Sertarul cu Turnuri

Sertarul S.8

Dar înălțimile amețesc și câteodată dau vertij. Pot insufla admirație, chiar invidie sau frică celor de jos, care stau și privesc curajul aceluia care a îndrăznit să se cocoațe atât de sus. Dar pot insufla și orgoliu celui care a reușit să urce și care, uneori, coboară de acolo schimbat.

Specimene

---

Curios e că, după ce s-a cocoțat pe stâncă, omului i-a trecut prin cap că pe vârful muntelui trebuie să fie un zeu care-l supraveghează pe el. Și, ca să-l mulțumească, a construit un zigurat.

Ziguratul a fost vreme de 3000 de ani centrul de greutate al întregii civilizații mesopotamiene. Era de fapt un munte de lut ridicat de oameni. Totul a început cu sumerienii, în mileniul al IV-lea î.Hr. Ei au inventat primele ridicături din considerente pur practice. Templele trebuiau înălțate pe platforme de lut pentru a fi protejate de inundațiile catastrofale și imprevizibile ale Tigrului și Eufratului. Zeii lor erau stăpâni ai cerului și templul trebuia să-i găzduiască când coborau în vizită la muritori. Cu timpul platformele acestea s-au tot întărit și s-au tot înălțat până au devenit dealuri, că munții tot nu puteau fi egalați. Toate populațiile care au venit după sumerieni, akadienii, babilonienii, au preluat cultura lor, inclusiv ziguratele.

Miezul unui zigurat era format din cărămizi din lut uscate la soare. Învelișul exterior era realizat din cărămizi arse în cuptor, mult mai rezistente, lipite între ele cu bitum, o smoală naturală, pentru a le impermeabiliza împotriva inundațiilor.
Structura nu avea camere interioare. Era un bloc masiv, solid, o mlaștină de lut ridicată cu mâna până la rangul de munte. Din pricina materialului din care a fost construit nu au avut o viață la fel de lungă ca a piramidelor. S-au spulberat înapoi în țărână.

Se spune că numele de zigurat provine dintr-un verb babilonian, zaqāru, care înseamnă „a construi la înălțime” sau „a ridica pe o culme”. Un zigurat nu era un loc pentru adunări publice sau rugăciuni în masă. În vârful ultimei trepte se afla un mic templu, de obicei placat cu ceramică de culoarea cerului, considerat casa zeului atunci când acesta cobora pe pământ. Singurii care aveau voie să urce treptele abrupte care duceau în vârf erau marii preoți. Fișa postului lor spunea că trebuie să aducă zeului mâncare și băutură și să practice ritualuri astrologice. Pentru omul de rând, ziguratul era o structură intimidantă, o graniță de neatins care îți amintea cât de departe sunt zeii.

Am văzut și eu rămășițele unui zigurat, la Choga Zambil în Iran. Nu e nici sumerian, nici akadian, nici babilonian și nu este prea renumit. A fost ridicat de elamiți, o populație ce trăia în locul care se află astăzi provincia Khuzestan. De departe e un deal de lut. De aproape îți ia ceva timp să-l înconjori și se poate observa atât miezul neinteresant cât și cărămizile. La baza lui, înghețata de mii de ani, talpa unui picior omenesc. La momentul vizitei mele, zeul ce coborâse să-l viziteze avea forma unei vulpi cu urechile ciulite ce ne urmărea curioasă.

Este un mister pentru mine ce-i adună pe oameni laolaltă și ce-i face să construiască civilizații. După mintea mea ziguratul e muncă inutilă făcută pentru un oaspete ipotetic.

În India sunt alte turnuri-munte ce par mai înalte pentru că sunt mai suple. Templele hinduse au fost construite astfel pentru a reprezenta muntele Meru, muntele sacru cu cinci vârfuri care constituie centrul universului atât din punct de vedere fizic, cât și spiritual. Templul reprezintă astfel transpunerea terestră a cosmosului iar arhitectura devine o punte între lumea umană și cea divină.

