Muntele Nemrut
Turcia de sud-est - capitolul 4

Călătoria noastră spre nord, din Șanlîurfa în Adîyaman a avut un singur scop, cocoțatea pe muntele Nemrut. Deși era prevăzută pentru a doua zi în programul oficial, ghizii noștri au considerat ca ar fi mai bine s-o facem spre seară din mai multe motive. 1.Seara era nițel mai cald decât dimineața, un avantaj în această perioadă a anului 2.Un apus de soare pe muntele Nemrut este o experiență de neratat 3.În cazul în care ratam ascensiunea puteam repeta încercarea a doua zi. Pentru primul și al treilea argument nu am avut nici o obiecție. La al doilea însă aveam mari îndoieli. În ziua cu pricina a stat să plouă mai tot timpul, de unde apus spectaculos.

În etapa aceasta a excursiei noastre ne-am scufundat în trecut, pe vremea unui mic regat elenistic numit Commagene. El a fost întemeiat în secolul al 2-lea î.Ch. de un soi de satrap elenizat,  pe nume Ptolemeu, ce era înrudit atât cu seleucizii Antiohiei cât și cu regii Armeniei sau cu vechii ahemenizi. Regatul a reușit să rămână independent, cu mici întreruperi, până în anul 72 d.Ch, când împăratului Vespasian l-a inclus în Imperiul Roman. Din acel moment Commagene a dispărut definitiv de pe hartă.

Personajul cel mai pitoresc pe care l-a lăsat în urmă dinastia ce-a condus Commagene a fost Antiochus I Theos Dikaios Epiphanes Philorhomaios Philhellen adică Antioh cel Drept, Prieten al Romanilor și al Grecilor. De n-ar fi existat el pe lumea asta nici un turist nu mai străbătea drumurile acestea ale Anatoliei. Trebuie să se fi considerat un om cu totul special. Altfel de ce și-ar fi construit mormântul sus de tot în vârful muntelui Nemrut, la 2.134m altitudine, aproape de tărâmul zeilor? A trăit în vremuri foarte tulburi (86 – 31 î.Ch) când prin zonă se ciocneau ambițiile romane ale unui Pompei, cele pontice ale lui Mithridates al 6-lea și cele ale parților. Cu toată megalomania lui, Antioh a reușit să se strecoare cumva printre acești ambițioși belicoși și să mențină independența regatului său.

Autocarul nostru n-a fost în stare să se cocoațe prin munți așa că ne-a abandonat și ne-a lăsat pe mâna unor microbuse. În total am făcut trei opriri.

Prima s-a petrecut la un alt mormânt, o movilă funerară construită de fiul lui Antioch, regele Mithridates al 2-lea, pentru femeile din familia sa. Numele de azi al tell-ului este Karakuş adică pasăre neagră, și vine de la singura statuie ce-a supraviețuit din monumentul funerar. Movila și pasărea e tot ce poate fi văzut aici, camerele funerare sunt închise. Arheologii care au făcut cercetări aici au găsit mormintele goale și se presupune c-au fost jefuite de pe vremea romanilor. Tot romanii sunt bănuiți c-ar fi fost responsabili cu furatul celorlalte coloane ce înconjurau mormântul.

A doua oprire am făcut-o la un pod roman pe nume Cendere. Unele guri rele spun că cele patru coloane ce-l străjuiesc ar proveni de la Karakuș. Mi s-a părut un pod frumos dar n-am înțeles prea bine ce caută prin acele pustietăți și de ce a fost construit atât de impunător peste firul acela de apă ce nu părea prea adânc. Dar știau ei romanii ce fac, desigur. Ceea ce-am reținut eu din această vizită e că podul a fost dedicat familiei lui Septimius Sever. Două coloane împăratului însuși și soției sale Iulia Domna (care, apropo, era siriancă) iar celelalte două fiilor lor, Caracala și Geta.

Cea de-a treia oprire am făcut-o la muntele Nemrut. Microbusele au urcat serios, străbătând un peisaj selenar până sus, la casa de bilete. Aici grupul nostru a făcut ședință și a hotărât să se spargă în două. O parte se încumetau să urce cele 1.000 de trepte până la mormântul lui Antioh cel Drept iar ceilalți au zis că mai bine stau la o șuetă și la o cafea în micul restaurant. Eu m-am dus, deși am gâfâit serios până am ajuns în vârf. Am fost cam pantofar la faza asta, nu mă așteptam să dau de zăpadă și să-mi fie frică că alunec. Dar până la urmă am răzbit.

Monumentele de pe muntele Nemrut stau pe două terase aflate la picioarele unui tumul artificial sub care se presupune c-a fost mormântul regelui, deși nu i s-a găsit urma până acum. Statuile, ce reprezintă un panteon ciudat de zei greco-persani, au fost la un moment dat decapitate iar nasurile maltratate. Par a fi paznici ai mormântului sau te pomenești că Antioh le-a creat trupuri de piatră, acestor zei hibrizi, ca să aibă unde poposi și să vină să stea de vorbă cu el în eternitatea ce-o întrezărea după moarte.

După ce-am coborât de pe muntele Nemrut n-am mai făcut mare lucru. Am recuperat autocarul și-am plecat în Adîyaman unde am avut în program somn de voie, că altceva oricum nu aveam ce face.

A doua zi de dimineață soarele strălucea pe un cer fără pic de nori. Dar noi „bifaserăm” ascensiunea, nu mai puteam avea pretenții. Așa că am plecat mai departe.