Cu multe sute de ani în urmă, multe încât nu li se mai știe numărul, un tânăr cântând la fluier a poposit într-un oraș, delectând oamenii cu sunetul său. Dar oamenii l-au păcălit cu ceva și el a plecat mai departe cântând. Vrăjiți de cântec, copiii l-au urmat la un drum lung, pe parcursul căruia li s-au alăturat alți copii, și alții, și alții, până au ajuns cu toții în Transilvania. Sașii ar fi urmașii lor. (Legende și istorioare din Transilvania)
Da, da, așa spune legenda, că sașii noștri ar fi apărut în Transilvania pășind la lumină dintr-o peșteră situată undeva între Aluta (Olt) la sud și Mieresch (Mureș) la nord, între Broos (Orăștie) la est și Draas (Drăuşeni) la vest. Nimeni nu mai știe precis care o fi fost peștera aia și nici când s-au petrecut evenimentele. Erau conduși de nimeni altul decât vrăjitorul Flautist din Hamelin, eroul poveștii fraților Grimm.
Ei bine, la ceasul când am ajuns la Șoarș, punctul terminus al primei mele zile de hoinăreală, părea că Flautistul vrăjitor tocmai trecuse pe-aici pentru a doua oară. Trecusem eu granița în Siebenbürgen, țara sașilor transilvăneni, dar nu mă așteptam la așa ceva. Pe stradă era pustiu, nici țipenie de om. N-aveam pe cine întreba unde găsesc și eu Andrada House, gazda mea de-o noapte. Până la urmă am abandonat mașina la margine de drum și-am pornit în explorare pe jos, așa am reperat-o mai ușor.
La început, gândul cârcotaș m-a făcut să strâmb din nas când am aflat numele pensiunii. Dar ce, Casa Andradei nu era un nume bun? Mai târziu m-am lămurit care-i treaba cu numele englezit și n-am mai cârcotit. Șoarș pare la prima vedere un sătuc uitat de lume, pierdut undeva printre colinele Transilvaniei. Nici un românaș dornic de vacanțe n-a auzit de el. În schimb au auzit de el o grămadă de străini doritori de trasee cicloturistice. Un domn întreprinzător din partea locului a înscris acu ceva ani buni satul pe un site de specialitate și și-a deschis pensiune. De atunci curg europenii într-una. Până și de la pensiunea Andradei tocmai plecase o trupă de englezi. Iar vecinii mei erau veniți din Belgia, nu așa hodoronc-tronc ci la recomandarea surorii unuia dintre ei. Așa că … aviz amatorilor.
Treaba asta cu vizitatori veniți din alte zări, neromânești, am mai experimentat-o o dată. Pe când mă învârteam eu pe ulițele satului, cu aparatul foto de gât , căscând gura la casele săsești pe cale de dispariție, căutând să le trag în poză, numai ce mă pomenesc urmărită de trei țigăncuțe puse pe șotii. Mă urmăreau îndeaproape, curioase să vadă ce fac, comentând între ele fără sfială. Când am intrat în vorbă cu ele, au amuțit mirate. „Da tu știi românește ?” zic ele cu ochii mari, neîncrezătoare „Sigur că știu” zic eu ” doar sunt româncă.” N-am scăpat de-acolo până n-am dat explicații detaliate și până nu am făcut o ședință foto.
Dacă nu ești ciclist împătimit nu prea ai ce face în Șoarș. Biserica evanghelică fortificată e închisă, pare cam părăginită privită de afară. Se pare că nu a dat încă norocul peste ea, să intre într-un program de restaurare. Mă gândesc că Flautistul din Hamelin a mai trecut totuși pe aici. Trebuie să se fi întâmplat imediat după 1990, când o fi cântat iar din fluier pentru a-și strânge copiii și a-i duce înapoi acasă, în Germania.
O altă ocupație ar putea fi cutreieratul dealurilor din împrejurimi în căutare de zmeură sau mure, sau poate leneveală de voie în curtea casei cu o carte bună sub nas. Sau poate expediții scurte cu plecare zilnică, pe la alte puncte de interes din zonă, cu mașina dacă nu cu bicicleta. Viscri, Biertan, Sighișoara, Saschiz, Făgăraș nu sunt foarte departe.
A, da. Era să uit. Acum, la mijlocul lui august, ar mai fi de urmărit spectacolul Perseidelor. Lucrul ăsta l-am încercat și eu. Târziu de tot, după lăsarea întunericului, m-am învelit în pătură, m-am instalat într-un șezlong, mi-am proptit privirea pe cerul înstelat de-a lungul Căii Lactee și-am început să număr avioane, sateliți și meteoriți până m-a luat somnul.
Am putut să-mi spun vreo opt dorințe, chit că steluțele căzătoare șfichiuiau cerul cu o viteză mai mare decât apucam eu să le gândesc, darămite să le exprim. Măcar de s-ar împlini vreo două.
Fii primul care comentează