Constantinopol - capitala Imperiului Bizantin

Cu greu își mai poate imagina vizitatorul Istanbulului cum arăta orașul împăraților bizantini. Au fost uitați Teodosienii, Iustinienii, Isaurienii, Macedonienii, Comnenii și Paleologii, împărații care au ținut Bizanțul în viață încă o mie de ani după căderea Romei. Au fost uitate războaiele cu arabii, selgiucizii, otomanii sau francii celei de-a patra cruciade. S-au stins până și marile certuri religioase dintre iconoclaști și apărătorii icoanelor, conciliile ecumenice și lumea care a modelat creștinismul răsăritean de astăzi.

Orașul rezistase atât de mult tuturor vitregiilor istoriei, renăscuse de atâtea ori din propria cenușă, încât la 1453 nimeni nu mai credea cu adevărat că va cădea sub asediul lui Mehmet Cuceritorul. În 1453 nu a dispărut doar un imperiu, ci și ultima mare capitală a lumii romane. De atunci, orașul s-a transformat încetul cu încetul, a devenit musulman, moscheile s-au înmulțit, bisericile au dispărut, creștinii au pierdut și n-au mai putut recâștiga gurile Bosforului.

Ceea ce se mai vede astăzi din acea lume pierdută a fost fie prea mare, fie prea util, fie prea frumos ca să fie distrus. Sau poate au avut doar un dram de noroc.

Sfânta Sofia

Cea mai spectaculoasă dintre toate vestigiile Bizanțului este fără îndoială Hagia Sofia, biserica ridicată de împăratul Iustinian I în anul 537. Chiar și astăzi pare o construcție imposibilă. Cupola uriașă pare că plutește deasupra vizitatorilor, un paradis promis, aproape că nu mai vezi zidurile și coloanele ce o susțin.

Bizantinii nu au construit doar o biserică imensă, ci o încercare de a aduce cerul pe pământ. Se spune că la inaugurarea ei Iustinian ar fi murmurat cu mândrie: „Solomon, te-am întrecut”.

Am citit cândva o legendă frumoasă despre începuturile ei și aș vrea să o amintesc.

Într-o zi, muncitorii care lucrau pe șantier la Hagia Sofia au plecat la prânz și l-au lăsat pe fiul șefului de echipă, în vârstă de paisprezece ani, ca să păzească uneltele de pe șantierul rămas pustiu. În timp ce băiatul aștepta cuminte, s-a pogorât deodată un înger și a întrebat de ce se oprise lucrul. Auzind că muncitorii erau în pauză de masă, vizitatorul nerăbdător i-a zis băiatului să dea fuga și să-i aducă imediat înapoi. Băiatul s-a codit, deoarece promisese să păzească uneltele. Atunci îngerul i-a făcut promisiunea solemnă că nu se va mișca din acel loc până ce el nu se va întoarce. Când șeful de echipă și oamenii lui au primit mesajul adus de băiat cu răsuflarea întretăiată, l-au dus pe acesta imediat la împăratul Iustinian, care a dat ordin ca el să nu se mai întoarcă niciodată la catedrală. În acest fel, Hagia Sofia avea să aibă propriul ei păzitor pe vecie, deoarece îngerii nu-și încalcă niciodată promisiunile. Jonathan Harris – Constantinopl , Capitala Bizanțului

Timp de aproape o mie de ani, Hagia Sofia a fost centrul lumii bizantine. Aici erau încoronați împărații și celebrate marile victorii ale imperiului. După cucerirea Constantinopolului, otomanii au transformat-o în moschee, dar în loc să o distrugă au încercat mai degrabă să o egaleze. Aproape toate marile moschei imperiale ale Istanbulului poartă undeva amintirea cupolei ei uriașe.

Pe vremuri Hagia Sofia era acoperită aproape în întregime de mozaicuri. Au mai rămas puține și cu atât sunt mai prețioase. Doar prin aceste supraviețuitoare mai poți ghici sufletul lumii bizantine. Mai toate sunt icoane sau tablouri votive. Nu seamănă cu pictura occidentală și nici nu încearcă să pară realiste. Personajele privesc solemn și nemișcat, de parcă ar aparține deja unei alte lumi.

Deasupra altarului domină Kyriotissa, Maica Domnului așezată pe tron cu Pruncul în poală, una dintre puținele imagini care mai păstrează ceva din vechea splendoare a Hagiei Sofia. Hristos pare aproape absorbit de mantia și trupul ei, iar pentru câteva clipe înțelegi ideea bizantină a Mariei ca spațiu viu care îl poartă pe Dumnezeu.

Dar cel mai tulburător mozaic rămâne Deisis-ul. Hristos privește direct spre cel care îl contemplă, cu o expresie greu de descris, nici severă, nici blândă, ci mai degrabă atotștiutoare și obosită de lume. De o parte și de alta stau Fecioara și Ioan Botezătorul, rugându-se pentru omenire. După aproape o mie de ani, chipurile lor încă par vii într-un mod greu de explicat.

Chiar dacă doar aceste două mozaicuri ar fi supraviețuit, tot ar fi fost de ajuns.

