Datorită legăturilor sale legendare cu antichitatea, cu creștinismul timpuriu și cruciadele, Antiohia a rămas până în ziua de azi irezistibilă pentru publicul european. Nu poate fi ignorată, nu ajunge doar să citești despre ea, trebuie să o vezi cu ochii tăi.
Andrea De Giorgi, Asa Eger – Antiohia
Țin minte și-acum nostalgia din vocea tatălui meu când depăna, demult de tot, povești despre experiențele lui siriene. În vremurile din acea epocă de tristă amintire, în care călătoriile în străinătate erau un răsfăț pe care și-l permiteau puțini, părinții mei au avut norocul să mai însoțească din când în când delegații ce încercau să vândă produse românești prin diferite colțuri ale lumii. În cazul tatei era vorba de vagoane fabricate la Arad iar acea delegația anume din care se întorsese ajunsese și prin Alep. „Să ajung eu atât de aproape de Antiohia Siriei și să nu mă pot duce s-o vizitez!!!” zicea tata cu năduf la întoarcerea acasă. Și iacătă că peste ani și ani mi-a fost dat mie să pun piciorul în vechea Antiohie. Tare mi-ar fi plăcut să-i pot spune tatei la întoarcerea acasă să nu fie necăjit c-a ratat-o că oricum nu mai găsea în Antakya de azi mai nimic din spendoarea orașului antic, nimic din zbuciumata dar strălucitoarea lui istorie, că Antakya de azi e un soi de palimpsest, trebuie să răzuiești serios ca să dai peste Antiohia. Dar cum tata nu mai e printre noi …
Antiohia a fost fondată în jurul anului 300 î.Hr. de Seleucos I Nicator, generalul ce-a moștenit partea orientală a imperiului lui Alexandru Macedon. A numit orașul așa în cinstea tatălui său, Antioh. Orașul a fost amplasat strategic, cu spatele către munții Silpius și Staurin și cu fața spre râul Orontes dar și deasupra unei falii tectonice. În lunga sa istorie orașul a fost pus la pământ de nenumărate ori de cutremure. Altfel, se spune despre cetatea Antiohiei că era inexpugnabilă și n-a putut fi cucerită niciodată în mod cinstit în urma unui asediu ci doar cu ajutor din interior.
Orașul a rămas timp de vreo 200 de ani capitala regatului elenistic întemeiat de Seleucos. După ce Pompei l-a cucerit în anul 64 î.Ch a devenit capitala provinciei romane Siria. Importanța orașului a crescut considerabil pe vremea luptelor dintre romani și parți. Marc Antoniu a pornit campaniile spre est de aici și poate tot aici s-a îndrăgostit de Cleopatra. În timpul împăratului Traian, Antiohia a devenit un soi de a doua capitală a Imperiului Roman. Urmasul lui Traian, Hadrian, fost guvernator în Siria, s-a proclamat împărat în Antiohia.
Conform tradiției însuși sfântul Petru a fondat biserica din Antiohia. Poate de aceea urmașii săi, rupți din sânul bisericii originare și adunați în Biserica Ortodoxă Siriacă tind să aibe credințe și obiceiuri mai apropiate de filonul iudaic al creștinismului. În Antiohia se spune c-ar fi avut loc și celebra înfruntare dintre Petru și Pavel pentru a hotărâ dacă și alte neamuri merită să fie convertite la creștinism și dacă acestea ar trebui să urmeze sau nu legile evreiești. La fel ca și Alexandria Egiptului, Antiohia a fost locul unde s-a dezvoltat o școlă renumită de teologie și exegeză biblică dar și un loc unde se studia filosofia neoplatonică. Încercarea asta de-a împăca credința creștină cu filosofia greacă a cauzat multe turbulențe în primele secole de creștinism. În Antiohia s-a născut Ioan Gură de Aur, un păstor nu tocmai îngăduitor față de înclinațiile păgâne ale concetățenilor săi.
La fel ca multe alte orașe ale orientului grecesc Antiohia a trebuit să plătească un tribut serios în momentul întemeierii Constantinopolului. Multe din statuile și monumentele ce-o împodobeau au fost mutate în noua capitală. Treptat-treptat și-a pierdut gloria de odinioară și-a ajuns să trăiască pe granița ce despărțea Imperiul Bizantin de veșnicii lui dușmani de la răsărit, sasanizii, arabii, turcii, mongolii.
Ultimul episod creștin al istoriei Antiohiei s-a petrecut pe vremea cruciadelor. Deși nu au fost pe deplin asimilați, normanzii din Sicilia care au condus Antiohia cruciată erau cei mai familiarizați cu obiceiurile musulmane datorită traiului în comun pe care îl aveau și acasă cu ei. Contrar anumitor credințe, orașul și cetățenii săi au supraviețuit asediului cruciat și au rămas o comunitate poliglotă, poli-etnică și poli-religioasă, cu multe dintre bisericile sale originale intacte.
Orașul a renăscut și s-a reinventat de foarte multe ori și a rămas pentru mult timp unul dintre cele mai importante din această regiune. Lovitura de grație i-a fost dată prin anul 1268 când a fost cucerit și distrus de mameluci. De atunci Antiohia cea glorioasă s-a transformat într-un orășel de mâna a doua.
Începând mai ales în secolul al XVIII-lea și continuând până la începutul secolului al XX-lea în literatură abundă descrierile unor călători occidentali ce-au ajuns în Antiohia. Vizitatorii orașului comentau mai degrabă despre priveliștile, sunetele și oamenii locului și mai puțin despre politica sau administrația orașului. De atunci a apărut idea că Antiohia este un oraș în declin, pentru că occidentalii, dornici să vadă acest oraș atât de renumit în istoria romană, bizantină și cruciată și atât de important pentru civilizația „occidentală”, au plecat dezamăgiți.
