.

Dacă francezii s-au certat secole întregi dacă fleur-de-lis era crin sau iris, florentinii au avut o altă problemă. Ei știau foarte bine ce floare au ales. Au schimbat doar culoarea.

Iris florentina, care creștea pe malurile Arno și pe dealurile din jurul orașului, avea flori albe cu nuanțe pale de lavandă. Așa arăta și stema Florenței la început: un iris alb pe fond roșu. Dar politica n-a avut răbdare nici aici. În 1251, după victoria guelfilor asupra ghibellinilor, culorile s-au inversat ca semn al noii puteri. Irisul a devenit roșu pe fond alb. Dante însuși amintește schimbarea în Divina Comedie. Singura problemă era că irișii roșii nu există în natură. De opt sute de ani, Florența își poartă pe stemă o floare imposibilă. În secolul XX, horticultorii au încercat să repare natura. Au creat sute de soiuri noi, apropiindu-se de roșu prin portocaliu închis, bordo și violet. Un iris cu adevărat roșu n-au obținut nici până astăzi. Florența visează de opt secole la o culoare pe care natura a refuzat-o.

Van Gogh a intrat de bunăvoie în azilul Saint-Paul-de-Mausole din Saint-Rémy în mai 1889 și a pictat Irișii chiar în prima săptămână după sosire. Florile creșteau în grădina azilului, unul dintre puținele locuri unde pacienții se puteau plimba. El a numit pictura un paratrăsnet al bolii lui, câtă vreme picta, nu se pierdea cu totul. Tabloul arată un câmp de iriși violet-albaștri, cu un singur iris alb între ei. Van Gogh n-a explicat niciodată de ce. În 1987, Irișii s-au vândut la licitație pentru cincizeci și trei de milioane de dolari.

Zeița care călăuzea sufletele între lumi nu dispăruse. Se mutase, provizoriu, într-o grădină de azil din Provence.

Garoafa a crescut dintotdeauna în bazinul Mediteranei, pe stânci, coaste uscate și pante însorite, din Spania până în Turcia. Floarea sălbatică e simplă, roz-purpurie, cu petale dințate, ca și cum cineva le-ar fi tăiat cu o foarfecă zimțată. Parfumul ei este picant, amintind de cuișoare. De aici și numele englezesc clove pink.

Grecii i-au spus Dianthus, floarea zeilor. Romanii au luat-o în cununile lor ceremoniale și, poate, de acolo vine numele englezesc carnation, din corona, cunună. Sau poate din caro, carne, după culoarea petalelor. Sau din incarnatio, întruparea lui Dumnezeu în trup omenesc. Nimeni nu știe sigur. Garoafa a intrat în istorie cu trei etimologii posibile și toate trei spun mai mult despre oameni decât despre floare.

Otomanii au luat garoafa și au pus-o alături de lalea pe aproape orice suprafață care conta: pe faianțele moscheilor, pe covoare, pe veșmintele imperiale și pe coperțile Coranului. Stilul se numea Quatre Fleurs și avea patru flori principale: laleaua, garoafa, trandafirul și zambila. Dar perechea centrală era laleaua și garoafa. Laleaua simboliza divinul, fiindcă numele ei, scris cu litere arabe, putea fi citit și ca numele lui Allah. Garoafa era viața. Înflorea mai mult decât celelalte flori și revenea an după an fără să obosească. Pe farfuriile de Iznik cele două se răsucesc una în jurul celeilalte ca în dansul dervișilor sufi. Garoafa îmbrățișează laleaua. Viața îmbrățișează divinul.

Creștinismul a văzut în garoafă altceva decât otomanii. Nu perechea vieții cu divinul, ci urmele durerii. Legenda spune că primele garoafe au răsărit acolo unde lacrimile Fecioarei Maria au căzut pe drum, în timp ce Iisus își ducea crucea spre Golgota. De atunci, garoafa roz a devenit simbolul iubirii materne care nu se sfârșește. Iubirea care plânge și continuă. Leonardo da Vinci a pictat-o în jurul anului 1478. În Madonna cu garoafa, Fecioara ține o garoafă roz în mână, iar Pruncul întinde mâna spre ea. Gestul e simplu. Subtextul, mai puțin. Floarea pe care i-o oferă mama vestește durerea care urmează. Pruncul nu știe. Mama știe. Și poate că nu e o coincidență că unul dintre numele posibile ale garoafei vine din latinescul incarnatio, întruparea, Dumnezeu făcut trup omenesc.