Nu departe de Hagia Sofia se pot vedea rămășițele vechiului Hipodrom, „stadionul” lumii bizantine, locul unde aveau loc întrecerile dintre Albaștri și Verzi și unde a izbucnit răscoala Nika care aproape a distrus imperiul. Dar Hipodromul era mai mult decât un loc pentru curse. Era centrul ceremonial al Constantinopolului, locul unde împărații se arătau poporului și unde Bizanțul își expunea simbolic stăpânirea asupra lumii vechi. Aici au fost aduse obeliscuri egiptene și Coloana Șerpuită de la Delphi, relicve ale unor civilizații mult mai vechi, ca și cum Constantinopolul ar fi vrut să devină noul buric al lumii mediteraneene.

Cisterna Basilica

Un alt vestigiu spectaculos al lumii bizantine, ascuns adânc sub pământ, este Cisterna Basilica, cea mai mare cisternă a orașului, construită tot în timpul domniei lui Iustinian. Pășești într-o adevărată pădure subterană de coloane, iar pentru câteva clipe ai impresia că Bizanțul nici măcar nu s-a obosit să construiască o lume nouă, ci a reasamblat bucăți din toate civilizațiile care l-au precedat.

Coloanele care susțin tavanul uriașei încăperi sunt aduse din tot felul de temple și clădiri antice. Așa se face că două dintre ele se sprijină pe capete de Meduză, unul culcat pe o parte iar celălalt răsturnat cu fața în jos. Oare s-au grăbit constructorii? Oare numai așa se potriveau în noul rol pe care îl aveau de jucat? Sau poate vechii zei trebuiau umiliți înainte de a putea susține lumea creștină a Bizanțului?

Biserica Chora

Cine se încumetă să se îndepărteze de centrul orașului, de piața Sultanahmet și de Marele Bazar, și să ajungă sub zidurile lui Teodosiu, va găsi o mică bijuterie, Biserica Chora, închinată Mântuitorului. Comparată cu Hagia Sofia pare aproape modestă, ascunsă într-un cartier liniștit, departe de marile drumuri turistice ale Istanbulului.

Biserica exista încă din epoca bizantină timpurie, dar forma pe care o vedem astăzi se datorează în mare parte lui Teodor Metochites, unul dintre marii cărturari și demnitari ai Bizanțului târziu. Există chiar un mozaic în care apare oferind biserica lui Hristos, îmbrăcat în haine ceremoniale somptuoase și purtând un uriaș turban bizantin.

În interiorul ei se află poate cele mai frumoase mozaicuri și fresce bizantine pe care le-am văzut vreodată. Nicio fotografie nu poate reda lumina lor aurie și impresia stranie că personajele nu aparțin pe deplin lumii noastre. Nu au realismul artei occidentale și nici nu încearcă să emoționeze prin gesturi teatrale. Par mai degrabă ființe deja desprinse de lumea pământeană. Sunt relativ „tinere” toate, datează din ultimul secol de existență al Bizanțului, ca și cum imperiul, pe măsură ce se micșora și se apropia de sfârșit, ar fi încercat să-și concentreze ultimele energii în frumusețe și spiritualitate.

În Hagia Sofia simți măreția unui imperiu care se credea centrul lumii. La Chora simți mai degrabă sufletul Bizanțului târziu, mai interiorizat, mai melancolic și mai apropiat de ideea mântuirii decât de gloria imperială.

Cel mai tulburător dintre toate este poate fresca Coborârii lui Hristos în Iad. Hristos îi smulge aproape cu violență pe Adam și Eva din morminte, în timp ce porțile iadului zac sfărâmate sub picioarele lui. După atâtea imagini solemne și nemișcate din arta bizantină, scena aceasta pare neașteptat de vie și de dramatică.

În apropierea Chorei se ridică încă zidurile lui Teodosiu, construite în secolul al V-lea pentru a apăra Constantinopolul. E aproape greu de crezut că după aproape 1500 de ani încă mai există. Au rezistat perșilor, arabilor, bulgarilor, cruciaților și (un timp) otomanilor, nici măcar lumea modernă nu le-a venit încă de hac. Stând sub ele înțelegi poate cel mai bine încăpățânarea cu care Bizanțul a refuzat să dispară.

Printre străzi și blocuri mai supraviețuiește și astăzi apeductul lui Valens, construit de romani cu peste șaisprezece secole în urmă pentru a alimenta Constantinopolul cu apă.

Pe Bosfor se ridică și astăzi Kız Kulesi, Turnul Fecioarei sau Turnul lui Leandru. În epoca bizantină nu era doar o apariție romantică în mijlocul apelor, ci un punct fortificat, legat de sistemul de apărare al orașului. Tradiția spune că aici erau închiși sau exilați și dușmanii stăpânirii, lăsați între ape, la vedere și totuși departe de lume.

Cu siguranță mai există prin Istanbul multe alte urme ale Bizanțului pe care nu am știut să le caut sau să le înțeleg atunci. Fragmente de ziduri ascunse între clădiri, biserici transformate în moschei, cisterne îngropate sub străzi și coloane care au supraviețuit unor lumi dispărute. Istanbulul modern pare construit peste Constantinopol strat după strat, fără să-l poată îngropa însă vreodată cu totul.

Poate tocmai de aceea Bizanțul continuă să fascineze atât de mult. Este în același timp apropiat și străin lumii europene cu care ne identificăm astăzi. Îi recunoaștem creștinismul, împărații, zidurile, intrigile și moștenirea romană, dar totul pare ușor diferit de lumea occidentală devenită între timp centrul lumii noastre.

Este poate puțin trist și faptul că nu are un continuator modern adevărat. Nimeni nu-i mai poartă steagul. Moscova s-a numit cândva a Treia Romă, dar aceea este, totuși, o cu totul altă poveste.