Wilczy Szaniec
Jurnal polonez -

Partea întâi – Pregătirea

Wilczy Szaniec, în germană Wolfsschanze și cunoscut în română drept Bârlogul Lupului, a fost principalul cartier general al lui Adolf Hitler pe Frontul de Est în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Complexul a fost construit în pădurea de lângă Gierłoż, la câțiva kilometri de Kętrzyn, într-o regiune care pe atunci făcea parte din Prusia Orientală germană.

Locul nu a fost ales întâmplător. În 1940, Germania pregătea în secret invadarea Uniunii Sovietice, iar Hitler avea nevoie de un cartier general aflat suficient de aproape de viitorul front, dar în același timp bine protejat. Mazuria oferea condiții aproape ideale: păduri dese, lacuri și mlaștini, puține drumuri și o populație relativ rară. În apropiere exista și calea ferată, iar regiunea era suficient de departe de marile orașe pentru ca lucrările să poată fi ascunse.

Construcția a început în 1940, sub coordonarea Organizației Todt, uriașa structură de construcții a Germaniei naziste. Pentru păstrarea secretului, lucrările ar fi fost prezentate drept construcția unor instalații pentru o uzină chimică. Pădurea însăși era folosită pentru camuflaj, iar acoperișurile și drumurile erau mascate cu vegetație și plase. În timp, complexul avea să ajungă la aproximativ 200 de clădiri: bunkere grele din beton armat, adăposturi mai mici, barăci din lemn și cărămidă, centrale electrice, sisteme de comunicații, garaje, depozite, cinematograf și chiar ceainărie. În 1944 locuiau și lucrau aici peste 2.000 de oameni.

Numele Wolfsschanze fusese ales de Hitler însuși. Wolf era un nume pe care îl folosise în diferite împrejurări încă dinaintea războiului, iar Schanze desemnează o fortificație sau o redută. Polonezii au tradus numele prin Wilczy Szaniec, iar în alte limbi s-a răspândit forma mai pitorească de „Bârlogul Lupului”.

La 22 iunie 1941 începea Operațiunea Barbarossa, invazia germană a Uniunii Sovietice. La scurt timp după declanșarea atacului, Hitler s-a instalat la Wolfsschanze.

Ceea ce fusese conceput ca un cartier general pentru conducerea unei campanii despre care Hitler credea că va fi rapidă avea să devină una dintre principalele sale reședințe de război. A petrecut aici, în mai multe perioade, aproximativ 800 de zile. De aici urmărea situația de pe Frontul de Est și aici aveau loc conferințele militare zilnice la care participau cei mai importanți comandanți ai Wehrmachtului și apropiați ai lui Hitler. În complex aveau propriile clădiri sau bunkere Hermann Göring, Martin Bormann, Wilhelm Keitel și Alfred Jodl.

Complexul era împărțit în zone de securitate, cu acces din ce în ce mai restrictiv spre centrul în care se aflau Hitler și cercul său apropiat. Întregul teritoriu era păzit, împrejmuit și înconjurat de câmpuri de mine. Bunkerele cele mai importante au fost întărite în repetate rânduri pe măsură ce războiul evolua și amenințarea bombardamentelor aeriene creștea.

Și tocmai izolarea aceasta a avut și un efect neașteptat. Pe măsură ce războiul mergea tot mai prost pentru Germania, Hitler petrecea perioade foarte lungi într-un univers închis, departe de viața obișnuită și chiar de realitatea fizică a țării pe care o conducea.

Evenimentul pentru care Wolfsschanze a rămas cel mai cunoscut s-a petrecut la 20 iulie 1944.

Colonelul Claus Schenk Graf von Stauffenberg făcea parte dintr-un grup de ofițeri, funcționari și politicieni germani care ajunseseră la concluzia că Hitler trebuia eliminat. Motivațiile conspiratorilor nu au fost identice și nici relația lor anterioară cu regimul nazist nu fusese aceeași; imaginea simplă a unui grup omogen de democrați antinaziști ar fi înșelătoare. Ceea ce îi unea în vara lui 1944 era intenția de a-l înlătura pe Hitler și de a prelua controlul asupra statului german.

Planul lor folosea Operațiunea Valkyrie, concepută inițial pentru mobilizarea Armatei de Rezervă în cazul unor tulburări interne. Conspiratorii o modificaseră astfel încât, după moartea lui Hitler, să poată prelua instituțiile esențiale ale statului, să dezarmeze SS-ul și să aresteze conducerea nazistă.

