De Nazaré m-am îndrăgostit pe loc și iremediabil precum Dom Pedro de Inêsa lui. Am descoperit aici un alt colț portughez în care m-aș muta și mâine.
Am oprit întâi sus, pe stânca de la Sítio pentru a admira o frumoasă panoramă spre ocean, spre plaja imensă și bucata de sat cuibărită de-alungul ei, numită Praia. Mi-a plăcut tot ce-am văzut acolo, biserica roz, piața mare pietruită toată, dar mai ales balconul ce se deschidea la capătul ei și care te îndemna să-ți desfaci aripile precum un pescăruș și să-ți iei zborul. Noroc cu balustradele de piatră.
Tot aici în piață am dat peste o mulțime de tarabe unde vânzătoare îmbrăcate în port tradițional îmbiau călătorii cu bunătăți bio: smochine, alune, fistic, migdale… Am luat și noi un pachet cu un soi de biscuiți din ovăz stropiți din belșug cu migdale, din care am ronțăit apoi toată săptămâna. Erau subțiri, crocanți, nu foarte dulci și aproape se topeau când ajungeau pe limbă.
Vânzătoarele erau ele însele un spectacol ambulant. De nu mă speriau prea tare, că-mi îndesau în plasă mai multe decât mi-aș fi dorit, le furam o fotografie de-aproape. Costumul lor tradițional presupune purtarea a șapte fuste una peste alta, a unor ciorapi împletiți de lână până la genunchi, a unei cape scurte și călduroase și a unei basmale înfășurate artistic în vârful capului. Se povestește că s-au obișnuit să se înfofolească așa de pe vremea când bărbații lor se avântau pe mare la pescuit iar ele se strângeau pe plaja bătută de valuri și de vânt și-i așteptau.
În ziua când am trecut noi prin Nazaré vremea era minunată. Vântul adia răcoros și nu avea de alungat nici un nor pe cer, soarele pârlea acceptabil, oceanul moțăia liniștit, răsuflarea lui abia înspumând nițel malurile. Dar nu întotdeauna e așa. Partea aceasta de coastă portugheză e recunoscută pentru valurile ei uriașe. Dac-am fi nimerit pe-aici în timpul iernii poate am fi avut șansa de-a fi martori la o nouă încercare de depășire a unui record mondial în materie de surf. S-a mai întâmplat odată, acum câțiva ani, când un surfer renumit, Garrett McNamara pe numele lui, a intrat în cartea recordurilor călărind un val uriaș.
Cu surferi sau fără, zău că mi-ar plăcea să stau cocoțată pe promontoriul farului din Sítio, odată în viață măcar, și să văd Atlanticul mugind furios.
Nazaré are și o poveste a lui, ce merită a fi spusă. Urmele ei le-am zărit și noi, materializate într-o mică capelă de pe marginea esplanadei, Capela da Memória și în biserica Santuário de Nossa Senhora da Nazaré.
Legenda spune că într-o zi, pe la anul 1182, stăpânul locului Dom Fuas Roupinho s-a rătăcit de companionii săi într-o ceață deasă pe când era la vânătoare și urmărea un cerb. Cuprins de teamă, seniorul a cerut ajutorul Sfintei Marii. Chiar în acel moment calul său s-a oprit brusc, cu un pas înainte de-a se prăbuși în prăpastia pregătită să-i înghită. Dom Faus a considerat această întâmplare o minune și a poruncit ridicarea unei capele în chiar locul unde a trăit-o. Legenda mai spune că lucrătorii ar fi găsit atunci, ascunse într-o grotă, o icoană de lemn a Madonei cu Pruncul sub formă de statuie și un pergament ce-i spunea aventura, ce descria drumul lung pe care ce l-a străbătut din îndepărtatul Nazareth iudaic până într-o grotă de pe marginea Atlanticului.
Capela lui Dom Fuas a ajuns cu timpul un loc de pelerinaj. Multă lume venea aici să se închine Madonei Negre din Nazaré. În anul 1377 Regele Fernando a construit o biserică adevărată lângă capelă și a mutat statuia în ea. O găsiți acolo și în zilele noastre, în capela principală a bisericii Santuário de Nossa Senhora da Nazaré.
Așadar, conform legendei, Nazaré e un Nazareth portughez (asta și înseamnă în portugheză), un loc în care Fecioara Maria a ales să sălășluiască sub formă de statuie miraculoasă necontenit, încă din anul 711. Să mai spună cineva că miracolul Fatimei e o întâmplare.
După ce ne-am dezlipit cu greu de Sítio am coborât pe malul mării în Praia pentru a lua masa mult promisă. Am ajuns de fapt pe malul plajei, oceanul fiind undeva hăt-departe.
Am înfulecat pește, cum altfel, ajutat să alunece pe gât cu vin roze Mateus, o altă specialitate portugheză. Cât am așteptat să se frigă peștele am furat digital de pe pereți câteva fotografii din vremuri de mult uitate. Păcat că a bătut lumina în stică și nu au ieșit prea bine. Dar tot pun câteva aici, pentru amintire.
Vrând-nevrând ne-am luat rămas bun cu părere de rău de la Nazaré și-am pornit la drum mai departe.
Către Batalha.
1 Trackback / Pingback