Amiaza zilei de 26 aprilie ne-a găsit la Takayama, un orășel de munte aflat nu departe de Shirakawa-go. Numele lui înseamnă de fapt munte înalt așa că, pentru a-l deosebi de multe alte localități japoneze ce se cheamă la fel, a primit drept prefix și numele provinciei. Ne aflam așadar în Hida-Takayama, oraș vestit încă din vechime pentru îndemânarea meșteșugarilor ce trăiesc în el.
Faima cea mai mare o au tâmplarii și dulgherii locului, artiștii ce știu crea opere de artă cioplind lemnul ce se găsește din belșug în pădurile din jur. Pe locul doi cred că se plasează producătorii de sake. Dar lista e mai lungă. În perioada Edo, orașul era în subordinea directă a shogunului, fapt ce i-a adus o nesperată și îndelungată prosperitate.
Am rămas în Takayama până a doua zi de dimineață, vizitând ce-a trebuit vizitat, savurând bucatele locale, târguind lucrușoare frumoase de prin magazine ( în Japonia e tare greu să reziști tentației ), bucurându-ne de ziua frumoasă ce ne fusese dată.
Dar ce-am făcut noi în cele câteva ceasuri petrecute în Hida-Takayama ?
Sakurayama-hachimangu
Am început cu lucruri serioase, o vizită la Sakurayama-hachimangu ( tare mai sunt complicate denumirile astea japoneze ), cel mai bătrân templu din Takayama. Orășenii susțin că a fost construit pentru prima oară taman în secolul patru de către legendarul împărat Nintoku.
Templul în sine nu a prezentat nici o noutate. Mai interesante au fost cele două mici muzee ce-l străjuiesc. Am pomenit deja de meșterii din Takayama, neîntrecuți în prelucrarea lemnului. Cele două muzee stau mărturie priceperii lor.
Takayama Yatai Kaikan – expoziție de care alegorice
Orașul Takayama se laudă c-ar fi gazda unuia dintre cel mai populare și frumoase festivaluri din Japonia. Sărbătoarea e împărțită în două. Un prim eveniment are loc primăvara ( în 14 și 15 aprilie ) iar al doilea toamna ( 9 și 10 octombrie ).
Acum vreo 350 de ani festivalul ăsta era un obscur obicei local în care kami-urile locului erau plimbate prin oraș în care obișnuite. Pe măsură ce faima și bogăția locuitorilor a crescut, festivalul a devenit și el din ce în ce mai sofisticat, ducându-i-se vestea în întreaga țară și atrăgând mii de oameni la sărbătoare. Carele simple s-au transformat în care alegorice cât se poate de spectaculoase, bogat ornamentate, mașinării demne de îndemânarea meșterilor din Takayama.
În total sunt 12 care alegorice – yatai pe numele lor nipon. În timpul festivalului sunt scoase pe străzi în procesiuni la care participă toți locuitorii, cu mic cu mare, plus mii și mii de vizitatori. Statisticile spun că în acele zile orașul poate fi asaltat de până la un milion de oaspeți. Mai că-mi vine să mă bucur c-am ratat, la mustață, evenimentul.
Carele sunt de fapt mici temple mobile. Cele mai multe s-au născut în secolul al 17-lea. Sunt bogat decorate și pe dinafară și pe dinăuntru cu sculpturi cu modele complicate, aurite, lăcuite, îmbogățite cu feronerie migălos executată. Îți cam iau ochii. Patru dintre ele au în dotare și câteva marionete de lemn reprezentând zei din panteonul shintoist sau personalități istorice. Păpușile poatră haine de mătase fină și brocart. Nu e tocmai ușor să fie aduse la viață. Se spune că cele trei prezente în carul lui Hoteitai – zeul norocului – au 36 de sfori de manevrat și e nevoie de priceperea a opt păpușari experimentați pentru a le face să-și prezinte numărul în zi de sărbătoare.
În afara orelor de program, mai tot timpul anului adică, carele stau încuiate în garaje speciale, departe de priviri indiscrete. Dar pentru că templul Sakurayama-hachimangu e sponsor al festivalului i s-a permis să le expună pe rând, câte patru care o dată, într-o hală mare aflată chiar la intrarea în templu.
