Canalul Elbląg
Jurnal polonez - capitolul cinci

Partea întâi – Pregătirea

Programul excursiei este destul de vag în privința acestei opriri. Spune doar că vom merge spre Canalul Ostróda–Elbląg, fără să precizeze unde anume ne vom opri, ce parte a canalului vom vedea sau dacă vom ajunge la unul dintre celebrele planuri înclinate. Nu este menționată nicio plimbare cu vaporul, așa că presupun că va fi doar o oprire pentru a vedea canalul și, sper, măcar unul dintre sistemele sale neobișnuite de transport al ambarcațiunilor pe uscat.

Indiferent ce vom găsi însă la fața locului, merită să știu dinainte de ce este atât de special acest canal și cum funcționează.

La prima vedere, Canalul Elbląg pare doar una dintre numeroasele căi navigabile care leagă lacurile din nordul Poloniei. Numai că aici exista o problemă. Între lacurile din interior și zona joasă dinspre orașul Elbląg diferența de nivel este de aproape 100 de metri. Pentru transportul mărfurilor spre portul Elbląg era nevoie de o soluție care să permită vaselor să coboare această diferență de nivel.

Canalul a fost proiectat în prima jumătate a secolului al XIX-lea de inginerul prusac, Georg Jacob Steenke, la inițiativa autorităților Regatului Prusiei, în timpul domniei lui Frederic Wilhelm al IV-lea. Scopul era în primul rând economic. Regiunea lacurilor producea cantități importante de lemn, cereale și alte mărfuri care trebuiau transportate spre Elbląg și, de acolo, mai departe către Marea Baltică.

Inițial, Steenke a luat în calcul un sistem de ecluze. Diferența mare de nivel ar fi necesitat însă numeroase ecluze și, mai ales, cantități enorme de apă. În timpul unei călătorii de studiu în Statele Unite, inginerul a văzut sisteme de planuri înclinate folosite pe canale americane și a adaptat ideea la condițiile din Prusia Orientală.

Rezultatul este partea care a făcut celebru Canalul Elbląg, cinci planuri înclinate pe care vasele sunt transportate pe uscat.

Când ajunge la un plan înclinat, vasul intră pe o platformă metalică asemănătoare unui cărucior, aflată sub apă. Platforma este prinsă de un cablu și începe să se deplaseze pe șine. Vasul iese astfel din apă și traversează pe uscat diferența de nivel până la următoarea porțiune navigabilă, unde căruciorul reintră în apă și vasul poate pluti din nou.

Și mai spectaculos este faptul că instalația nu este pusă în mișcare de motoare moderne. Forța necesară este furnizată de apa canalului. Apa pune în mișcare roțile hidraulice sau turbinele instalațiilor, iar acestea acționează tamburii și cablurile care trag platformele pe șine. Cele două cărucioare ale fiecărui plan înclinat sunt legate între ele, în timp ce unul urcă, celălalt coboară.

Cele cinci planuri înclinate sunt Buczyniec, Kąty, Oleśnica, Jelenie și Całuny. Primele patru au intrat în exploatare în 1860, iar Całuny a fost adăugat ulterior, înlocuind un sistem de ecluze. Împreună permit depășirea celei mai dificile porțiuni a traseului.

Canalul a fost construit pentru transport comercial, nu ca atracție turistică. Numai că dezvoltarea rapidă a căilor ferate i-a redus treptat importanța economică. Ceea ce părea să-l condamne la dispariție l-a transformat în cele din urmă într-un monument tehnic. Sistemul de planuri înclinate a supraviețuit și funcționează și astăzi după același principiu fundamental din secolul al XIX-lea.

Partea a doua – La ce ar trebui să casc gura

• Planul înclinat – înainte de orice, să mă uit la diferența de nivel și la traseul șinelor. Asta este problema pe care întregul mecanism trebuie să o rezolve.
• Căruciorul pe care stă vasul – dacă avem noroc să prindem un vapor, să urmăresc momentul în care platforma iese din apă. Vaporul nu este ridicat cu macaraua și nici golit de pasageri: rămâne pe platformă și merge pe uscat.
• Cele două platforme – să observ că sistemul lucrează în pereche: una urcă în timp ce cealaltă coboară.
• Cablurile și tamburul – acestea transmit mișcarea către platforme. Dacă avem acces în apropierea instalației, merită mai multă atenție decât vaporul în sine.
• Apa care pune totul în mișcare – acesta este detaliul pe care nu vreau să-l uit. Mecanismul folosește energia apei și astăzi, nu un motor electric ascuns undeva care face toată treaba.
• Dacă nu trece niciun vapor – să nu consider că n-am văzut nimic. Șinele, platformele și instalația hidraulică sunt de fapt partea extraordinară a canalului; vaporul care trece este doar bonusul.

Partea a treia – Ce a ieșit

Adevăratul motor se ascundea în clădirea de la capătul de sus al pantei. Acolo, apa adusă din canal punea în mișcare o roată hidraulică, iar aceasta acționa, printr-un angrenaj, tamburul pe care erau înfășurate cablurile. Când tamburul se rotea, un cablu se strângea și trăgea o platformă în sus, în timp ce cablul celeilalte se desfășura și îi permitea să coboare. Platforma care cobora ajuta la echilibrarea sistemului, dar forța care îl punea în mișcare venea din apă.

Cu alte cuvinte, vaporașele nu își foloseau motoarele și nici nu erau trase de vreo instalație electrică. Apa canalului acționa mecanismul care le transporta pe uscat.

La Buczyniec, planul înclinat rezolva o diferență de nivel de 20,62 metri, pe o lungime de aproape o jumătate de kilometru. Cele cinci asemenea instalații ale canalului coboară împreună aproape o sută de metri până spre lacul Drużno.

Mi s-a părut curios că, la capătul de sus, șinele treceau peste un mic delușor înainte de a coborî panta. Ridicătura nu era întâmplătoare, ci făcea parte din digul care despărțea canalul superior de planul înclinat. Platforma ieșea din apă, urca peste coama digului și abia apoi pornea la vale. În felul acesta, apa rămânea în canal și nu se scurgea pe lângă șine spre nivelul inferior.

Planurile înclinate pentru transportarea ambarcațiunilor nu au existat doar aici. În secolul al XIX-lea s-au construit asemenea instalații pe mai multe canale din Marea Britanie și Statele Unite, iar proiectantul canalului, inginerul prusac Georg Jakob Steenke, s-a inspirat inclusiv din mecanismele Canalului Morris din New Jersey. Urmași mai noi ai lor se găsesc și astăzi în Canada, Franța sau Belgia, deși nu funcționează toate după același principiu.

Importanța Canalului Elbląg constă mai ales în faptul că cele cinci planuri înclinate ale sale au rămas toate funcționale și continuă să transporte vaporașe cu ajutorul apei, după un sistem conceput în secolul al XIX-lea. Multe dintre instalațiile asemănătoare din acea vreme au dispărut de mult.

De fapt, canalul nici măcar nu era polonez la naștere. A fost construit în Prusia Orientală și s-a numit inițial Oberländischer Kanal. Astăzi se află în Polonia, iar polonezii l-au reparat după război și l-au transformat într-unul dintre cele mai prețuite monumente tehnice ale țării. Într-un fel, canalul însuși spune povestea acestei părți a Europei. El nu s-a mișcat din loc, doar granițele din jurul lui s-au mutat.