Era cât pe ce să mă întorc din Kurdistan cu mâna goală, fără nici un suvenir adăugat la colecție. Spre deosebire de alte locuri, foarte darnice și foarte tentante în materie de prostioare pentru turiști, aici am dat de belea. Nimic nu-mi făcea cu ochiul. Covoare nu voiam … ceramica adusă din Turcia nici atât, că oricum n-avea să-mi amintească exact de această excursie și nu de alta … dulciurile nu intrau în categoria suveniruri pentru că n-au o viață lungă … magneții nu erau cine știe cât de interesanți …
Sincer, ceea ce mi-aș fi dorit eu cel mai mult și mai mult ar fi fost un moșnegel mititel, cam cât o palmă, îmbrăcat în haine kurde din acelea de-ale lor tradiționale. Mă gândeam c-ar fi fost taman potrivit pentru a-i ține de urât băbuței aduse din Abyaneh. Dar, pare-se, nimănui nu-i trecuse încă prin cap să meșterească un asemenea suvenir.
Abia în bazarul din Sulaimaniya am avut revelația. Știu ce iau … mătănii, adică tasbih cum li se spune pe aici. Mai văzusem până atunci nenumărate prăvălioare ce vindeau milioane de sortimente de mătănii dar acelea n-au declanșat nici un buton în capul meu. Au făcut-o în schimb neguțătorii ce-și întinseseră păturile în jurul moscheii din Sulaimaniya și care ofereau trecătorilor tot soiul de șiraguri dintr-astea, mai lungi, mai scurte, mai colorate … Bine fie, dacă nu-mi pot adjudeca un moșnegel măcar să mă aleg cu un accesoriu din ținuta lui, aparent de nelipsit. În cele câteva zile petrecute în Kurdistan m-a frapat faptul că mai toți bărbații poartă mătănii câtu-i ziulica de lungă, cu mic cu mare … bătrâni … tineri … oameni în floarea vârstei. L-am întrebat pe Karwan care-i schepsisul cu mătăniile astea și mi-a zis, mucalit, că sunt foarte bune când nu știi ce să faci cu mâinile. Bineînțeles, a dres-o el, ar trebui să te ajute la rugăciune dar e mai mult o obișnuință și o tradiție moștenită din tată în fiu.
Și mi-a mai povestit ceva Karwan legat de mătăniile astea. Majoritatea ofertei ce-o aveam în fața ochilor erau qazwan tasbih. Sunt numite așa pentru că sunt meșterite din semințele unui copac numit aici darwan sau daraban și ale cărui semințe se numesc qazwan. Copacul e un soi de fistic sălbatic ce crește pretutindeni în zonele muntoase din Zagros (ulterior am aflat că stiințific îi spune pistacia atlantica) ce are felurite întrebuințări. Din scoarța lui se mai extrage o rășină din care se face ulei, ambele fiind folosite tradițional în scopuri medicinale. Rășina ar fi și materia primă pentru „bineshti kurdi” adică un soi de „guma de mestecat” kurdă.
Revenind la mătănii, interesant e și procedeul prin care se pot obține mărgele pestrițe, sper să nu fie o minciună gogonată ceea ce-am să povestesc eu mai departe. Se spune că meșterii de tasbih-uri dintr-astea obișnuiesc să scrijelească semințele cât sunt încă necoapte în păstaia lor, pentru a obține boabe decolorate pe alocuri. După care le lasă să se coacă în legea lor și revin după un timp să le strângă și să le adune în șiraguri.
N-am rezistat tentației și am cerut și eu un qazwan tasbih cu boabe pestrițe. Tot Karwan mi l-a ales și a negociat cu vânzătorul. Acum stă în bibliotecă printre alte obiecte ce amintesc de modul în care oameni din lumea asta la fel de pestriță încearcă să-și întrupeze spiritualitatea în tot soiul de lucruri cât se poate de materiale: o cruce neaoșă ce a strâns câteva floricele din fânețele patriei, un mini hacikar care să-mi amintească de frumoasele cruci văzute în Armenia, o bucată de lut adjudecată dintr-o moschee din Iran, pe care credincioșii obișnuiesc să-și așeze fruntea la rugăciune.
Nu e prea bogată colecția dar sper să mai crească cu timpul. Spre bucuria mea văd că toate „întrupările” acestea sunt cuminți … n-au sărit la bătaie una la cealaltă, par a trăi în pace și bună înțelegere.
Fii primul care comentează