Muntele Meru este considerat axa lumii, Axis Mundi, în jurul căreia se învârt soarele, luna și stelele. Vârfurile muntelui sunt populate de divinități, cel mai înalt vârf fiind asociat cu Brahma, Vishnu sau Shiva, în funcție de tradiție. În vârful fiecărui turn din acesta există un moț ce imită vârfurile zimțate ale muntelui Meru. În nordul Indiei, acest moț se numește Shikhara, iar în sud se numește Vimana. Acolo este sălașul zeului. Exact sub moț există o cameră mică și întunecată, foarte importantă, peștera din inima muntelui, unde se concentrează energia primară a zeității principale. Forma acestor temple diferă destul de mult de la o regiune la alta. În nordul Indiei arată ca un stup, în sud mai degrabă cu niște piramide în trepte mai turtite pe două laturi.

Și pentru că muntele Meru este centrul vibrant al universului turnurile acestea sunt înțesate cu statui ce povestesc vrute și nevrute. Sunt o enciclopedie în piatră. Înconjurându-le afli povești din Ramayana și Mahabharata. Sau îți amintești de cei patru mari piloni hinduși pe care se sprijină viața: dharma, datoria morală și religioasă, ilustrată prin regi drepți, preoți și scene de sacrificiu; artha, prosperitatea materială și succesul, redate prin scene de comerț, curți regale și bogăție; kama, plăcerea, dragostea și senzualitatea, reprezentate prin faimoasele sculpturi erotice (în hinduism, energia sexuală este considerată o forță sacră a creației, nu un tabu); moksha, eliberarea spirituală, simbolizată de asceții care meditează în liniște absolută.

Recunosc, eu una am amețit doar uitându-mă la ele, darămite să le descifrez poveștile spuse atât de colorat.

Pagoda, la fel ca și strămoșul ei direct, stupa, provine de la aceeași idee de munte sacru. Când budismul s-a răspândit din India în China, Japonia, Coreea și Vietnam, arhitectura s-a adaptat culturilor locale

La origine, pagoda a apărut din stupa indiană, o structură emisferică ,în formă de cupolă, construită pentru a adăposti relicvele lui Buddha: o părticică din cenușa sa, un dinte sau chiar alte obiecte sacre. Când stupa a ajuns în China, arhitecții chinezi au combinat forma cupolei indiene cu turnurile lor tradiționale de veghe din lemn, înalte și etajate. Așa s-a născut pagoda cum o cunoaștem noi în ziua de azi.

La fel ca în cazul templului-munte hindus, fiecare parte a unei pagode vrea să reprezinte câte ceva. Baza ar fi pământul. Etajele ar reprezenta celelalte elemente esențiale: apa, focul și aerul. Spira din vârf reprezintă un soi de vid și tinde către Nirvana. În centrul pagodelor de lemn, mai ales în Japonia, există un pilon central masiv de lemn care nu susține etajele, ci atârnă ca un pendul. Acesta simbolizează Axis Mundi și are un rol practic important, amortizează vibrațiile cauzate de cutremure.

În interiorul unei pagode se află cele mai sacre comori ale templului, structura funcționând ca o relicvă arhitecturală masivă. Dacă proprietarii pagodei au reușit să pună mâna pe așa ceva atunci inima pagodei adăpostește sarira, adică rămășițe corporale sfinte, cum ar fi cenușă, fire de păr sau fragmente de oase ale lui Buddha și ale marilor maeștri. Adesea, aceste relicve sunt sigilate în cripte subterane secrete, protejate în cutii succesive din aur și argint, alături de ofrande imperiale din jad și nestemate. Pe lângă valorile fizice, pagodele păstrează sutre, texte sacre scrise pe suluri de mătase sau hârtie și altare interioare impresionante, decorate cu statui ale divinităților care ghidează pelerinii spre iluminare.

