ORAȘUL

„εις την Πόλιν” sau „στην Πόλη”  – citiți  „istimbolin” – adică Orașul. Un oraș cum nu mai există altul, un oraș care nu avea nevoie de un nume pentru a fi deosebit de toate celelalte, pentru că oricine știa încotro te îndrepți când spuneai că mergi în Oraș. Istanbul, a doua Romă, capitală a trei imperii, orașul ce se întinde pe două continente, orașul fără de moarte.

Am ezitat mult până să mă hotărăsc să merg în Istanbul. Îmi plac excursiile făcute pe cont propriu, în tihnă, fără program fix și fără cronometru pornit la fiecare obiectiv vizitat, iar despre Turcia auzisem destule povești care mă făceau să cred că nu e tocmai locul ideal pentru umblat singură pe străzi. Rău am făcut că am amânat atât. Istanbulul s-a dovedit a fi cel mai viu, mai aglomerat, mai imprevizibil și mai colorat oraș pe care îl văzusem până atunci. Nu m-a supărat nimeni, nu m-am simțit în nesiguranță și aproape de fiecare dată când m-am rătăcit s-a găsit cineva care să mă ajute.

Am ajuns în Istanbul la sfârșitul lui aprilie. De la aeroport spre oraș se revărsau peste tot râuri de lalele, iar aerul mirosea a castane coapte, porumb fiert și mirodenii. M-am plimbat cu vaporașul pe Bosfor, am trecut pe malul asiatic, m-am pierdut prin bazare și am încercat de toate, baclavale, sarailii, halva, rahat și înghețată turcească, până mi s-a făcut rău. M-am înghesuit în tramvaie și piețe împreună cu milioane de oameni și, fără să-mi dau seama exact când, am început să înțeleg de ce pentru atâtea secole acesta a fost pur și simplu Orașul.

Nu cred că Istanbulul e un oraș pe care să-l termini vreodată de văzut. Nici nu trebuie privit așa. Nu e genul de loc în care bifezi monumente și pleci mai departe, ci un oraș în care trebuie pur și simplu să te lași purtat printre ape, coline, moschei, bazare și mulțimile lui nesfârșite. Și pentru mine este și o poartă spre o lume care continuă mai departe spre Damasc, Isfahan sau Bagdad, unde mi-aș dori să ajung odată.

Am să mă întorc cu mare bucurie în Istanbul. Este și atât de aproape.