Pictorii flamanzi și italieni ai Renașterii i-au găsit garoafei un alt rol. Logodnicii și mirii apăreau adesea cu o garoafă în mână sau prinsă la brâu, ca semn al angajamentului. Bianca Maria Sforza, nepoata ducelui de Milano, apare într-un portret de logodnă din 1493 cu o garoafă prinsă în centură, chiar lângă inelul de nuntă. Portretul fusese comandat de viitorul ei soț, împăratul Maximilian I. Floarea certifica uniunea înainte ca uniunea să fi avut loc. În Țările de Jos, tradiția mergea și mai departe. Mireasa ascundea o garoafă undeva pe ea, iar mirele trebuia s-o găsească după nuntă. Floarea zeilor devenise și floarea jocurilor dintre oameni.

Oscar Wilde a apărut la premiera unei piese din 1892 cu o garoafă verde în butonieră și le-a cerut prietenilor să facă la fel. Când ziariștii l-au întrebat ce înseamnă, a răspuns că nu înseamnă nimic. Tocmai asta era ideea. O floare fără un sens declarat, purtată cu ostentație, devenea cea mai elegantă formă de sfidare a unei epoci obsedate de convenții și decență. Garoafa verde nu există în natură. Era vopsită. O culoare imposibilă, o floare artificială, purtată de un om care nu vedea niciun motiv să fie ceea ce lumea aștepta de la el. Curând a devenit un semn de recunoaștere printre bărbații ca Wilde din Londra victoriană, un cod pe care cei din afară nu-l înțelegeau și tocmai de aceea nu aveau cum să-l interzică. Garoafa nu mai însoțea o promisiune. De data asta, însoțea o sfidare.

În secolul al XIX-lea, garoafa roșie a coborât în stradă. Muncitorii din Austria, Italia, Portugalia și Spania o purtau în butonieră de Ziua Muncii, pe 1 mai, ca semn de solidaritate. Nu trandafirul, care mergea mai mult spre nord, spre Germania și Franța, ci garoafa, floarea mediteraneană, floarea oamenilor de rând care știau să o cultive în orice crăpătură de zid.

Dar cel mai important moment al garoafei roșii a venit pe 25 aprilie 1974, la Lisabona. În acea dimineață, Celeste Caeiro, o chelneriță de patruzeci de ani, se îndrepta spre restaurantul unde lucra. Ziua aceea era aniversarea restaurantului și fuseseră cumpărate garoafe roșii pentru clienți. Când a ajuns, patronul i-a spus să plece acasă, că e revoluție. Celeste a luat garoafele și a plecat. Pe stradă a dat peste un grup de soldați. Unul i-a cerut o țigară. Nu fuma. I-a oferit o garoafă în schimb. Soldatul a pus-o în țeava pușcii. Ceilalți au făcut la fel. Fotografiile au făcut înconjurul lumii. Dictatura lui Salazar, cea mai lungă din Europa, cincizeci de ani de opresiune, s-a prăbușit în câteva ore. Aproape fără focuri de armă. Celeste dos Cravos, cum a rămas ea în istorie, nu plănuise nimic. Avusese doar niște flori de dus acasă.

Garoafa a ajuns floarea momentelor în care cuvintele nu ajung.

Violeta crește la umbră, la marginea pădurilor, iar floare stă pitită după frunze în formă de inimă. Nu depășește cincisprezece centimetri înălțime. E una dintre primele flori care apar primăvara, când restul lumii încă doarme. Dacă nu știi să o cauți, treci pe lângă ea fără să o vezi. Iar dacă o găsești și o mirosi, o vei pierde imediat. Parfumul violetei conține o substanță, ionona, care dezactivează temporar receptorii olfactivi care îl detectează. O mirosi și imediat mirosul dispare. O mirosi din nou și e ca prima dată. E singura floare care își ascunde propriul parfum față de cel care o caută. Violeta este o floare mică, discretă. Și tocmai această floare a ajuns emblema unuia dintre cei mai ambițioși oameni din istoria lumii.