Cea mai interesantă pagodă pe care am văzut-o eu nu era nici pe departe cea mai frumoasă dar spunea o grămadă de povești, începând cu însăși denumirea ei. Este vorba despre Marea Pagodă a Gâștei Sălbatice din Xi’an, ridicată în secolul al VII-lea d.Hr. în timpul dinastiei Tang. Se spune că această pagodă a fost construită pentru Xuanzang, călugărul ce-a plecat din China, pe Drumul Mătăsii, până în India pentru a învăța secrete budiste și pentru a lua cu el acasă cât mai multe scrieri. Aventura vieții lui este spusă într-unul din cele patru romane tradiționale, Călătorie spre Vest. Mi-l și închipuiam buchisind slove sanscrite și transpunându-le în ideograme chinezești și meșterind astfel comoara pe care urma să o adăpostească pagoda.

Despre turnurile de veghe nu cred că merită povestit prea mult. Câteodată înlocuiesc, alteori amplifică efectul pietroiului pe care s-a urcat omul la începuturi, pentru a vedea mai departe. Și pentru că nu avea la dispoziție un fotograf precum suricata, și-a meșterit el unul.

Turnul de veghe este doar o coajă de piatră sau de lemn, un deget ridicat deasupra pădurilor sau coastelor maritime, al cărui singur scop este să prelungească privirea străjerului.

Scurt pe doi.

De obicei turnurile de veghe se construiau în locuri vulnerabile, în preajma granițelor din spatele cărora venea de obicei dușmanul. Soldații staționați acolo scanau orizontul pentru a detecta mișcări suspecte. Dacă apărea un pericol, ei aprindeau focuri mari în vârful turnului pentru a trimite semnale de alertă către garnizoanele din interior.

Pe Marele Zid Chinezesc sunt presărate cu sutele. Fapta de vitejie turistică modernă nu mai e să aperi un imperiu, ci să vezi câte poți atinge înainte să rămâi fără suflu.

Cu timpul, drumeții și în special marinarii care se întorceau noaptea spre casă au realizat că focurile de alarmă de pe turnurile de veghe îi ajutau să nu se rătăcească. Nu erau bune doar ca alerte pentru cei dinăuntru. Puteau folosi la fel de bine pentru a-i ajuta pe ai tăi să găsească drumul spre casă. Focurile au început să fie aprinse permanent pe timp de noapte, transformând turnul defensiv într-un punct de reper. Turnul de veghe cu o lumină în frunte s-a transformat în far.

Cel mai faimos far din istorie și una dintre cele Șapte Minuni ale Lumii Antice a fost Farul din Alexandria. A fost construit în secolul al III-lea î.Hr., la comanda lui Ptolemeu I Soter, pe mica insulă Pharos din Egipt. A fost atât de celebru încât numele insulei a dat cuvântul far în multe limbi ale pământului.

Era clădit pe trei nivele distincte așezate pe o platformă masivă din piatră. Primul nivel era o structură pătrată și masivă, în care erau camere pentru soldați, mecanici și animalele care cărau combustibilul. Urma o structură octogonală, înaltă, goală pe interior, prin care se ridicau materialele ce trebuiau să ardă în vârf. Și la sfârșit era o platformă cilindrică deschisă, unde ardea focul, deasupra căreia trona o statuie uriașă, probabil a lui Zeus sau a lui Poseidon.

Spre deosebire de farurile simple, cel din Alexandria era bun atât ziua cât și noaptea. Ziua lumina soarelui era captată și reflectată cu ajutorul unei oglinzi uriașe din bronz șlefuit. Noaptea se aprindea un foc uriaș, alimentat cu lemne sau rășini speciale. Marinarii povesteau că lumina lui se confunda adesea cu o stea la orizont.

Farul din Alexandria a fost atât de bine construit că a supraviețuit mai bine de un mileniu. I-au venit de hac trei cutremure puternice ce-au avut loc între secolele X și XIV. Până la urmă a ajuns carieră de piatră pentru sultanii mameluci ce i-au luat pietrele pentru a-și construi citadelă. În zilele noastre urme de-ale lui le poți vedea doar dacă ești scafandru.