Andrea De Giorgi, Asa Eger – Antiohia.
Mai că mi-a venit să le dau dreptate acestor occidentali plimbăreți din secolele trecute. Pentru mine, ziua petrecută în Antiohia a fost cea mai urâtă din întreaga excursie.
Prima oprire pe care am făcut-o a fost la margine de oraș unde am vizitat o grotă transformată în biserică. Reclama spunea că aici a predicat Sfântul Petru și că aici a ctitorit el prima biserică. Mi-e greu să cred asta, mai ales că citisem că a existat într-adevăr o biserică închinată lui, una mare și adevărată ce era amplasată undeva în oraș, deși acum nu i se știe precis locația.
După această scurtă vizită am coborât în oraș unde am fost poftiți la masă, într-un han aflat chiar în mijlocul bazarului, și ni s-au dat trei ore libere pe care să le petrecem după bunul plac. M-am enervat îngrozitor 🙂 Prima dată pe ghizi, care habar n-aveau încotro să ne îndrepte pe cei care n-avem chef de masă și de bazar și după aceea pe mine pentru că nu mi-am pregătit de acasă, pe harta de pe telefon, ceva repere demne de-a fi vizitate. Știam eu că Antiohia e imposibil de găsit dar poate era totuși de văzut ceva interesant și în Antakya turcească. Din lipsă de inspirație am umblat teleleu pe malul râului Orontes și apoi m-am afundat pe străduțele cu iz medieval din centru, fără nici o țintă. Chiar înainte de expirarea timpului regulamentar m-am întâlnit întâmplător pe stradă cu Gabriel, Ibrahim și câțiva reprezentanți ai grupului nostru dezmembrat, pescuiți pe drum. Ibrahim convocase un ajutor, o domnișoară căreia îi fusese îndrumător în meseria de ghid, în speranța să-l ajute în descoperirea unor locuri interesante. N-am beneficiat de cunoștințele ei prea mult timp pentru că am eșuat cu toții într-o cafenea amenajată într-o veche casă armenească, unde mi-am odihnit picioarele și am băut o limonadă.
Cam atât despre descoperirile făcute în Antakya.
Am rămas bosumflată și după ce-am fost duși la hotel. În mintea mea plănuisem să profit de wifi-ul lui, să-mi stabilesc ceva repere interesante și s-o pornesc iar în explorare prin oraș. Dar hotelul nostru era la jdemii de km depărtare de centru, așa că planul meu a căzut. Drept consolare m-am dus până la cascadele ce susurau la câteva sute de metri de hotel, spre care mă trimiteau vreo două indicatoare insistente. După ce m-am documentat puțin am aflat că ajunsesem în locul unde era construit odinioară, pe vremea vechii Antiohii, templul lui Daphne ce ocrotea sursa de apă proaspătă a orașului. În timpurile de glorie ale orașului pe aici își construiau romanii bogați vile. Ei bine, dacă așa stă vorba, mi-a trecut și mie supărarea.
A doua zi, înainte de-a pleca cu totul din Antakya am făcut o vizită Muzeului de Arheologie Hatay. Muzeul este faimos în special datorită colecției de mozaicuri recuperate din foste vile romane în Antiohia, Daphne, Seleucia Pieria și Tarsus. Colecția e bogată și foarte frumoasă. Pe lângă aceste mozaicuri mai sunt expuse și multe piese din istoria mai veche a acestor locuri.
Mozaicul cel mai celebru de aici e scheletul ce bea vin și se proptește pe-o franzelă ce ne îndeamnă să ne bucurăm de viață până când mai putem. Mi-a mai plăcut mult și un sarcofag decorat cu basoreliefuri care a și ajuns pe coperta acestei povestioare.
În programul excursiei noastre mai era prevăzută o vizită scurtă în Seleucia Pieria, orășelul ce servea în trecut drept port al Antiohiei la Marea Mediterană. În zilele noastre se cheamă Samandag și e un fel de stațiune turistică.
Aici am reușit să mă enervez iar. La sfârșit mi-am zis că a fost numai vina mea dar faptul fusese consumat. Am fost debarcați pe malul mării în dreptul unui restaurant ce arăta exact ca o hală industrială, în mijlocul pustietății. Ghizii noștri ne-au spus apoi că ne oferă e mică excursie opțională, o plimbare printr-un vechi tunel transformat între timp în canion, ce a fost construit de împăratul Titus pentru a permite apelor din Antiohia să se scurgă în mare când era primejdie de inundație. Destinația asta era la câțiva km distanță, așa că doritorii urmau să fie duși cu autocarul. Doar că, atenție doritorilor!!!, terenul e accidentat. Iar eu eram în sandale, așa că nu m-am dus. Abia ulterior mi-a picat fisa că acea escapadă prin tunel era de fapt și vizita în Seleucia Pieria, unde aș fi avut prilejul să mai admir ceva pietroaie antice.
Timpul petrecut pe malul mării s-a scurs foarte încet. Abia am așteptat să plecăm mai departe. Undeva mai la nord de dealurile pe care le-am tot admirat pe când mă plimbam pe malul mării se găsea Musa Dagh, muntele unde a rezistat cu succes o comunitate de armeni în 1915, împotriva turcilor ce încercau să-i căsăpească, până au fost salvați de francezi.
Mi-am adus aminte de cartea pe care am citit-o prin liceu, Cele patruzeci de zile de pe Musa Dagh a lui Franz Werfel cu ajutorul căreia am aflat și eu pentru prima dată în viață despre genocidul armenesc.
Cam atât despre Antakya. Am să încui amintirile urâte în sarcofagul minunat de pe copertă și-am să încerc să-mi amintesc de acum înainte doar lucrurile plăcute.
Fii primul care comentează