Grecii aveau un cuvânt pentru violetă: ion. Tot Ion era fondatorul legendar al Atenei. Poetul Pindar a cântat în secolul al V-lea î.Hr. „Atena violet-încoronată” și supranumele a rămas. Dar nu era doar poezie. Climatul Atticii, cu aerul uscat și praful fin, face ca munții din jurul Atenei să devină violet la apus. Orașul purta literalmente culoarea florii.

Violeta apare în mitologie mereu la momente de prag. Zeus s-a îndrăgostit de nimfa Io, al cărei nume înseamnă chiar violetă. Temându-se de gelozia Herei, a transformat-o într-o vacă albă. Când Io a plâns că trebuia să mănânce iarbă aspră, Zeus i-a transformat lacrimile în violete dulci. Persefona culegea violete, crocus și iris pe o pajiște când a răpit-o Hades. Violeta e ultima floare pe care a atins-o înainte să fie trasă în întuneric.

Sappho a trăit pe insula Lesbos în jurul anului 600 î.Hr. și a scris peste zece mii de versuri de poezie lirică. Aproape toate s-au pierdut. Din tot ce a scris au supraviețuit doar vreo șase sute de rânduri: fragmente, propoziții neterminate, uneori doar câteva cuvinte. Restul s-a stins odată cu lumea care le citea. În ce a rămas, violetele apar mereu. Într-un poem adresat unei femei care o părăsea ca să se mărite, Sappho își amintește: „tu ai împletit lângă mine cununi multe din violete și trandafiri și ai pus în jurul gâtului tău moale ghirlande țesute din flori.” O despărțire, o grădină, o ghirlandă de violete.

Violetele lui Sappho nu s-au pierdut odată cu poezia ei. În secolul al XX-lea, într-o epocă în care două femei nu se puteau iubi deschis fără să-și riște reputația sau libertatea, violeta a redevenit un semn discret de recunoaștere între ele. Un fir subteran care a supraviețuit două mii și cinci sute de ani.

Napoleon Bonaparte purta violete la nuntă și le ducea pe mormântul Josephinei ori de câte ori îl vizita. Nu era o alegere poetică abstractă, ci o floare cu o semnificație profund personală. Când a fost exilat pe insula Elba în 1814, le-a spus partizanilor că se va întoarce în Franța odată cu înflorirea violetelor. A căpătat porecla Caporal Violette și mai apoi Père la Violette.

Exista și un codul simplu și elegant printre susținători. Dacă un necunoscut era întrebat „Îți plac violetele?” și răspundea „Da” sau „Nu”, se trăda că nu știe nimic. Dacă răspundea „Eh bien”, confirma că era de partea lui Napoleon. O floare discretă și un răspuns ambiguu povestea despre un imperiu în așteptare.

Când Napoleon a reintrat în Paris, în martie 1815, admiratorii i-au aruncat violete în cale. Cele o sută de zile care au urmat s-au sfârșit la Waterloo. După înfrângere, purtarea violetelor a fost declarată act de răzvrătire. Și așa, o floare de cincisprezece centimetri a devenit ilegală.

Violeta este o floare retrasă, care îmblânzește pragurile dintre anotimpuri și lumi.

Iasomia este o liană. Se cațără pe orice îi oferă sprijin: ziduri, grilaje, copaci, și poate ajunge până la doisprezece metri înălțime. Florile sunt mici, albe, în formă de stea, adunate în buchete. Ziua treci ușor pe lângă ele. Seara însă, când lumina scade, încep să-și elibereze parfumul. Și gata, te-au cucerit iremediabil. Iasomia există mai mult pentru nas decât pentru ochi, mai mult pentru noapte decât pentru zi.

Numele vine din persanul yasmin, ajuns în limbile europene prin arabă. În tradiția persană, Yasmin este interpretat și ca „dar de la Dumnezeu”. Oamenii care au botezat-o au fost inspirați.