În zilele noastre ne-am obișnuit să privim minaretul ca pe o prelungire firească a moscheii. Doar că pe vremea primelor comunități islamice el nu era prin preajmă. Chemarea la rugăciune se făcea simplu, de pe acoperișul plat al caselor.

Forma minaretului s-a născut prin Asia Centrală, în lumea turcilor din stepă și din orgoliul lor militar. După ce-și băteau dușmanii în război obișnuiau să ridice coloane masive de piatră, ca pe niște ștampile de piatră ale succesului militar. Erau Turnuri ale Victoriei, semne de mândrie politică vizibile de la zeci de kilometri distanță.

Numele minaretului vine din cuvântul arab manāra, adică „loc unde arde focul”, adică un far de uscat, aprins pe timp de noapte pentru a ghida caravanele rătăcite. Un turn de veghe transformat în far de uscat. La început nici aceste turnuri nu aveau legătură cu moscheea.

Cele două fire, turnul turcesc al victoriei și farul de uscat arab, s-au împletit cu timpul, iar moscheile au început să-și adauge propriile turnuri înalte, ca semn de prestigiu față de templele și catedralele rivale. Abia atunci muezinul a urcat să cheme la rugăciune de acolo, nu pentru că turnul fusese construit pentru asta, ci pentru că turnul era deja acolo, gata să fie folosit. Așa s-au întâlnit, în același turn, orgoliul cuceritorului, lumina călăuzitoare și vocea care cheamă spre rugăciune — trei straturi depuse unul peste altul, fără ca vreunul să-l fi șters pe celălalt.

Unul dintre cele mai frumoase minarete pe care le-am văzut eu este Qutb Minar din Delhi. Este un turn de triumf mameluc din gresie roșie, ridicat pe la sfârșitul secolului al XII-lea. Cred că e mai degrabă un turn al victoriei ce marca înfrângerea regatelor hinduse. Este atât de înalt încât nu cred că vocea umană s-ar fi putut auzi de sus. Scopul lui era să fie văzut, nu ascultat.

Un alt turn minunat este Minaretul Kalyan din Bukhara. A fost construit pe la începutul secolului al XII-lea de dinastia turcă a karahanizilor. Seamănă mai degrabă cu un far de uscat și a fost atât de frumos ornamentat încât până și Ginghis Han, după ce a ras întregul oraș de pe fața pământului, a fost atât de fermecat încât a ordonat să fie cruțat.

Clopotnița e ruda apropiată a minaretului, un turn în care chemarea la rugăciune este făcută prin sunet, nu prin voce. Dar are și ea straturi de putere lumească pentru că un clopot anunța și incendii, atacuri, întruniri de consilii, nu doar liturghii.

Tradiția îi atribuie Sfântului Paulin de Nola, în Campania Italia, introducerea clopotelor din bronz în bisericile creștine, prin secolul al VI-lea sau al VII-lea. Pe vremea aceea în Campania erau meșterii cei mai pricepuți în turnarea bronzului. Ei au reușit să creeze clopote uriașe, de sute de kilograme. Un astfel de monstru de metal nu putea fi agățat de un simplu stâlp de lemn în curte sau de acoperișul fragil al unei biserici. Avea nevoie de un turn masiv, cu pereți groși de piatră, capabil să reziste vibrațiilor violente atunci când clopotul era balansat. Și așa au apărut campanilele, numite după regiunea unde se făceau cele mai bune clopote.

Curios mi s-a părut și că strămoșul clopotului este micul tintinnabulum roman folosit pe post de amuletă sau sonerie. Când creștinii din Occident au căutat o modalitate de a aduna comunitatea, s-au gândit la micul tintinnabulum ce avea un sunet pătrunzător și curat, dar era prea mic pentru a fi auzit în tot satul. Așa că s-au apucat și l-au mărit până a ajuns să cântărească tone și să se audă până departe.

