Între Le Havre și Honfleur sunt doar 25 de kilometri, o jumătate de oră de mers cu autobusul. Dar ai zice că cele două orașe sunt la sute de ani de istorie unul față de celălalt. Nu le desparte decât estuarul Senei și totuși sunt atât de diferite. Primul e un copil al secolului 20, renăscut din molozul lăsat de al doilea război mondial. Celălalt e un moșneag de o mie de ani, încă verde. Acum să nu exagerez. Mia asta de ani de istorie nu se mai vede decât pe jumătate. În Honfleur călătorul se învârte astăzi printre clădiri ridicate în marea lor majoritate prin secolele 16, 17, 18.
Am ajuns în Honfleur în jurul orei trei după amiaza așa că aveam la dispoziție doar câteva ceasuri de hoinăreală. Nu-mi stabilisem nici un plan de bătaie, am trecut hai-hui pe stăzi și încet încet am descoperit tot soiuri de lucruri interesante despre oraș. Informații pe care încerc acum să le pun cap la cap.
Așadar,
Câte ceva despre vârstele orașului
Mă întreb cât de aiuristică e ideea că Honfleur s-a născut dintr-un tată viking și o mamă francă (sau ce altă populație o fi fost pe-aici acum 1000 de ani). Așezat cum e la gura de vărsare a Senei în mare era un loc perfect pentru a porni raiduri rapide în sus pe fluviu sau loc de popas în aventuri maritime.
Copilăria orașului a fost cam zbuciumată. Vikingii s-au transformat cu timpul în normanzi, iar apoi, după ce ducele Normandiei a devenit rege al Angliei, Honfleur s-a trezit pion în mijlocul războiului de 1oo de ani, ba de partea englezilor, ba de partea francezilor. Abia în secolul al 15-lea s-a hotărât să rămână 100% francez. Din acele vremuri de demult n-a rămas mai nimic, doar un dinte de lapte sub forma unei vechi porți de intrare în orașul fortificat. Acum se numește Lieutenance du roi și se găsește taman în mijlocul zonei de interes, n-ai cum să nu te împiedici de ea.
În tinerețe Honfleur a devenit explorator. S-a apucat să-și construiască corăbii cu care-a pornit spre Lumea Nouă, spre Quebec și Antilele Franceze. Din acea perioadă (secolul 15) a supraviețuit o minunată biserica de lemn, Saint Catherine, construită de aceeași meșteri care-au făcut și goeletele. Când te așezi pe băncile ei mai că-ți vine să crezi că ești în burta unei corăbii, în drum spre America.
O altă clădire foarte veche (secolul 16) adăpostește astăzi muzeul de etnografie și artă populară. Am dat și eu întâmplător peste el tot învârtindu-mă pe străzi și-am intrat. Nu mai rețin mare lucru din ce-am văzut în cele câteva încăperi, asta și pentru că nu am avut voie să fac fotografii. Țin minte ca prin ceață un univers familial, nițel feminin. O bucătărie cu oalele aferente, ceva dantelă, un pat în care te puteai închide trăgând obloanele. Dar cel mai mult mi-a plăcut încăperea de la parter, ce se putea deschide spre stradă și în care stăpânul casei își amejajase un atelier-magazin. L-am și salutat când am intrat înainte să-mi pice fisa că-i doar un manechin.
La maturitate, Honfleur s-a apucat de lucruri mai serioase. A rămas un explorator cu ochii îndreptați spre mare dar a început să facă și avere din negoțul cu blănuri din Canada și mai ales cu sclavi negri buni pentru plantațiile din Antile. Iar din când în când mai încerca și meseria de corsar. Acele vremuri au definit orașul de astăzi. Începând cu secolul al 17-lea au fost construite Le Vieux Bassin, cheiurile și clădirile placate cu ardezie ce-l străjuiesc, adică lucrurile ce dau orașului un farmec aparte, locul unde se înghesuie majoritatea vizitatorilor de astăzi.
După ce-a ieșit la pensie, Honfleur și-a descoperit talentul artistic. La pictură în special. Și puțină muzică. Eugène Boudin a lăsat în urmă nenumărate picturi cu orașul lui natal. Mai mult, a reușit să molipsească și pe alții, așa că Honfleur a devenit cu timpul un fel de Mecca a impresioniștilor. Iar în ceea ce privește muzica, am descoperit cu ocazia hoinărelii pe străduțe că Erik Satie s-a născut în Honfleur. Cine și-ar fi imaginat că o muzică așa de sofisticată s-a copt la malul mării într-un orășel de negustori și marinari.
Acu la bătrânețe, Honfleur stă liniștit pe prispă, la soare, și-și salută cu bucurie miile de oaspeți ce-i trec pragul. Am fost și eu, timp de câteva ceasuri unul dintre ei și pot depune mărturie despre ospitalitatea cu care ești întâmpinat aici. Să tot vrei să revii.
Fii primul care comentează