Iasomia a pornit din Persia și de la poalele Himalayei și a călătorit spre vest pe Drumul Mătăsii. Oriunde s-a oprit, a intrat în grădini. Nu întâmplător. Medicina yunani, forma persano-arabă a bătrânei medicine grecești, învăța că aromele plăcute au efect terapeutic asupra trupului și minții. Grădinile islamice erau gândite să angajeze toate simțurile, iar iasomia era una dintre plantele lor esențiale. Parfumul ei transforma grădina odată cu lăsarea nopții.

Coranul descrie Paradisul ca o grădină cu apă curgătoare, umbră și miresme. Arhitecții grădinilor islamice au luat descrierea în serios. Damascul, capitala califatului omeiad, a ajuns să miroasă atât de puternic a iasomie încât a primit porecla arabă al-Fayḥāʾ, „Cel Parfumat” și titlul care i-a rămas până astăzi, Orașul Iasomiei. Un întreg oraș care mirosea ca o grădină.

Mogulii au adus în India gustul persan pentru grădinile de iasomie. Se spune că Shah Jahan i-a dat una dintre cele mai frumoase expresii. La Taj Mahal, pe malul opus al râului Yamuna, a renovat Mehtab Bagh, Grădina Luminii Lunii, și a umplut-o cu iasomie și alte flori albe. Pavilioanele de marmură străluceau în lumina lunii, iar noaptea văzduhul se umplea de parfum. De acolo îi plăcea șahului să contemple mormântul mult iubitei sale Mumtaz Mahal. O grădină invizibilă ziua, care exista cu adevărat numai noaptea, vizavi de cel mai faimos monument închinat dragostei din lume.

Iasomia a trecut și în Spania maură. La Málaga, în Andaluzia, există obiceiul ca un biznaguero să culeagă florile înainte de răsărit, când încă sunt închise, și să le înfigă una câte una în scheletul uscat al unui ciulin sălbatic. Seara le vinde pe stradă. Pe măsură ce noaptea coboară, florile se deschid, iar parfumul umple aerul. Biznaga se numește acest buchet, un cuvânt moștenit din arabă ce înseamnă tot dar de la Dumnezeu.

În Tunisia, același gest are alt nume și altă gramatică. Machmoum-ul este un buchet mic de iasomie legat cu ață roșie, cules la răsărit și vândut la apus. Bărbații îl poartă la ureche. Dacă e la cea stângă înseamnă că e liber. Iasomia de iarnă, lipsită de parfum, oferită cuiva, este o insultă. Iasomia albă este o declarație de dragoste.

Același parfum care umplea grădinile islamice a ajuns la Grasse, în sudul Franței, unde a devenit temelia parfumeriei moderne. Parfumierii spuneau simplu: „Niciun parfum fără iasomie.” Și îi spuneau La Fleur, Floarea, ca și cum celelalte nici n-ar fi existat. Un kilogram de absolut de iasomie cere aproape opt milioane de flori culese manual. Chanel No. 5 și Joy de Jean Patou, supranumit la vremea lui cel mai scump parfum din lume, sunt construite în jurul ei. Floarea care parfuma Paradisul islamic a ajuns să parfumeze sticlele de pe rafturile din Paris.

Iasomia este floarea nopții, a nasului și a visului.

Floarea-soarelui a crescut sălbatică în Marile Câmpii ale Americii de Nord cu mult înainte ca oamenii s-o bage în seamă. Nu semăna cu floarea de azi. Avea tulpini ramificate, capete mici și semințe minuscule. Amerindienii au domesticit-o acum aproape cinci mii de ani, poate chiar înaintea porumbului. Au ales, generație după generație, plantele cu semințele cele mai mari și au schimbat-o pe nesimțite. După mii de ani, floarea devenise de aproape zece ori mai mare decât strămoșul ei sălbatic. În rest, oamenii mâncau semințele, storceau ulei din ele, foloseau tulpinile ca material de construcție, iar florile pentru pigmenți și ceremonii.

Mai la sud, în Anzi, incașii au văzut în floarea-soarelui altceva decât hrană. Zeul lor suprem era Inti, zeul Soarelui. Floarea-soarelui îi semăna bucățică ruptă: același disc rotund, același centru strălucitor, aceleași raze de petale galbene. Preotesele templelor lui Inti purtau pe piept discuri de aur în formă de floarea-soarelui. Imagini ale florii împodobeau templele din munți.

