Polonia
Jurnal polonez - cuvânt înainte

În acest septembrie am ajuns în Polonia. Deși este o țară apropiată și ușor accesibilă și pe cont propriu, am ales circuitul propus de DAL Travel, intitulat Pe urmele Cavalerilor Teutoni – Polonia, Marele Circuit. Am făcut-o pentru că, pe lângă marile orașe ale Poloniei — Varșovia, Cracovia, Gdańsk sau Poznań — excursia promitea opriri și în orășele despre care nu auzisem în viața mea. Mă gândeam că așa voi descoperi o Polonie mai profundă. Nu sunt însă convinsă că am reușit.

La început, excursia noastră a făcut ce a promis, am călcat pe urmele cavalerilor teutoni. Mai târziu însă i-am pierdut undeva pe traseu și am descoperit în locul lor Wielkopolska primilor Piasti, Polonia jagiellonă, cea prusacă, cea distrusă în război și reconstruită apoi aproape piatră cu piatră.

Prima surpriză a fost că Polonia nu mi s-a arătat deloc asemenea României, cu provincii atât de diferite încât uneori ai impresia că ai trecut granița în altă țară. De la un oraș polonez la altul mă întâmpina aproape același ceremonial urban: o piață centrală numită rynek, o primărie, una sau mai multe biserici, șiruri de case înguste cu fațade colorate, piatră cubică, flori și o curățenie aproape demonstrativă. Toate erau frumoase, toate dichisite și, după o vreme, începeau să semene între ele.

Asemănarea nu era doar în mintea mea și nici nu a început odată cu reconstrucțiile de după război. Scheletul comun al orașelor poloneze fusese desenat încă din Evul Mediu, mai ales în secolele al XIII-lea și al XIV-lea, când orașele mai vechi au fost reorganizate, iar altele noi au fost întemeiate după dreptul german. Cel mai răspândit era dreptul de Magdeburg, din care s-au desprins numeroase variante locale. În nordul Poloniei și în teritoriile Ordinului Teutonic s-a folosit mai ales dreptul de Chełmno, numit și dreptul de Kulm, acordat pentru prima dată orașelor Chełmno și Toruń în 1233.

Denumirea poate induce în eroare. „Drept german” nu însemna neapărat un oraș locuit numai de germani și nici un plan de germanizare în sensul modern al cuvântului. La început, mai ales în vestul și nordul teritoriilor poloneze, printre coloniști se aflau într-adevăr numeroși germani. Dar sistemul a fost preluat repede și de conducători, întemeietori și locuitori polonezi. Ducii din dinastia Piast, regii Poloniei, episcopii, mănăstirile, nobilii și cavalerii teutoni îl foloseau cu toții. În Evul Mediu nu conta atât cine inventase formula, cât faptul că formula funcționa.

Era, am putea spune, un sistem de operare urban gata făcut. Actul de întemeiere stabilea cine conducea orașul, cum se judecau conflictele, cine încasa taxele, în ce condiții se putea face comerț și ce obligații aveau locuitorii față de stăpânul așezării. Oamenii care se mutau acolo știau ce drepturi primeau, negustorii știau după ce reguli puteau lucra, iar întemeietorul știa ce venituri putea obține. În locul unei așezări crescute la întâmplare apărea un centru economic organizat, previzibil și, mai ales, impozabil.

Legea nu impunea culoarea fațadelor și nici nu poruncea ca toate primăriile să semene între ele. Dar acordarea privilegiului urban era însoțită, de obicei, de măsurarea și parcelarea terenului. Se trasa o piață centrală — rynek — din care porneau străzi regulate. Se rezervau locurile pentru primărie, biserică, halele negustorilor și cântarul public. Apoi terenul din jur era împărțit în loturi înguste și adânci. Spre piață se ridica locuința negustorului, iar în spate se găseau curtea, atelierul, magaziile și grajdurile. Cum terenul valoros de la stradă era îngust, casele creșteau în înălțime și își etalau spre piață fațadele subțiri. Așa s-a născut familia de orașe cu piețe dreptunghiulare, primării centrale și șiruri de case înguste pe care am întâlnit-o aproape pretutindeni.