Tot curios mi s-a părut și faptul că de aici, din Occident, s-au răspândit clopotele în toată creștinătatea, mai ales după cruciade. În timp ce în secolul al X-lea în Europa de Vest peisajul acustic era dominat de clopote grele din turnuri campanile, în Bizanț răsunau toacele de lemn, în Egipt era liniște obligatorie pentru creștini, iar în Etiopia se bătea în plăci de piatră.

Vizual, cea mai frumoasă campanilă din lumea asta mi se pare cea proiectată de Giotto pentru orașul Florența. Nu face parte din catedrală, este un turn ce stă separat, de sine stătător, îmbrăcat frumos în plăci de marmură albă, verde și roz, ca și Domul pe care îl secondează. E un turn desenat de un pictor, nu de un preot, un rege sau un inginer militar, și i se vede mâna.

Acustic, cel puțin în ziua de azi, cele mai simpatice sunt belfry-urile, clopotnițele civice din Belgia și Franța construite de orașe pe lângă primării. Inițial aveau și ele un singur clopot care anunța evenimente laice nu liturgice. Unul dintre principalele lui scopuri de zi cu zi era să dea ora exactă. În secolul al XIV-lea, pentru ca oamenii din piață să fie atenți că urmează să se bată ora exactă, meșterii au adăugat pe lângă clopotul principal câteva clopote mai mici, cu tonalități diferite, ce erau bătute înainte. În secolul al XVI-lea clopotele din unele belfry-uri, mai ales în Flandra, au fost înlocuite cu carilonul, un instrument muzical în toată puterea cuvântului.

Părintele spiritual al tuturor turnurilor cu ceas din lumea asta este Horologionul lui Andronicus din Cyrrhus sau, popular, Turnul Vânturilor din Atena antică. A fost construit în jurul anului 50 î.Hr., din marmură, într-o formă octogonală. Este considerată prima stație meteorologică și primul turn cu ceas din istoria omenirii. A mai rămas ceva din el și în ziua de azi dar nu mai funcționează.

Pe fiecare dintre cele 8 fațade ale turnului, exact sub frizele care înfățișează zeii vânturilor, erau gravate linii. Acestea erau ceasuri solare. Oriunde se afla soarele pe cer, trecătorii din agora ateniană puteau citi ora exactă pe una dintre fețele turnului. Pentru că ceasul solar este inutil noaptea sau când cerul este acoperit de nori, interiorul turnului găzduia un ceas cu apă, o clepsidră. Apa era adusă printr-o conductă tocmai de pe Acropole și punea în mișcare indicatoare care arătau timpul cu precizie. În vârful acoperișului conic din țiglă de marmură se afla o morișcă de vânt din bronz care îl înfățișa pe zeul Triton. Statuia se rotea în funcție de direcția din care bătea briza, indicând exact care dintre cele opt vânturi stăpânea orașul.

Din acest mecanism complicat a ajuns până la noi doar numele. În greacă era format din cuvintele hōra = oră și legein = a spune, deci pur și simplu indicator de ore. Horologium i-au zis romanii, care l-au mai văzut în funcțiune.

În secolul al XIV-lea s-a inventat ceasornicul mecanic cu greutăți. Atunci, clopotnițele medievale au primit cadrane mari cu limbi pe pereții lor exteriori. Clopotnița s-a transformat într-un nou horologium, combinând pentru prima dată avertizarea sonoră, bătaia clopotului la oră fixă, cu cea vizuală, cadrul cu ace. Fără vânt și fără apă de data asta.

Donjonul este turnul principal și cel mai bine fortificat al unui castel medieval. El reprezenta inima defensivă a fortăreței și ultimul loc de refugiu pentru lordul castelului și familia sa în cazul în care zidurile exterioare erau cucerite de inamici.