Când spaniolii au ajuns în America au găsit o floare pe care nu o mai văzuseră. Au dus semințele în Europa pe la 1510 și au plantat-o în grădinile nobililor ca pe o curiozitate exotică. Timp de aproape două sute de ani a rămas doar atât, o plantă ornamentală, admirată pentru înălțimea și culoarea ei. Bogăția ei adevărată zăcea nevăzută în semințe.

Europenii au cochetat puțin cu uleiul ei. În Anglia exista chiar un patent din 1716 pentru extragerea lui. Dar floarea-soarelui și-a găsit cu adevărat destinul agricol în Rusia. Acolo, în secolul al XIX-lea, un țăran pe nume Daniil Bokarev a scos din semințele ei un ulei bun de pus pe masă, iar regulile draconice ale Postului Mare și-au găsit nașul. Biserica Ortodoxă Rusă interzicea în Postul Mare aproape toate uleiurile și grăsimile. Floarea-soarelui, prea nouă ca să fi ajuns pe lista interdicțiilor, nu era pomenită nicăieri. Rușii au profitat imediat de scăpare. În câteva decenii, câmpurile de floarea-soarelui acopereau milioane de hectare din Imperiul Rus, iar planta devenise una dintre cele mai importante surse de ulei din lume.

Dar cea mai interesantă poveste a florii-soarelui nu e nici americană, nici rusească. E matematică. Ce numim floarea-soarelui nu e o floare, ci un oraș de flori. Capul ei e alcătuit din sute de flori minuscule înghesuite în centru, fiecare cu propriul rol. Petalele galbene din jur sunt și ele flori separate, mai mari, menite să atragă polenizatorii. Privești ceea ce crezi că este o singură floare și de fapt găsești câteva sute.

Dacă te apuci să culegi semințele ca să le înfuleci, s-ar putea să observi altceva înainte să termini. Ele desenează două serii de spirale: unele se învârt spre dreapta, altele spre stânga. Dacă le numeri, obții aproape întotdeauna două numere consecutive din șirul lui Fibonacci, de pildă 34 și 55. Dacă le împarți, obții aproximativ 0,618, adică raportul de aur. Același raport stabilește și poziția fiecărei semințe. De aceea niciuna nu ajunge vreodată exact în spatele alteia. Rezultatul este o împachetare aproape perfectă, cel mai mare număr de semințe în cel mai mic spațiu posibil. Floarea-soarelui ne amintește că matematica este ADN-ul naturii.

Ar mai fi un lucru de povestit despre floarea soarelui. Se spune că urmărește soarele pe cer de-a lungul zilei. E adevărat, dar numai la tinerețe. Bobocii și florile tinere se întorc spre est dimineața și urmăresc soarele spre vest pe măsură ce trece ziua. Noaptea se resetează. La maturitate se opresc. Rămân cu fața la est și nu se mai mișcă, deoarece soarele de dimineață le încălzește mai repede și albinele preferă florile calde. E o decizie pragmatică, nu romantică. De unde putem trage concluzia ca maturizarea îți urcă mintea la cap.

Van Gogh a pictat Floarea-soarelui la Arles, în 1888, ca să decoreze camera prietenului său Paul Gauguin din Casa Galbenă. Spera că sosirea lui va fi primul pas spre o comunitate de artiști. A pictat cu frenezie, scriindu-i fratelui său Theo că lucrează cu pofta unui marseillez care mănâncă bouillabaisse. Gauguin a sosit, a admirat tablourile și a rămas impresionat. Van Gogh i-a scris apoi lui Theo că floarea-soarelui era de-acum a lui, așa cum Georges Jeannin avea bujorul, iar Ernest Quost nalbele. A fost singura floare pe care și-a revendicat-o vreodată. Colaborarea dintre cei doi a durat doar două luni. S-au certat, Gauguin a plecat, Van Gogh și-a tăiat o ureche. Nu s-au mai văzut niciodată. Tablourile au rămas.

Floarea-soarelui iese din tiparul obișnuit al unei flori. Într-un ierbar adevărat nici măcar n-ai putea s-o păstrezi. Este o mică enciclopedie mitico-matematico-agricolă. Ei însă pare să nici nu-i pese de cine se învârte în jurul ei. Doar cu soarele vrea să aibă de-a face.

