
28 aprilie și ultima zi cu autocarul. Am părăsit Yudanaka în zori și am luat-o spre sud, ținta fiind orașul Tokyo, unde trebuia să ajungem spre seară. Aveam de parcurs vreo 300 km, o nimica toată atunci când ai la dispoziție autostrăzi și drumuri bune. Prin urmare am câștigat timp berechet pentru câteva escale.
Principalul obiectiv al zilei părea a fi Fuji-san, muntele sacru al Japoniei. Vom avea oare norocul să-l vedem? Va binevoi să ni se arate sau va sta ascuns într-o mare de nori, inaccesibil privirii noastre? Din fericire toată morocăneala zilelor precedende se risipise cu desăvârșire iar soarele alungase norii de pe cer. Fuji-san a fost mărinimos în acea zi.
Cu toate că l-am văzut de multe ori în nenumărate fotografii care mai de care mai artistice, tot mi-a scăpat o exclamație de uimire când l-am zărit pentru prima oară în fața ochilor. Mi s-a părut o adevărată întruchipare a forței, a maiestății, nu mă mir că primii oameni, cei ce l-au văzut întâi, l-au transformat în zeu. Mai că-mi venea și mie să mă închin în fața lui.
Am gravitat toată ziua în jurul lui Fuji-san. Până la urmă s-a dovedit că nu el a fost principala atracție a zilei ci doar coloana ei vertebrală, un punct spre care ne întorceam fața mereu, ca pentru a ne asigura că nu e doar un vis frumos.
În rest am fost …
Acasă la domnul Itchiku Kubota
Pentru mine, surpriza cea mai plăcută a zilei a fost vizita la Colecția de Chimonouri a domnului Itchiku Kubota. A avut toate ingredientele necesare: a apărut pe neașteptate – habar n-am avut c-a existat pe lumea asta un domn pe nume Itchiku Kubota căruia îi plăcea să facă chimonouri; am rămas cu gura căscată în fața operelor lui de artă. Drept să spun nici casa ce-o găzduiește nu m-a lăsat indiferentă.
Itchiku Kubota (1917–2003) a fost un textilist ce-a muncit peste 30 de ani încercând să readucă la viață o tehnică de vopsit chimonouri pe nume tsujigahana, ce-a fost la mare vogă în perioada Muromachi (1336 – 1573) dar ale cărei secrete s-au pierdut demult. În final nu i-a prea reușit. În schimb a recret-o, spune el, rezultatul final fiind foarte asemănător cu țesăturile ce există azi prin muzee, dovezi ale îndemânării meșterilor de acum 300-400 de ani. A denumit această nouă tehnică „Itchiku Tsujigahana”.
Visul domnului Itchiku Kubota a fost să creeze o serie de 80 de chimonouri, într-o colecție intitulată Simfonia Luminii, prin care să-și exprime propria viziune despre grandoarea universului. N-a apucat să le facă chiar pe toate, dar ceea ce i-a ieșit din mâini e de-a dreptul spectaculos. În 1994 a deschis un mic muzeu care să-i găzduiască faimoasele chimonouri.
Am vizitat și noi casa ce găzduiește Colecția de Chimonouri a domnului Itchiku Kubota. E construită undeva la poalele muntelui Fuji, nu departe de lacul Kawaguchi. E îngropată în verdeață și vine dintr-o poveste barceloneză. Oare ce părere și-ar face Antoni Gaudi dacă ar putea-o vedea? Nouă ne-a plăcut.






Chimonourile nu se găsesc în casa propriu-zisă ci într-un muzeu sub formă de piramidă construit nițel mai în spate. Din păcate nu am avut voie să fac fotografii chimonourilor așa că am furat două de pe net, pentru aducere aminte.
Păcat că n-am putut lua amintiri fotografice acasă, mie uneia mi-au plăcut foarte mult toate exponatele: delicatețea mătăsii creponate, frumusețea desenului și-a culorilor folosite. Am văzut și un filmuleț ce explică tehnica „Itchiku Tsujigahana”, dar nu mai țin minte mare lucru. Am încercat s-o trag de limbă pe-o doamnă ce păzea chimonourile să aflu una-alta, dar engleza mea nu semăna deloc cu engleza ei. Eram curioasă să aflu dacă exponatele din fața mea au fost purtate vreodată. Nu m-a dumirit. Am aflat însă că greutatea lor poate fi între 3 și 5 kg. Dacă mai pui și obiul la socoteală … și toate accesoriile necesare îmbrăcării unui chimono… O armură din mătase colorată.
Dar tot mi-ar fi plăcut să văd o persoană în carne și oase purtând operele acelea de artă.


Fuji-san de pe malul lacului Kawaguchi
Următoarea oprire a fost una scurtă de tot, pe malul lacului Kawaguchi. Am făcut-o doar pentru a-l imortaliza în fotografii pe Fuji-san dintr-un punct de belvedere. Cinci minute, țac-pac și-am pornit iar la drum.



După ouă în Owakudani
O altă oprire am făcut-o pe valea Owakudani. Am luat telefericul până la prima stație pentru a vedea minele de sulf de-aproape și pentru a mânca ouă negre, fierte în izvoare termale, care zice-se că te întineresc cu 7 ani. Ouăle sunt cât se poate de normale, doar că, fierte în apa aceea sulfuroasă capătă un iz de pucioasă iar coaja li se face neagră.
Noi n-am luat ouă chiar de la izvorul cu pricina ci de la un magazinaș. Erau ambalate deja într-o pungă de hârtie și nu le-am văzut la față, altfel nu cred că le cumpăram pentru că erau decolorate rău. De ciudă nici nu le-am mâncat. 🙂






La scăldat în Hakone Kowakien Yunessun
În sfârșit, o ultimă oprire am făcut-o la Hakone Kowakien Yunessun. Chestia aste nu e un onsen propriu zis ci mai mult un parc tematic ce folosește ape termale. Un fel de Therme București dar situat în Hakone. A fost locul pentru care mi-am cărat costumul de baie de acasă.
Din câte mai țin minte am avut la dispoziție ceva mai mult de-o oră să-i trecem în revistă bazinele. Am găsit acolo tot felul de aiureli: un bazin cu apă colorată în roz ( nu mai țin minte din ce pricină ), un bazin roșu-vin, altul verde-ceai, altul maroniu-cafea, altul alburiu-sake. Le-am încercat pe toate și-am respectat cu strășnicie afișele înșirate peste tot, ce ne sfătuiau să nu ne apucăm să bem apa din respectivul bazin, chiar dacă izul ce străbătea prin perdeluța de clor ne îndemna s-o facem. Drept să spun, thermele astea nu m-au impresionat din cale-afară, tot onsen-urile adevărate rămân preferatele mele.
Și uite-așa s-a încheiat o zi lungă dar interesantă. Am ajuns la Tokyo târziu, după ce s-a lăsat întunericul. Până s-ajundem de la periferia lui la hotel ni s-a părut că a trecut un veac. Orașul acesta părea o caracatiță uriasă, cu mii de tentacule sub formă de șosele și autostrăzi ce foșcăiau alandala din toate părțile, cu mii de ochi ce se uitau la noi din pădurea de zgârie nori. Un labirint de betoane pe care urma să-l descifram în zilele următoare.
Uff … bine c-o aveam pe Voica și nu trebuia să-mi bat capul cu imensitatea aceea de oraș. Puteam merge liniștită la culcare.
Fii primul care comentează