Donjonul era construit cu ziduri extrem de groase, uneori de peste 3-4 metri și era aproape imposibil de dărâmat cu tehnologia vremii. În ciuda aspectului militar, el găzduia apartamentele private ale lordului, marea sală de recepție și tezaurul. Fiind cea mai înaltă structură din regiune, donjonul vizibil de la kilometri distanță amintea vizual populației locale cine deține controlul. La nivelurile inferioare se aflau cisternele cu apă și magaziile de alimente, vitale pentru a supraviețui unui asediu prelungit.

Cel mai mare donjon pe care l-am vizitat eu este cel de la Vincennes, de la capătul liniei de metrou M1 din Paris. Este exemplul de manual care păstrează absolut toate elementele de arhitectură și securitate ale unui donjon ce se respectă. Regele Carol al V-lea al Franței l-a proiectat în secolul al XIV-lea în timpul Războiului de 100 de ani ca pe un adevărat buncăr medieval de lux. 

Pentru a intra în turnul principal, unde se aflau apartamentele regale, nu puteai păși pur și simplu de la nivelul solului. Trebuia să urci prin clădirea de poartă aflată în fața turnului. De acolo, accesul în donjon se făcea exclusiv pe o pasarelă îngustă de lemn situată la etajul doi. În caz de asediu, acea pasarelă era retrasă sau distrusă, lăsând turnul complet izolat.

În interiorul donjonului există o scară monumentală în spirală din piatră care deservește toate cele 6 niveluri. Aceasta urcă strict în sensul acelor de ceasornic. Designul a fost gândit strategic pentru ca soldații regelui să poată coborî treptele având spațiu să își rotească sabia cu mâna dreaptă, în timp ce atacatorii care încercau să urce își loveau constant sabia de stâlpul central din piatră. 

Nivelurile inferioare ale turnului nu aveau ferestre spre exterior, ci doar fante infime de aerisire. Acolo se aflau magaziile de provizii și o fântână cu apă potabilă săpată în interiorul donjonului. Datorită acestui parter securizat și rezervor de apă, regele putea supraviețui luni de zile izolat în turn, chiar dacă restul castelului era ocupat de inamici.

Arhitectul întregului complex fortificat a mers chiar mai departe cu securitatea la Vincennes. Donjonul are propriul său șanț de apă separat și propriul zid de incintă cu turnulețe. Practic, era un castel fortificat complet independent în interiorul unui alt castel fortificat mai mare.

Aici nu mai e vorba de o piatră pe care te cațeri ci despre un pietroi cu care te îmbraci.

Koshki este numele georgian pentru turnurile de veghe și apărare din regiunea muntoasă Svaneti, situată în nordul Georgiei, în Munții Caucaz.

Spre deosebire de donjoanele europene, care aparțineau unui singur rege sau lord, în Svaneti fiecare familie își construia propriul turn lângă casă. Ele au apărut între secolele IX și XII din două motive. Regiunea era atacată constant de mongoli, perși sau turci. Deoarece relieful abrupt nu permitea ridicarea unui zid mare în jurul satelor, fiecare familie se apăra în turnul ei. Populațiile din actuala Georgie aveau o tradiție dură a vendetei. Dacă o familie jignea sau ucidea un membru al altei familii, începea un război civil local. Familia amenințată se baricada în propriul turn koshki săptămâni sau chiar luni întregi până când se negocia pacea.

Turnurile au o înălțime de 20 până la 25 de metri și o structură piramidală, sunt mai late la bază și se îngustează spre vârf. La fel ca la donjon, ușa nu era niciodată la parter. Intrarea se făcea la o înălțime de 5-6 metri deasupra solului, folosind o scară de lemn care se trăgea în interior. Baza turnului nu avea ferestre și era adesea umplută cu pământ și pietre pentru a crea o fundație solidă, dar și pentru a împiedica inamicii să sape sub ea sau să o dărâme cu berbecul de asediu. Turnurile aveau între 3 și 5 etaje. La primul nivel se adăposteau animalele mari, la etajele mijlocii stăteau femeile, copiii, proviziile și comorile familiei. Ultimul etaj avea o platformă acoperită cu deschideri speciale din piatră prin care apărătorii aruncau cu pietre sau ulei încins asupra atacatorilor.