Narcisa este o plantă europeană. Genul ei a apărut acum aproximativ treizeci de milioane de ani în Peninsula Iberică și s-a răspândit de acolo în întregul bazin mediteranean. Crește pe pajiști, la marginea pădurilor, pe versanți stâncoși. E una din primele flori care apar primăvara, galbenă sau albă, cu o trompetă centrală înconjurată de petale. Unele specii pleacă ușor capul în jos, ca și cum s-ar uita în pământ.

Grecii au observat asta și s-au apucat să brodească povești.

Narcis era cel mai frumos muritor care trăise vreodată. Toți se îndrăgosteau de el, oameni și nimfe, dar el îi respingea pe toți. Printre admiratori era și Echo, condamnată de Hera să nu poată vorbi niciodată prima, ci doar să repete ultimele cuvinte ale altora. Când Echo l-a întâlnit pe Narcis dialogul dintre ei a fost un dezastru, amuzant pentru noi, tragic pentru ei. Narcis a alungat-o pe Echo iar ea s-a retras în pădure, rătăcind acolo până a rămas doar voce.

Zeița Nemesis a hotărât că Narcis trebuia pedepsit pentru asta. Într-o zi, obosit după vânătoare, s-a aplecat deasupra unui lac să bea apă și și-a văzut reflecția. S-a îndrăgostit imediat. Nu s-a mai putut ridica. A murit acolo, incapabil să se dezlipească de ceva ce nu putea atinge niciodată. Din trupul lui a crescut o floare care-și pleacă ușor capul spre apă. Mitul are două victime, nu una. Echo a rămas un ecou. Narcis și-a pierdut viața. Floarea a primit numele celui care a murit, dar poartă în ea și tragedia celeilalte.

Numele narcisei vine din grecescul narke, amorțire, același radical ca narcoză și narcotic. Nu e o coincidență poetică. Bulbii de narciză conțin alcaloizi cu proprietăți narcotice reale, iar grecii știau asta. Hades a folosit narcisele ca să o amețească pe Persefona înainte să o răpească.

Aceeași rădăcină a dat, douăzeci de secole mai târziu, un cuvânt în psihologia modernă. Sigmund Freud a numit narcisism tendința patologică de a te iubi exclusiv pe tine însuți, incapacitatea de a iubi cu adevărat pe altcineva. Astăzi narcisismul e un diagnostic recunoscut.

Narcisa e singura floare din ierbar care a colonizat un diagnostic psihiatric.

Aceeași floare a ajuns în China pe Drumul Mătăsii, acum o mie două sute de ani. Chinezii au numit-o floarea zânei apelor, și au crescut-o în boluri cu pietricele și apă. A devenit floarea Anului Nou Lunar. Dacă reușești să faci narcisa să înflorească exact în ziua de Anul Nou, vei avea noroc tot anul. Familiile o cultivă cu săptămâni înainte, îi schimbă frecvent poziția de la soare în umbră, o îngrijesc cu precizie de ceasornicar, ca florile să se deschidă exact la momentul potrivit. Altfel te paște ghinionul.

Și mai mult decât atât, chinezii din sudul țării au dezvoltat o artă a sculptării bulbilor de narciză, veche de o mie de ani. Tăind cu grijă porțiuni din bulb, controlau creșterea și obțineau forme de păuni, elefanți sau ceainice. Familiile bogate confecționau narcise sculptate ca daruri pentru împărat. Un dar care trăiește, care crește, care înflorește exact când trebuie.

În Europa, narcisa îi dăduse numele unui diagnostic psihiatric. În China stătea pe masa împăratului.

Două surori gemene care au avut o soartă diferită.

Lilium chalcedonicum, numit și crinul de Calcedonia, este un crin sălbatic care crește doar în sudul Peninsulei Balcanice, în Grecia continentală și în insulele din Marea Egee. Îl găsești pe versanți stâncoși și calcaroși, unde înflorește în iulie și august. Ajunge de obicei între 60 de centimetri și 1,2 metri înălțime. Florile sunt de un roșu-stacojiu intens, orientate în jos, cu petalele răsfrânte puternic spre spate, în formă de turban. Are o siluetă aparte: pe măsură ce urcă pe tulpină, frunzele devin tot mai mici și se lipesc strâns de ea, îndreptate în sus ca niște solzi. Parfumul lui este puternic, cu note moscate.

