Chengdu
Jurnal chinezesc - Capitolul 2

Din Beijing până în Chengdu am zburat cam două ore și jumătate, cu o cursă de seară. Când am ajuns la hotel nu doream altceva decât să mă culc și să dorm. Abia a doua zi m-am dumirit unde mă aflam.

Chengdu se laudă c-ar fi cel de-al patrulea cel mai populat oraș al Chinei, având în jur de 20 de milioane de locuitori. Da, da, toată populația României adunată într-un oraș. Este capitala provinciei Sichuan, una dintre cele mai bogate ale Chinei, o țară a abundenței, a mătăsii și banilor situată în bazinul superior al fluviului Yangtze. Așezată oarecum excentric față de leagănul civilizației chinezești, ce se află undeva mai la nord, de-a lungul Fluviului Galben, Sichuan a intrat pe orbita Regatului de Mijloc încă de pe vremea primului împărat, în secolul 2 î.e.n. Și cu toate acestea își menține încă câteva particularități, ca de exemplu bucătăria aparte ce folosește din abundență o sumedenie de condimente, în special ardei iute.

Eu am auzit pentru prima oară în viața mea de Chengdu citind cartea lui Jung Chang, Lebedele sălbatice, povestea a trei generații de femei trăitoare în zbuciumatul secol XX chinezesc. Mare parte a vieții autoarei și a mamei ei se petrece în Chengdu. Deși nu mi-a plăcut cartea în mod deosebit eram totuși curioasă să văd dacă atmosfera orașului de azi seamănă cu cea descrisă în carte. Nici pomeneală, orașul acela cred c-a dispărut demult sau stă ascuns în cotloane mai puțin accesibile. Adevărul e că nu am prea avut timp să adun multe păreri personale, am stat aici doar o zi, seara luându-mi zborul spre alte destinații. 

Mărturisesc, ziua petrecută în Chengdu nu mi-a plăcut cine știe ce, a fost cea mai puțin satisfăcătoare din toată excursia. Se adunase oboseala pesemne sau poate timpul alocat acestui loc a fost mult prea scurt. Nici ghidul care ne-a însoțit nu ne-a plăcut în mod deosebit. Ne înțelegeam greu cu el pentru că vorbea o engleză pe care n-o înțelegem ușor și, am impresia, nici noi nu i-am căzut lui cu tronc. În plus, am nimerit în oraș într-o zi de weekend așa că toată lumea luase cu asalt taman obiectivele aflate pe lista noastră. Am suportat cu greu îmbulzeala de care am avut parte în acea zi. Am avut de vizitat trei locuri dar parcă niciuna dintre vizite nu a fost completă: la Centrul de Cercetare al Urșilor Panda nu am văzut chiar atât de multe animăluțe câte mi-aș fi dorit, la mănăstirea Wenshu nu țin minte să fi văzut vechi manuscrise și caligrafii grațioase iar Coliba poetului Du Fu a fost de negăsit.

Ce-am apucat să vedem totuși …

Centrul de Cercetare şi Reproducere al Urşilor Panda

Primul obiectiv de pe lista noastră a fost Centrul de Cercetare și Reproducere al Urșilor Panda, aflat undeva la nordul orașului, la vreo 10km depărtare de centru. Am stat aici întreaga dimineață.

Centrul acesta se laudă c-ar fi una dintre cele mai căutate destinații turistice ale Chinei. Este o oază de verdeață, o pădurice de bambus, în marea ei majoritate, unde trăiesc în acest moment în jur de 100 panda uriași, câțiva panda roșii și alte animăluțe amenințate cu dispariția din Sichuan. Centrul a fost înființat în anul 1987 pentru a oferi adăpost pentru 6 urși panda bolnavi și lihniți de foame salvați din sălbăticie. În zilele noastre se laudă c-ar fi unul dintre puținele locuri din lume care asigură urșilor un mediu foarte apropiat cu cel natural și că din acest motiv reușesc să-i și înmulțească cu succes.

În acea dimineață tot Chengdu-ul își dăduse parcă întâlnire la acest centru. Am năvălit puhoaie de oameni pe capul unor bieți urși panda. Noi am atacat problema cu un titicar care ne-a dus undeva mai în fundul parcului, loc în care erau amenajate câteva habitate speciale pentru panda. Pentru asta însă am stat la coadă cam un ceas, să ne vină rândul. Ajunși la destinație am parcurs câteva trasee special amenajate pentru turiști, cărărui de lemn ce înconjurau oazele de liniște ale urșilor.

Mari leneși panda ăstia 🙂 . Nici că le-a păsat de noi. I-am prins în timpul siestei și stăteau lungiți cu toții cât erau de lungi și de lați pe platforme de lemn construite pentru ei prin copaci. Doar doi mititei, am înțeles că aveau vreo doi anișori, se zbenguiau împreună și se necăjeau reciproc. În locul respectiv se adunase puhoi de lume să-i admire, ca la cinematograf.

Simpatice foc animăluțele astea, nu degeaba sunt considerate o comoară națională a Chinei. Mi-ar fi plăcut să văd mai mulți, mi-ar fi plăcut să-i cunosc și pe cei din creșă, dar n-a fost fă fie.

