Rouen

Din pricina programului de sărbătoare al autobuselor, planurile mele duminicale au fost date peste cap. Sperasem să stau mai mult în Étretat, dar nu mi-au ieșit pasiențele. Iată-mă așadar la ora prânzului înapoi în Le Havre, întrebându-mă ce să fac până seara când pleca trenul meu spre Paris. M-am hotărât pe loc. Ia să rup călătoria de întoarcere în două. Și-am plecat la Rouen.

Am hoinărit prin capitala Normandiei câteva ceasuri bune. Fără planuri mari, fără obiective puse pe listă, după inspirația momentului. Ghid mi-a fost „nasul meu de călător”. A funcționat binișor, zic eu. M-a condus pe la toate clădirile gotice flamboaiante, pe străduțe minuscule,  printre „maison à colombage” – case din acelea rămase ca în evul mediu cu scheletul de lemn la vedere. Obiectivele le-am văzut mai mult pe dinafară, n-am intrat decât în catedrala Notre Dame și în biserica Saint Maclou, unde-am ascultat câteva bucăți cântate la orga.

Ce mi-a plăcut cel mai mult? Cred că ideea de a păstra cu grijă ceea ce-a fost frumos în trecut. Rouen a fost bombardat năpraznic în al doilea război mondial, ca și alte orașe franceze. Și totuși a fost refăcut asemănător cu cel dispărut. Măcar acolo, în inima orașului, sufletul Rouen-ului este același de sute de ani.

Drumul de întoarcere mi-a oferit o surpriză. Aveam bilet promoțional, la clasa întâi. Mă așteptam să călătoresc boierește până în Paris. Când colo, abia am încăput în tren. Am împărțit culoarul cu alți fericiți posesori ai unui bilet de clasa întâi și-am avut noroc că mi-am adjudecat un locșor pe jos, între scaunele ocupate de favorizații soartei. Altfel stăteam în picioare tot drumul.

Pățania n-a reușit însă să-mi strice buna dispoziție ce mi-a dat-o excursia prin Normandia. Mi-a adus aminte de tinerețe, de studenție, de vremurile când mergeam cu trenul la Timișoara. Ce timpuri …