Lilium candidum este nativ din Balcani și Orientul Mijlociu, din Grecia până în Israel și Liban. Fenicienii l-au răspândit în întregul bazin mediteranean. Este cultivat de cel puțin trei mii de ani. Înflorește în mai și iunie. Poate ajunge la 1,8 metri înălțime. Florile sunt albe, cu gâtul ușor gălbui, orientate în sus sau lateral și grupate câte mai multe pe aceeași tulpină. Are un comportament interesant: iarna formează o rozetă de frunze la baza tulpinii, care dispare vara. Parfumul lui este puternic.

Lilium longiflorum este nativ din Insulele Ryukyu, din sudul Japoniei, și din Taiwan. Până în secolul al XIX-lea era complet necunoscut în Orientul Mijlociu și în Europa. Înflorește vara, în iunie și iulie, uneori până în august. Ajunge la 60–90 de centimetri înălțime. Florile sunt de un alb imaculat, lungi, în formă de trompetă și orientate în lateral. Parfumul lui este intens.

Cei trei crini amintiți mai sus au avut destine complet diferite. Astăzi însă toți trei sunt numiți simplu: crini.

Civilizația minoică din Creta a fost prima care i-a tratat pe Lilium chalcedonicum și pe Lilium candidum ca pe două personaje importante. Crinul alb era floarea palatului. Îl cultivau în grădini, îl pictau pe pereți și îl asociau cu eleganța, rafinamentul și spațiul domesticit de om. Frescele din Vila Crinilor de la Amnissos îl arată în ghivece stilizate, ca pe o floare de lux. Crinul roșu aparținea altei lumi. Creștea sălbatic pe stâncile Mării Egee și simboliza natura neatinsă și renașterea primăverii. Îl vedem în Fresca Primăverii de la Akrotiri, răsărind dintre rocile vulcanice printre rândunele, dar și în coroana rituală a celebrului Prinț al Crinilor de la Knossos. Aceeași civilizație folosise doi crini ca să vorbească despre două lumi: una a palatului și alta a naturii.

După prăbușirea civilizației minoice, drumurile celor doi crini s-au despărțit. Crinul roșu a rămas floarea Greciei. Crinul alb a pornit spre Orientul Apropiat și, mai târziu, spre lumea creștină. Al treilea încă nici nu intrase în poveste. Creștea liniștit pe insulele din sudul Japoniei și avea să apară în istoria Occidentului abia peste trei mii de ani.

Crinul roșu și-a păstrat personalitatea pasională și în Grecia clasică. Petalele răsfrânte îi lasă centrul la vedere, cu pistilul și staminele expuse indecent. Nu e greu de înțeles de ce grecii l-au așezat în preajma Afroditei. O legendă spune că la început era alb și modest. Afrodita, geloasă pe frumusețea lui, l-a pedepsit. I-a ridicat poalele în cap și l-a înroșit pentru totdeauna.

Mai târziu bizantinii l-au cultivat cu grijă în grădini aristocratice, impresionați deopotrivă de culoarea ce amintea de purpura imperială și de parfum. În Occident a ajuns ceva mai târziu și s-a numit Martagonul Stacojiu, „crinul bizantin” sau „crinul de Constantinopol”. Purta încă aceeași culoare roșie și aceeași lipsă de pudoare.

Când Linnaeus a pus ordine în haosul lumii vii, nu i-a spus nici crinul Afroditei, nici crinul bizantin. I-a spus simplu Lilium chalcedonicum, după orașul Calcedon, de pe malul Bosforului. Miturile și imperiile dispăruseră. Numele științific păstra doar geografia.

Fratele lui alb a avut un destin cu totul diferit. Nu atrăgea privirea prin îndrăzneală, ci prin puritate. Dacă roșul părea făcut pentru Afrodita, albul își căuta o altă zeiță. Grecii spuneau că primul crin alb s-a născut din laptele Herei. Când Heracle a fost apropiat de sânul zeiței, câteva picături au căzut pe pământ și din ele au răsărit crinii. Restul laptelui s-a împrăștiat pe cer și a devenit Calea Lactee.

