Mănăstirea Balamuci - Sitari

Există locuri pe care le îndrăgești la prima vedere. Te fac să te simți acasă când ajungi acolo, au un ceva anume care te atrage și te face să-ți dorești să-l revezi mereu. Un astfel de locșor este, pentru mine, mănăstirea Balamuci-Sitari. Am descoperit-o întâmplător, când am trecut cu mașina pe drumul din nordul Bucureștiului care leagă șoseaua București-Ploiești de drumul ce duce spre Buzau și Urziceni. Nu știam de existența ei, dacă imi aduc bine minte doream doar să dezmorțesc mașina după pauza lungă ce a făcut-o, în fața blocului, pe timpul iernii. Am zărit însă un indicator timid care imi spunea că există o mănăstire în preajmă, și am hotărât pe loc să o cotesc spre ea. Asta se întâmpla în urmă cu câțiva ani. De atunci revin cu mare plăcere aici.

Mănăstirea a fost ctitorită de boierul Papa Greceanu în 1627 și a fost înfloritoare la începuturile ei, ctitorul înzestrând-o cu o parte din moșiile sale. După un timp mănăstirea a fost transformată în metoc al mănăstirii Sărindar din București. Frescele din interiorul bisericii sunt foarte frumoase, unii spun că pot rivaliza cu picturile bisericilor din Bucovina. Picturile au fost făcute de preoții Dima și Neacșa din Brașov, în anul 1753. După secularizarea averilor mănăstirești din secolul al XIX-lea a început o perioadă grea pentru mănăstire, care a decăzut tot mai mult, transformându-se și în închisoare pentru delicvenți minori.

Ultimii ani însă au fost benefici, locașul renaște sub ochii noștri.