Șanlîurfa
Turcia de sud-est - capitolul 3

Odată cu vizita la Göbekli Tepe s-a încheiat și prima zi de excursie în Turcia de sud-est. Autocarul ne-a dus până în Șanlîurfa unde urma să dormin cea de-a doua noapte. Hotelul nostru se găsea undeva în centrul vechi al orașului, vis-a-vis de un parc mare în spatele căruia se ridica colina pe care fusese construită cetatea. De centrali ce eram n-am putut fi debarcați exact în fața ușii hotelului (nu încăpea autocarul) ci am făcut o scurtă plimbare până acolo, ceea ce nu m-a deranjat deloc. N-a trebuit să târâim bagajele după noi, ele au călătorit cu un microbus.

Șanlîurfa e un oraș mare, se laudă c-ar avea 2 milioane de locuitori (cât Bucureștiul). În zilele noastre populația lui s-a mărit considerabil din pricina refugiaților sirieni ce-au fugit de războiul din țara lor. Din pricina lor orașul are renumele că nu ar fi prea sigur și de aceea (cel puțin așa ne-a fost vândută informația) hotelul ne-a mai pus la dispoziție un însoțitor care să ne păzească. La cât ne-am plimbat noi prin oraș nu cred că era nevoie.

De cum am ajuns, Ibrahim ne-a propus o primă „opțională”, o seară kurdă petrecută la un restaurant din apropiere. Oferta asta am declinat-o pentru că nu sunt un mare fan nici al spectacolelor de acest gen și nici al muzicii kurde. Așa că m-am dus la culcare. Abia a doua zi am trecut la faza de explorare, care a durat foarte puțin.

Puțină istorie

Dac-ar fi fost să luăm în considerare istoria orașului mă gândesc c-ar fi trebuit să insistăm mai mult asupra lui. Se pare însă că am fi făcut-o degeaba, urmele istoriei ăsteia nu se mai zăresc cu ochiul liber pe nicăieri.

Numele adevărat al orașului este de fapt Urfa. Epitetul șanli, care înseamnă glorios în turcă, l-a căpătat de curând (1984), când Marea Adunare Națională a Turciei a hotărât să-l recompenseze pentru contribuția sa la Războiul de Independență. Turcii numesc astfel războiul purtat între 1919-1923 împotriva aliaților din primul război mondial ce încercau să ciupească cât mai mult din prăbușitul Imperiu Otoman. Au luptat turcii atunci împotriva Greciei în vest, Armeniei în est, Franței în sud, Angliei și Italiei la Constantinopol. Au mai luptat naționaliștii turci în diferite orașe și împotriva a tot felul de separatiști, în special creștini pe care nu s-au sfiit să-i deporteze și să-i cam căsăpească. Campaniile acelea au avut ca rezultat crearea Republicii Turcia de astăzi.

Orașul Urfa există de când lumea, de pe vremea PPNA. Au fost găsite aici urme de locuire vechi de 11.000 de ani. Istoria aceasta super-veche e bine reprezentată în Muzeul de arheologie al orașului. Vânătorii-culegătorii, cultura Halaf, sumerienii, akadienii, babilonienii umplu sălile muzeului.

După această fază veche, orașul a fost întemeiat a doua oară de către Seleucos I Nicator, unul din diadohii lui Alexandru Macedon, și a primit numele de Edessa, în amintirea capitalei macedonene. Și-a păstrat numele de Edessa și în etapa lui romană, apoi bizantină și apoi cruciată. Dacă pe romani i-am mai întâlnit cât de cât la Muzeul mozaicului, pe ceilalți contribuitori istorici nu i-am întâlnit nicăieri. În cazul în care mai există prin oraș ceva urme ale Școlii siriene de la Edessa din secolul 4, renumită în special datorită sfântului Efrem Sirul, n-am de unde să știu, n-a fost pomenită deloc. Nici de comitatul cruciat al Edessei n-am auzit un cuvințel, deși după părerea mea era interesant de povestit cum a pornit a treia cruciadă datorită căderii lui înapoi în mâini musulmane.

Istoria vizibilă din Șanlîurfa este islamică și preponderent otomană. Organizatorii excursiei noastre au insistat asupra părții ei biblice, sau mai degrabă coranice.

Conform unor păreri orașul Urfa ar fi de fapt vechiul Ur al Caldeeei (Ur Kasdim), fapt contestat vehement în zilele noastre când respectivul oraș ar fi asimilat cu Ur-ul sumerian din sudul Irakului. Iar conform tradiției, Ur Kasdim ar fi fost locul de naștere al patriarhului Avraam, tatăl lui Isaac (strămoșul evreilor) și a lui Ismail (strămoșul arabilor). În islam patriarhului Avraam i se spune Ibrahim, e pomenit în Coran și e considerat un profet însemnat. I se recunoaște meritul de-a fi un credincios înfocat al Dumnezeului unic și un dușman înverșunat al tuturor acelora care se închinau la idoli.