Prima apariție importantă a crinului alb în tradiția creștină este în Evanghelii, în Predica de pe Munte. „Priviți crinii câmpului”, spune Iisus. „Ei nu trudesc și nu torc, dar nici Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre ei.” Crinul nu este ales pentru frumusețea lui, ci pentru lipsa grijilor. El înflorește fără să agonisească, fără să-și facă planuri pentru ziua de mâine. Dintr-o floare admirată pentru frumusețe, creștinismul îl transformă într-o lecție despre încredere, modestie și providență.

În secolul al II-lea, crinul intră și în povestea lui Iosif. Protoevanghelia lui Iacob, un text apocrif foarte influent în imaginația creștină, spune că preoții au chemat văduvii din seminția lui David și le-au cerut să-și aducă toiegele la Templu. Semnul trebuia să arate cine era ales să o ia în grijă pe Maria. Toiagul lui Iosif a înflorit. În unele versiuni, din el a ieșit și un porumbel. Mai târziu, artiștii au transformat această înflorire în crini albi. Floarea devenea semnul alegerii lui Iosif și al curățeniei Mariei.

La început, reprezentarea Bunei Vestiri nu avea nicio legătură cu crinul. Arhanghelul Gabriel venea ca mesager, cu un toiag în mână, iar Maria era adesea surprinsă torcând sau ținând firul pentru perdeaua Templului. În Apus, după Marea Schismă din 1054, imaginea a luat un alt drum. Începând din secolele al XIII-lea și al XIV-lea, artiștii occidentali au început să așeze un crin alb între Gabriel și Maria, de obicei într-o vază. În Renaștere, floarea ajunge tot mai des în mâna arhanghelului. Din acel moment, Lilium candidum devine semnătura vizuală a Bunei Vestiri și a purității Fecioarei Maria.

Până aici, totul părea simplu. Un crin roșu pentru Afrodita. Un crin alb pentru Maria. Apoi a apărut un japonez și a încurcat totul.

Lilium longiflorum trăia liniștit în Insulele Ryukyu și în Taiwan. Lumea mediteraneană nu știa că există. Nici grecii, nici romanii, nici autorii Bibliei, nici pictorii Bunei Vestiri nu l-au văzut vreodată. A ajuns în Europa abia în secolul al XIX-lea.

Avea însă un avantaj uriaș. Înflorea exact înainte de Paște. Horticultorii au învățat repede să-i controleze înflorirea, iar florile lui albe, perfecte, umpleau bisericile și casele în Săptămâna Mare. În numai câteva decenii, japonezul a primit un nume la care nici Hera, nici Maria și nici măcar Linnaeus nu s-ar fi așteptat: crinul de Paște.

De atunci, imaginile s-au amestecat. În biserici și pe felicitările de Paște apare adesea Lilium longiflorum, deși nu creștea nici în Palestina, nici în Grecia și nici în Roma antică. Crinul Mediteranei și crinul Japoniei au sfârșit prin a împărți aceeași identitate. Dar povestea nu s-a oprit aici. Horticultorii au început să încrucișeze crinii între ei, iar astăzi majoritatea celor din grădini și florării sunt hibrizi. După ce oamenii le-au amestecat poveștile, le-au amestecat și genele.

Și așa, crinul pe care îl știm nu este aproape niciodată crinul la care ne gândim.

---

După ce s-a așternut praful

Nu cred că există floare pe lumea asta care să nu aibă o poveste frumoasă. Oamenii le-au iubit prea mult ca să le lase doar flori. Le-au făcut zeițe, martori, mesageri, embleme, arme, promisiuni și amintiri.

Poate că o enciclopedie universală a semnificațiilor florilor n-ar putea fi scrisă niciodată. Nu pentru că ar lipsi poveștile, ci pentru că sunt prea multe. Fiecare civilizație a privit aceeași floare și a văzut altceva în ea.

Ca s-o spun pe cea dreaptă, nici eu nu m-am putut abține să nu intervin din când în când în povestea lor.