Același desen putea ascunde însă stăpâni foarte diferiți. Existau orașe regale, aflate pe domeniile Coroanei, orașe particulare aparținând unui nobil sau unui magnat și orașe ecleziastice ale episcopilor, capitlurilor și mănăstirilor. Pe traseul nostru am trecut prin toate aceste lumi. Cracovia, Poznań, Lublin, Sandomierz sau Kazimierz Dolny au fost orașe regale. Gniezno s-a dezvoltat sub puterea arhiepiscopilor. În nord, Toruń și Gdańsk au pornit din lumea teutonică, apoi au intrat sub Coroana poloneză, păstrând însă privilegii și o autonomie pe care orășelele obișnuite nici nu le puteau visa. Alte așezări mici depindeau de câte o familie nobiliară. Piața putea arăta la fel dar stăpânul, taxele și libertățile locuitorilor erau cu totul altele.

Într-un oraș regal, regele — mai exact Coroana — era stăpânul suprem, dar nu administra personal prăvăliile și ulițele. Orașul avea propriul consiliu, condus de un primar, și propria instanță, în care judecau un wójt și jurații săi. La început, funcția de wójt putea fi ereditară și foarte profitabilă. Mai târziu, consiliile controlate de familiile bogate de negustori au ajuns adesea să dețină puterea adevărată. Coroana confirma privilegiile, încasa venituri și rămânea instanța superioară, dar în interiorul zidurilor exista o lume a orășenilor, cu legile și ierarhiile ei.

În orașele nobiliare, autonomia depindea mult mai mult de bunăvoința proprietarului. Magnatul întemeia orașul pe moșia lui, aproba conducerea, încasa taxele și putea interveni în judecată. Cu toate acestea, îi convenea să ofere locuitorilor destulă libertate pentru a atrage meșteșugari și negustori. Un oraș fără locuitori nu producea nimic. Prin urmare, și nobilul polonez, și episcopul, și cavalerul teuton recurgeau la aceeași rețetă urbană nu din admirație reciprocă, ci pentru că era rentabilă.

Relația dintre oraș și szlachta, nobilimea poloneză, a rămas însă tensionată. Nobilii se considerau un ordin politic superior, aveau propriile tribunale și privilegii fiscale și nu doreau să fie judecați sau taxați de niște simpli orășeni. Începând din secolul al XVI-lea, în jurul și chiar în interiorul marilor orașe s-au înmulțit așa-numitele jurydyki: proprietăți ale regelui, ale Bisericii sau ale câte unui magnat, scoase de sub administrația orașului. Unele aveau propriul primar, propria judecătorie, propriile taxe și chiar propriul târg.

Varșovia a fost exemplul spectaculos al acestei fragmentări. Orașul Vechi și Orașul Nou erau administrații distincte, castelul și împrejurimile sale țineau de Coroană, iar în jur se îngrămădeau domenii ale magnaților și ale clerului. Puteai trece o stradă și, fără să vezi vreo graniță, să ajungi sub altă autoritate, să plătești alte taxe și să fii judecat de altcineva. Privită de sus, Varșovia părea un singur oraș. Din punct de vedere juridic, era un mic arhipelag de orășele, jurisdicții și interese concurente. Aceste enclave au fost desființate și alipite orașului abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Prin urmare, Polonia medievală și cea a Republicii Nobiliare nu era nicidecum uniformă. Orașele îi semănau la înfățișare fiindcă foloseau aceeași tehnologie juridică și urbanistică, dar trăiau sub stăpâni și în condiții foarte diferite. Apoi au venit cele trei împărțiri din 1772, 1793 și 1795. Republica Polono-Lituaniană a fost tăiată între Rusia, Prusia și Austria, iar după ultima împărțire Polonia a dispărut cu totul de pe hartă pentru 123 de ani.

Această dispariție nu a uniformizat țara, ci a tras-o în trei direcții. Prusia a adus administrația și disciplina ei urbană în vest. Rusia și-a pus amprenta asupra Varșoviei și a teritoriilor estice. Austria a transformat Cracovia și Galiția după propriul model. Căile ferate, școlile, legile, administrația și ritmul industrializării au evoluat diferit în cele trei imperii. Deasupra piețelor medievale asemănătoare s-au așezat astfel trei straturi istorice distincte, ale căror urme se văd și astăzi.

