Prin moscheile Stambulului

Noroc cu Mustafa Kemal Ataturk, părintele patriei. Dacă nu abolea el Califatul, dacă nu desființa legea islamică și nu declara Turcia stat laic, poate nu ne era permis nouă, necredincioșilor, să pășim în minunatele moschei ale Stambulului. Dar așa, trebuie respectate doar câteva reguli ale locului și, fără vreo taxă de intrare, putem vizita liniștiți orice moschee dorim.

E ușor să uiți asta când te plimbi liniștit printre turiști cu aparate foto și femei care împrumută eșarfe la intrare, dar timp de secole moscheile acestea nu erau monumente vizitabile, ci centrul unei lumi religioase și politice în care un creștin european ar fi rămas inevitabil un străin tolerat.

În Istanbul, ca mai peste tot dealtfel, moscheile nu au fost construite doar pentru rugăciune. În jurul lor funcționau școli, spitale, băi publice, bucătării pentru săraci și caravanseraiuri. Erau mici orașe în interiorul orașului.

Toate moscheile sunt construite după același model. Toate au un dom central, sprijinit de semicupole laterale, „furate” de la arhitectura Sfintei Sofia. Toate au câteva minatere din care se aude chemarea la rugăciune. In funcție de smerenia personajului care a ordonat construcția sa, au câte două, patru sau chiar șase minarete ( asta fiind o mare obrăznicie deoarece rivalizează cu moscheea Profetului ). Toate au câte o curte interioară, cu o fântână dedicată abluțiunii dinaintea intrării la rugăciune.

Aproape toate marile moschei imperiale ale Istanbulului încearcă, într-un fel sau altul, să răspundă Sfintei Sofia. Nu să o copieze perfect, ci să demonstreze că lumea otomană poate egala și apoi depăși măreția Bizanțului. Cupola centrală uriașă a devenit un fel de obsesie imperială.

Odată lecția învățată, să pornim la drum. Sunt convinsă că majoritatea consideră Moscheea Albastră cea mai frumoasă dintre moscheile Stambulului. Nu vreau să-i contrazic. Pe mine însă m-a lăsat cu gura căscată Suleymaniye, capodopera lui Mimar Sinan, arhitectul lui Soliman Magnificul. Cocoțată în vârful unei coline, flancată de cele patru minarete, poate fi văzută în toată măreția ei din Galata sau din Cornul de Aur. Moscheea propriu zisă este înconjurată de un complex de clădiri în care funcționau madrase, spitale și caravanseraiuri pentru pelerini, băi publice. Interiorul este luminos, mult mai sobru decât al celorlalte moschei vizitate, dar cu atât mai frumos.

Suleymaniye pare construită de un imperiu care nu mai are nimic de demonstrat. Nu încearcă să impresioneze prin podoabe, ci prin echilibru și siguranță de sine.

Cam toate moscheile importante ale orașului se leagă cumva de numele lui Soliman Magnificul. Moschea Sehzade, aproape o copie mai mică a Suleymaniyei, a fost construită de același arhitect, în cinstea lui Mehmet, fiul cel mare al sultanului și al soției lui favorite Hurem ( sau Roxelana), mort la 21 de ani, înaintea părinților săi.

În Istanbul până și durerea unei familii imperiale trebuia transformată în piatră și cupole.

Coborând dealul pe care stă cocoțată Suleymanyie și îndreptându-vă pe lângă Universitate spre Marele Bazar ajungeți negreșit la moscheea lui Baiazid al II-lea , cea de-a doua moschee imperială construită după cucerirea Constantinopolelui.

Moscheea lui Baiazid pare încă prinsă între Constantinopolul proaspăt cucerit și Istanbulul otoman care abia începea să-și construiască propria măreție.

De departe cea mai vizitată, mai prețuită, mai admirată moschee a orașului, ridicată față în față cu surata ei, Hagia Sofia, veți observa negreșit impunătoarea Moschee Albastră a sultanului Ahmet I. Interiorul este albastru, culoare datorată miilor de placi de ceramică ce-i îmbracă pereții.

Moscheea Albastră pare ridicată special pentru a fi privită. Totul la ea e spectacol imperial, de la cele șase minarete până la cascada de cupole care domină vechiul hipodrom. Ahmet I nu avea marile victorii militare ale înaintașilor săi. Poate tocmai de aceea moscheea lui trebuia să fie imposibil de ignorat.

O curiozitate: parcă la chemarea muezinului , seara, se adună o mulțime de pescăruși în jurul minaretelor și zboară deasupra cupolelor întreaga noapte. E un spectacol ce trebuie văzut.

Moscheea lui Rustem Pașa este înghesuită între clădirile vechi din orașul vechi, abia am reușit să o găsim. Ne-au ajutat, ca de obicei, oamenii de pe stradă care ne-au citit gândurile și ne-au spus încotro să o luăm. Este o moschee mititică, nu poate rivaliza cu o moschee imperială. In schimb interiorul este de o bogăție fără seamăn. Toata moscheea e placată cu ceramică de Iznik de cea mai bună calitate. Se vede că Rustem Pașa s-a îmbogățit cât a fost mare vizir al lui Suleiman Magnificul. În plus era și ginerele sultanului.

Rustem Pașa provenea probabil dintr-o familie creștină din Balcani și ajunsese la Istanbul prin sistemul devșirme, acel mecanism prin care Imperiul Otoman lua drept bir copii din provinciile cucerite și îi transforma în slujitori ai statului. Cariera lui arată cât de sus putea urca un om în lumea otomană. Poate tocmai de aceea moscheea lui nu încearcă să impresioneze prin dimensiuni, ca cele imperiale, ci prin rafinament și bogăție.

In jurul moscheilor sunt și morminte ale familiilor imperiale, de obicei ale ctitorului și ale familiei sale. Sarcofagul sultanului este cel mai impunător, celelalte, mult mai mici stau grămadă în jurul lui.

După câteva zile petrecute prin Istanbul începi să înțelegi că moscheile nu sunt doar clădiri religioase risipite prin oraș. Ele sunt coloana vertebrală a vechiului Istanbul otoman. Fiecare sultan important și-a lăsat semnătura pe câte un deal, iar minaretele ajung să funcționeze aproape ca niște borne imperiale care îți spun cine a stăpânit orașul și în ce epocă.