Am pomenit turnurile georgiene pentru că sunt vechi și mai supraviețuiesc cât de cât până în zilele noastre. Dar donjoane din acestea de tip proletar sau donjon de buget au fost inventate de oameni, fără să știe unii de alții, oriunde în lume unde a existat o regiune izolată, fără o armată centralizată și cu conflicte violente între clanuri sau vecini: turnurile din San Gimignano, cele din regiunea Mani din Peloponez, Grecia, chiar și culele oltenești seamănă.

Badgirul, cunoscut în română sub numele de turn de vânt sau captator de vânt, este un turn cu totul și cu totul special. Deși când îl privești îl încadrezi fără ezitare în categoria turn, rolul său nu este militar sau de veghe, ci pur casnic. Este un soi de aparat de climatizare natural. Este o invenție cât se poate de binevenită pentru a ostoi canicula verilor toride din deșert. Ele au fost inventate în Iranul antic și sunt folosite cu succes și entuziasm și în ziua de azi. Eu le-am văzut în Yazd, tot orașul vechi este plin de badgire.

Turnul se ridică mult deasupra acoperișurilor caselor, acolo unde briza deșertului este mai puternică și mai curată. Gurile deschise ale turnului prind acest aer în mișcare. Aerul prins este trimis în jos, prin puțuri verticale, direct în interiorul casei. Pentru a-l răci, aerul este adesea direcționat peste un qanat sau peste bazine de apă din curtea interioară a casei. Apa se evaporă, absorbind căldura și răcorind instantaneu împrejurimile. Când afară nu bate vântul, turnul funcționează invers. Soarele arde pe pereții turnului, încălzind aerul din interiorul lui. Aerul cald, fiind mai ușor, se ridică și iese prin gurile de sus, creând un efect de vacuum care aspiră aerul mai rece din subsolul casei sau din curte, menținând o circulație constantă.

Unele badgire au deschideri pe o singură latură. Erau construite în zone unde vântul sufla constant din aceeași direcție sau pentru a bloca vânturile pline de nisip din anumite unghiuri. Cele mai spectaculoase pot prinde briza indiferent din ce direcție bate. Turnul de la Grădina Dowlatabad din Yazd este cel mai înalt badgir din lume (33 de metri) și are formă octogonală. A fost musai să-l vizitez și eu, deși nu era în programul oficial al excursiei. N-am nimerit drumul bun, așa că am înconjurat ca prostul trei sferturi de grădină. Când am ajuns sub badgir n-am mai vrut să plec.

Dintre toate turnurile din acest sertar, badgirul e singurul care nu te înalță dar nici nu domină. Este cât se poate de extraterestru.

---

După ce s-a așternut praful

Și totuși, stânca de la care am pornit n-a rămas niciodată doar stâncă. Omul a transformat-o în armă, în refugiu, în voce, în ceas, în casă răcoroasă. Și badgirul, cel mai ciudat turn din colecție, e dovada că până și nevoia de a te ascunde de soare poate deveni turn.

Zgârie-norii și turnurile de televiziune din ziua de azi nu mai impresionează, sunt doar locuri unde turiștii se cocoață pentru o poză. Dar omul a inventat deja un turn și mai extraterestru decât badgirul: racheta. Un turn care nu mai stă pe loc, ci se ridică direct din peisaj și nu se mai oprește, lansând sateliți și telescoape ca să vedem și mai departe.

Suricata se mulțumește cu fotograful. Omul, nu. De la stâncă la rachetă, același orgoliu și aceeași ingeniozitate, doar că acum nu mai are nevoie de înălțime, are nevoie de evadare completă.