Când Polonia a reapărut în 1918, ea nu era vechea Republică Polono-Lituaniană reînviată în miniatură. Marele stat în care intraseră odinioară Polonia, Lituania și teritorii întinse locuite de belaruși și ucraineni nu mai putea fi refăcut. Noua Polonie era mai mică, dar rămânea foarte amestecată. Alături de polonezi trăiau milioane de ucraineni, evrei, belaruși și germani. Avea din nou Varșovia, Cracovia, Poznań și Lublin, precum și Lwów și Wilno, dar nu avea Wrocław, Szczecin sau Gdańsk, care devenise Oraș Liber.

Peste numai douăzeci și unu de ani a venit un nou dezastru. Războiul nu a distrus toate orașele în aceeași măsură — Cracovia, Toruń, Sandomierz și centrul Lublinului au supraviețuit relativ bine — dar asupra altora a trecut ca o lamă. Varșovia a fost distrusă sistematic, iar Gdańsk, Wrocław, Poznań și Elbląg au rămas cu mari întinderi de ruine. Odată cu clădirile au dispărut comunități întregi, în primul rând lumea evreiască ce făcuse parte timp de secole din viața orașelor poloneze.

Reconstrucția nu a însemnat peste tot același lucru. Varșovia a fost refăcută ca o demonstrație că națiunea poloneză supraviețuise. La Gdańsk s-a ales mai ales imaginea orașului din epoca sa de aur, eliminându-se o parte din înfățișarea mai recentă a Danzigului german. La Wrocław, fostul Breslau, restaurarea a scos în evidență trecutul medieval și legăturile cu vechii Piasti, pentru ca orașul devenit polonez să primească și o biografie poloneză. La Elbląg s-a mers mult mai târziu pe o soluție aproape teatrală: clădiri noi, ridicate pe vechile parcele și îmbrăcate în forme care amintesc de orașul istoric fără să îl copieze cu adevărat.

Dar cea mai mare schimbare nu s-a petrecut pe străzi, ci pe hartă. După 1945, Polonia nu a fost doar micșorată, ci deplasată cu aproximativ două sute de kilometri spre vest. A pierdut în favoarea Uniunii Sovietice teritoriile răsăritene, cu Lwów și Wilno, și a primit drept compensație teritorii germane până la Oder și Neisse, cu Wrocław, Szczecin și sudul Prusiei Orientale. Era aproape ca și cum cineva ar fi decupat țara de pe hartă și ar fi împins-o spre Germania, lăsând în urmă o bucată din propria istorie.

Harta s-a deplasat, iar oamenii au fost siliți să se deplaseze odată cu ea. Germanii au fugit sau au fost expulzați din noile teritorii poloneze. Polonezii din est au fost scoși din locurile lor și trimiși, uneori, în casele rămase goale în Silezia, Pomerania sau Prusia Orientală. Ucrainenii și lemkii au fost mutați sau împrăștiați, iar marea comunitate evreiască a Poloniei fusese aproape nimicită în Holocaust. Dintr-o țară multietnică s-a născut, prin război, exterminare și strămutări, una dintre cele mai omogene țări ale Europei.

Abia peste toate aceste straturi au venit restaurările recente, pavajul impecabil, florile, terasele și fațadele proaspăt colorate. Ele nu au creat asemănarea dintre orașele poloneze, dar au făcut-o mai vizibilă. Călătorul vede astăzi piețe medievale construite după o veche rețetă comună, istorii naționale recompuse după război și centre turistice lustruite după gustul prezentului. Toate sunt frumoase, toate sunt dichisite și, după o vreme, toate par puțin rude între ele. Numai că sub fațadele lor asemănătoare se ascund istorii mult mai diferite și, deseori, mult mai crude.

Datorită istoriei recente ne-am putea aștepta ca Polonia și România să fie oarecum asemănătoare. Polonia s-a format însă într-o altă lume istorică decât țările române. Cu excepția orașelor săsești și ungurești din Transilvania, la noi nu s-a impus acest model de organizare urbană. Faptul că astăzi ni se pare că avem multe lucruri în comun, după deceniile de comunism pe care le-am suportat și unii, și alții, este în bună măsură o iluzie. Comunismul a așezat peste ambele țări același strat de blocuri, fabrici și propagandă, dar sub el au rămas istorii foarte diferite. Polonia s-a dezvoltat în lumea central-europeană a orașelor și a burgheziei, în timp ce noi am aparținut mai ales lumii bizantine și apoi celei otomane. Diferența dintre noi este mult mai veche și mai profundă decât asemănarea lăsată de comunism.