Jumătate din vizita noastră prin Șanlîurfa s-a petrecut cu trecerea în revistă a poveștii locale a profetului Ibrahim.

Moscheea Mevlid-i Halil și Gölbaşı

A urmat o plimbare prin Gölbaşı, parcul de lângă moschee, unde am aflat o poveste.

Legenda spune că profetul Ibrahim, care se ocupa printre altele și cu distrugea idolilor păgâni, a fost luat la rost de către Nimrod, regele asirian în funcțiune la acea dată. Nimrod dorea să-l convingă să înceteze cu vandalismele și să se închine zeilor cetății dar Ibrahim nu se lăsa nicicum înduplecat. Atunci Nimrod s-a înfuriat și l-a condamnat pe Ibrahim la moarte prin ardere pe rug. Modul de punere în practică a pedepsei a fost unul cu totul special. Ibrahim urma să fie aruncat cu o catapultă de sus, din cetate, din dreptul Tronului lui Nimrod, până în vale unde era pregătit un foc imens care să-l devoreze. Dumnezeu însă veghea și-a avut milă de slujitorul său credincios. Se spune c-a transformat focul în apă și cărbunii aprinși în pești. Ibrahim a fost aruncat în văzduh din vârful cetății dar a aterizat în siguranță pe un pat de trandafiri (sigur erau fără țepi). De atunci zona Gölbaşı din Urfa a încercat să păstreze vie legenda. E o grădină plină de trandafiri și de havuzuri în care colcăie pești grași.

Muzeul mozaicului și Muzeul de arheologie

Muzeele acestea două nu erau trecute în planul inițial al excursiei dar la cererea publicului ghizii noștri s-au înduplecat și ne-au dus. Ar fi fost păcat să nu le vedem, după părerea mea. Vizitele la muzeu au înlocuit întrucâtva o plimbare prin orașul vechi și o vizită mai aprofundată prin bazar. O să-mi îngădui o cârcoteală acum. Dacă e sa mă întrebați pe mine, aveam timp suficient pentru amândouă și pentru muzee și pentru plimbare dar ghizii au hotărât să schimbe puțin programul inițial al excursiei și să înghesuie în aceeași zi și vizitarea lui Șanlîurfa și muntele Nemrut. Improvizațiile organizatorice au început așadar din ziua 2.

Cele două muzee de care am pomenit sunt de fapt adunate într-un complex, sunt găzduite în două clădiri diferite în care se intră cu un singur bilet.

Muzeul mozaicului se mai numește și Haleplibahçe și a fost construit deasupra unui teren ce-ar fi trebuit să fie o parcare. În timpul lucrărilor de construcție a parcării s-au dezvelit pardoselile unei vechi vile romane datând din secolul 3 sau 4 î.Hr, acoperite cu mozaicuri foarte frumoase. Între timp s-au adunat în muzeu mozaicuri descoperite și prin alte părți de oraș.

Am intrat printre primii în muzeul cu mozaicuri și l-am trecut în revistă destul de repede. Am profitat de faptul c-aveam un grup foarte-foarte greoi și în al doilea muzeu, cel de arheologie, am luat un audioghid. Mi-a cam împuiat capul dar a fost mai plăcut să-l străbat așa, mai ales că sunt tabula-rasa în materie de istorie neolitică anatoliană.

Muzeul mi s-a părut interesant și foarte bine organizat. Grosul exponatelor sunt din paleolitic și neolitic, de altfel muzeul laudându-se c-ar avea cea mai mare colecție de exponate neolitice din lume. E organizat cronologic iar exponatele sunt grupate funcție de siturile arheologice de unde au fost aduse. Abia aici mi-am dat seama cât de bogată a fost viața din neolitic în această zonă.

Pe mine personal mă fascinează ceramica, o caut prin mai toate muzeele în care mă duc. N-am să mă satur niciodată să admir forma și delicatețea oalelor și să mă minunez cum de-au putut rezista, cât de cât întregi, atâta timp. Bunicuța mea Jasmine trebuie să fi avut la îndemână ceva asemănător, asta dacă nu ajunsese deja pe malurile Dunării, ale Savei sau Moravei, ale Tisei sau chiar ale Mureșului.

Cam atât despre Șanlîurfa. Țac-pac, până la prânz îl și dădusem gata. Drumul nostru o cotea acum spre nord, spre Adîyaman unde urma să petrecem a treia noapte turcească. Până atunci însă trebuia să facem nițel sport.