În dimineața zilei de 20 iulie, Stauffenberg a sosit la Wolfsschanze pentru o conferință militară la care urma să participe Hitler. Avea într-o servietă două încărcături explozive, dar, presat de timp, a reușit să armeze numai una.

Ședința trebuia să aibă loc într-un bunker, dar fusese mutată într-o baracă de conferințe. Detaliul avea să conteze enorm: ferestrele deschise ale încăperii au permis disiparea unei părți din forța exploziei.

Stauffenberg a așezat servieta sub masa masivă de stejar, în apropierea lui Hitler, apoi a părăsit încăperea sub pretextul unui telefon. După plecarea sa, servieta a fost mutată în spatele unuia dintre suporturile groase ale mesei.

La 12:42 bomba a explodat. Patru persoane aveau să moară în urma atentatului, dar Hitler a supraviețuit. Poziția servietei, masa grea și faptul că întâlnirea se desfășura într-o construcție relativ ușoară, nu într-un bunker închis, au contribuit la salvarea lui.

Stauffenberg, convins că Hitler murise, a plecat spre Berlin pentru declanșarea loviturii de stat. Când s-a aflat că Hitler supraviețuise, conspirația s-a prăbușit rapid. Stauffenberg și câțiva dintre principalii conspiratori au fost executați în aceeași noapte, iar represiunea care a urmat a fost enormă: mii de persoane au fost arestate și mii executate, uneori pe baza unor legături foarte îndepărtate cu complotul.

Locul în care s-a produs explozia poate fi identificat și astăzi la Wilczy Szaniec.

În toamna anului 1944, Armata Roșie se apropia de Prusia Orientală, iar cartierul general își pierdea rostul. Hitler a părăsit definitiv Wolfsschanze la 20 noiembrie 1944.

Germanii nu intenționau însă să lase uriașele fortificații intacte în mâinile sovieticilor. În ianuarie 1945, în timp ce Armata Roșie înainta spre regiune, trupele germane au primit ordinul de a distruge complexul.

Au fost folosite cantități enorme de explozibil. Bunkerele cele mai grele aveau pereți și plafoane din beton armat de grosimi impresionante și nu puteau fi pur și simplu demolate. Exploziile au crăpat structurile, au deplasat plafoane de beton de mii de tone și au răsturnat blocuri întregi, dar o mare parte din construcții a rămas în picioare sub forma unor ruine gigantice. Site-ul actual al complexului subliniază că germanii în retragere au aruncat în aer cea mai mare parte a cartierului general.

Partea a doua – La ce ar trebui să casc gura

• Pădurea – să încerc să-mi imaginez cum puteau fi ascunse aici aproape 200 de construcții. Să caut și eventualele urme ale sistemelor de camuflaj.
• 6 – locul atentatului din 20 iulie 1944 – să nu caut un bunker: aici era baraca în care a explodat bomba lui Stauffenberg. Din ea au rămas foarte puține urme.
• 8 – bunkerul pentru oaspeți – merită văzut și pentru dimensiuni, dar mai ales să-mi amintesc că aici locuia Hitler în momentul atentatului, cât timp propriul bunker era în construcție.
• 12 – centrul de comunicații – „sistemul nervos” al complexului. Probabil aș trece pe lângă el fără să-i dau mare importanță dacă nu aș ști ce a fost.
• 20 – bunkerul lui Bormann – să mă uit mai ales la structura bunkerului și la grosimea enormă a betonului.
• 33 și 34 – casa și bunkerul antiaerian al lui Göring – la 34 să mă uit și la partea superioară, unde erau amplasate pozițiile antiaeriene.
• 37 – bunkerul lui Hitler – aici dimensiunea este lucrul pe care vreau să-l percep. Și efectele demolării: blocurile uriașe de beton crăpate și deplasate.
• Ruinele – să nu uit că aspectul lor actual nu este rezultatul bombardamentelor, ci al demolării deliberate a complexului de către germani.
• 38 – calea ferată – numai dacă ajungem pe lângă ea; nu aș pierde timp special pentru ea.

🟨 Budynki ceglano-betonowe = clădiri din cărămidă și beton 🟦 Budynki betonowe = clădiri din beton 🟥 Budynki ceglane = clădiri din cărămidă 🟫 Drogi = drumuri

Partea a treia – Ce a ieșit