După 1989, diferența dintre cele două țări a redevenit vizibilă. Polonia și-a construit cu tenacitate autostrăzile și drumurile expres, și-a restaurat orașele și a adunat istorii regionale foarte diferite într-o poveste națională comună. Trecutul astfel refăcut este uneori idealizat și chiar puțin artificial, dar nu trage în toate direcțiile.

Aceeași coerență se vede în curățenia orașelor și în grija pentru spațiul public. La noi, grija se oprește prea des la ușa casei, ca și cum strada n-ar mai aparține nimănui. Poate că polonezii nu sunt mai gospodari decât noi, dar sunt, fără îndoială, mai central-europeni. Comunismul ne-a făcut să părem asemănători. După dispariția lui au ieșit din nou la suprafață diferențele mult mai vechi dintre noi.

Este greu să înțelegi în unsprezece zile greutățile oamenilor dintr-o țară. Unii dintre ghizii locali ne-au vorbit despre îmbătrânirea populației, despre plecarea tinerilor și depopularea unor regiuni, dar și despre costul tot mai mare al vieții. De la fereastra autocarului, asemenea lucruri nu se văd. Noi am văzut mai ales vitrina Poloniei: curățenie bec, orașe și sate dichisite și o mulțime de drumuri bune. Ce se ascunde în spatele acestei imagini ordonate nu puteam afla într-un timp atât de scurt.

Spre regretul meu, din acest Mare Circuit a lipsit o parte importantă a Poloniei. Nu am văzut munții din sud, nici spectaculoasele saline de la Wieliczka și Bochnia. Am ratat bisericile de lemn și satele tradiționale, printre ele Zalipie, unde florile sunt pictate pe case, grajduri, fântâni și aproape orice mai poate suporta o pensulă. Nu am ajuns nici în pădurea Białowieża, lumea zimbrilor și a ultimelor întinderi de pădure aproape primordială din Europa.

Am cunoscut astfel mai ales Polonia orașelor. Au rămas pentru altă dată Polonia munților, cea rurală și cea sălbatică, dar și orașele care nu se potrivesc modelului întâlnit aproape peste tot: Łódź, cu trecutul lui industrial și poate Gdynia, orașul modernist ridicat între cele două războaie. Iar pe lista mea personală au rămas Żelazowa Wola și un recital Chopin. De mai aveam o zi la dispoziție poate măcar pe acesta nu-l ratam.

La început, agenția ne-a amenințat că nu vom avea ghizi locali. Prin urmare, mi-am făcut conștiincioasă temele. Am căutat din timp informații despre locurile pe care urma să le vizitez și am marcat pe Google Maps toate punctele în care voiam să ajung. Am pregătit chiar și articolele Ulițarnicei, în care am adunat multe dintre informațiile pe care doream să le am la îndemână chiar acolo, pe teren. De aici și formatul oarecum neortodox al poveștilor mele. Primele două secțiuni ale fiecărui articol, Partea întâi – Pregătirea și Partea a doua – La ce ar trebui să casc gura au fost scrise înainte de plecare. Partea a treia – Ce a ieșit a fost completată ulterior, după întoarcerea acasă, când am putut confrunta planul cu realizările.

Până la urmă, amenințarea agenției nu s-a adeverit întru totul. În multe locuri, deși nu peste tot, am avut la dispoziție pentru două-trei ore câte un ghid local. Numai că, odată temele făcute, nu am mai avut răbdare să înaintez în pasul de melc al grupului. Cu tot riscul de a pierde vreo informație interesantă, am luat-o pe urmele propriilor puncte de pe hartă.

Ce am reușit să văd în cele unsprezece zile petrecute în Polonia am să povestesc în cele ce urmează.

P.S. Podiumul de pe coperta acestui articolaș nu stabilește importanța personajelor în istoria Poloniei, ci doar perseverența cu care le-am întâlnit sub formă de statui de-a lungul traseului. În clasamentul meu strict empiric și complet neserios, pe primul loc s-a instalat papa Ioan Paul al II-lea, urmat de Adam Mickiewicz și de Nicolaus Copernic.

Józef Piłsudski a rămas în afara podiumului mai ales din vina mea. Am înțeles ulterior că, în realitate, ar ocupa probabil un onorabil loc doi. Eu însă nu l-am observat deloc. Poate fiindcă habar nu aveam cine este și am trecut pe lângă el fără să-l văd.