Așa am apucat și noi să ne bucurăm de o fărâmă de festival Takayama Matsuri.
Sakurayama Nikkokan
Vis-a-vis de sala carelor am descoperit o altă mostră de măiestrie meșteșugărească. Am găsit o machetă ( scara 1/10 ) a complexului de temple din Nikko, aflat la nord de Tokyo, locul unde a fost înmormântat Tokugawa Ieyasu, primul shogun al erei Edo. Le-a trebuit 15 ani celor 33 de meșteri să sculpteze în lemn bijuteriile acelea. M-am simțit în preajma lor ca un kami venit în inspecție, plutind în văzduh 🙂 .
În aceeași sală, în vitrinele laterale, sunt expuse miniaturi ale carelor alegorice pe care tocmai le văzusem și ale participanților la festival. Doar așa, să ne facem o idee despre ce se întâmplă la Takayama Matsuri în fiecare an.
Alte vizite serioase n-am făcut. A urmat distracția.
Sanmachi Suji
Următorul punct pe ordinea de zi a fost să hoinărim prin cartierul vechi al Takayamei. Am găsit aici câteva străduțe – cea mai șmecheră fiind Sanmachi Suji – rămase parcă aceleași încă din perioada Edo. Erau străjuite de case vechi de lemn, locuințe și ateliere de meșteșugari, cu prăvălii deschise spre stradă. Portmoneul a fost pus la grea încercare.
Tot aici am avut parte de o sesiune de degustat sake. A fost haios să vezi niște femei serioase, cum pretindeam noi a fi, dând peste cap păhărelele de sake. Am primit spre testare patru feluri, cu arome și tării diferite. Nici că mi-ar fi trecut prin cap că din orez, drojdie și apă poate ieși așa ceva.
Nițel cherchelită, dar foarte bine dispusă, n-am putut refuza porția de văcuță hida ce mi-a fost pusă sub nas la cină, eu una preferând meniurile vegetariene de obicei. Dar n-am putut rezista când am văzut cum trona pe o frunză de magnolie și-un pat de verdețuri, nerăbdătoare să se alăture sake-ului din burtă.
Hida Kokubunji
Aș mai avea două lucruri de pomenit despre experiențele avute în Takayama, despre locurile pe care le-am văzut.
Primul dintre ele ar fi templul Kokubun-ji, la care am ajuns din pură întâmplare. Din tăblițele afișate în curte am aflat că e cea mai veche structură de lemn din oraș ( 500 de ani ). Are în curte o pagodă cu trei etaje, o campanilă și o grămadă de statui.
Dar mai are și o minunăție de copac Ginkgo, un bătrân verde ce se presupune că ar avea 1200 de ani. E de-a dreptul impresionant cu cei 28m înălțime și cu circumferința trunchiului de 10m. Locuitorii orașului îl țin la mare cinstire, mai ales că sunt de părere că le vestește venirea iernii. Se spune că atunci când cad frunzele copacului vine și prima ninsoare a anului.
Asunaro ryokan
Aș dori să amintesc nițel și de gazda noastră din Takayama. Am stat, pentru prima oară în viața mea, la un ryokan ( n-aș vrea să includ șederea la shukubo-ul din Koyasan în aceeași categorie ). Hanul nostru era în partea veche a orașului, nu foarte departe de Sanmachi Suji.
Am avut și de data asta noroc să nimerim o cameră foarte simpatică. Aș putea spune c-a fost un mic apartament, având în vedere că am avut două camere. Una dintre ele avea un irori adevărat, acea vatră îngropată, specific japoneză ce folosește la încălzitul casei și prepararea mâncării. Am fi putut să ne facem ceaiul acolo, exista instructajul de rigoare listat pe-o foaie de hârtie, dar nu ne-am învrednicit.
În rest, ryokanul nostru avea pe coridoare tot felul de jucărioare haioase, multe dintre ele, sunt convinsă, meșterite de gazde. Nu m-am răbdat să nu le fac fotografii. Și mai avea ryokanul nostru un onsen minunat unde ne-am putut relaxa la sfârșit de zi.
La fel ca în toate locurile pe unde am ajuns în Japonia, și aici aș mai fi poposit câteva zile. Dar nu s-a putut.
Fii primul care comentează