Mănăstirea Wenshu Yuan

Al doilea obiectiv de pe listă a fost o mănăstirea budistă aflată în centrul orașului, Wenshu Yuan pe numele ei. Aici puteam vedea pe viu cum se desfășoară viața de zi cu zi al unui templu din China zilelor noastre, mănăstirea nefiind neaparat un obiectiv turistic în sine ci mai degrabă un templu budist activ.

Mănăstirea este foarte veche, are peste 1000 de ani și este foarte bine conservată. A fost construită pe vremea dinastiei Sui, între anii 605 și 617 e.n.  La întemeiere s-a numit Templul Xinxiang dar mai târziu a luat numele unui călugăr budist care a locuit aici la sfârșitul secolului al XVII-lea. S-a crezut atunci că respectivul călugăr ar fi fost reîncarnarea lui Manjusri, un bodhisattva al budismului mahayana însărcinat de însuși Buddha Shakyamuni cu răspândirea credinței budiste în China. Numele lui Manjusri în chineză este Wenshu, așa că mănăstirea i-a preluat numele.

În programul primit de la agenție scria că aici vom putea admira o impresionantă colecţie de picturi şi caligrafii, sutre străvechi şi un număr impresionant de statui ale lui Buddha, confecţionate din cele mai diverse materiale. Eu una însă nu le-am prea văzut, nu știu unde erau ascunse, impresia cu care am rămas a fost c-am vizitat acest loc pe mult-prea-repede-înainte.

Parcul Colibei Poetului Du Fu

Tot pe repede-înainte a fost și vizita în Parcul Colibei poetului Du Fu, mai mult a durat drumul cu autocarul și parcarea decât primbarea noastră prin el. Ar fi trebuit să vedem aici o reconstrucție a unei colibe simple, acoperită cu stuf care să amintească de cea originală în care a locuit cândva unul dintre cei mai mari poeți ai Chinei, Du Fu.

Poezia a fost o treabă foarte serioasă în istoria Chinei, împărații o practicau și ei, toți cei ce aspirau să ocupe funcții importante în stat dădeau examene grele de poezie. Una dintre cele cinci cărți clasice, considerate în mod tradițional a fi compilate de însuși Confucius, este Shijing – Cartea clasică a poeziei, datând de prin secolul al VII-lea î.Hr. Perioada dinastiei Tang (618-908) este una dintre epocile de aur ale poeziei chinezești, timp în care s-a compus mai multă poezie decât în tot restul lumii până în secolul al XVIII-lea, sau cel puțin așa se laudă chinezii.

Du Fu a cărui bojdeucă o căutam noi fost unul dintre cei mai remarcabili poeți ai dinastiei Tang. Se spune că s-ar fi refugiat în Chengdu după ce a căzut în dizgrația curții iar prietenii l-au ajutat să-și construiască aici o colibă modestă, pe marginea pârâului Huanhua. În cei patru ani din viață petrecuți aici, Du Fu a compus cele mai faimoase dintre poeziile sale, mai mult de 240 la număr. Încă din timpul dinastiei Song (urmașa dinastiei Tang), oamenii au început să construiască grădini și pavilioane pe locul căsuței sale din stuf pentru a-i onora memoria. În zilele noastre există în același loc un parc cu nenumărate ceainării, pavilioane, magazinașe cu de toate, inclusiv cu reeditări din marii poeți ai dinastiei Tang. Am impresia că tot aici se fac și întruniri în timpul cărora se citesc poeziile autorilor respectivi.

Am căutat bezmetici coliba poetului Du Fu, în cele 5-10 minute libere care ne-au fost puse la dispoziție, dar ia-o de unde nu-i. Se ascundea undeva pe malul lacului departe de ochii noștri iscoditori. De aveam mai mult timp la dispoziție sigur o găseam 🙂 .

Și cu asta basta șederea noastră în Chengdu. Am fost duși degrabă la aeroport pentru a prinde zborul următor. După cele 2 ore obligatorii de așteptat în aeroport + o ora și ceva petrecute în avion aterizam în Kunming, capitala unei alte provincii chinezești, Yunnan.

PS. Ca să-mi îndulcesc amarul că n-am găsit bojdeuca poetului în acel parc minunat am să adaug aici o poezie dedicată ei, de însuși Du Fu. (Nu aruncați cu ouă stricate, traducerea e foarte aproximativă și e făcută după altă traducere, în engleză)

Acoperișul meu de paie este ruinat de vântul toamnei

În cerul înalt de toamnă al lunii septembrie vântul a strigat cu furie,
De pe acoperișul meu se rup în vârtej trei straturi de paie.
Paiele au zburat peste râu, împrăștiindu-se pe câmpia inundabilă,
Tulpinile lungi încurcându-se în vârfurile copacilor pădurii,
Cele scurte învârtindu-se în rafale pe pământ și scufundându-se în bălți cu noroi.
Copiii din satul din sud m-au luat în râs, biet nevolnic bătrân,
Și-au jefuit fără reținere ceea ce era al meu, chiar de sub ochii mei,
Au luat ca nebunii brațe de stuf și au fugit în bambus,
Și am țipat cu buze uscate și gât dureros, dar fără rost.
Apoi m-am îndreptat spre casă, sprijinindu-mă de cei apropiați mie, oftând în sinea mea.
O clipă mai târziu vântul s-a liniștit, norii s-au întunecat ca cerneala,
Cerul de toamnă s-a rostogolit înnorat, mai negru spre apus,
Și pilotele noastre de bumbac erau vechi tare și reci ca fierul,
Băiețelul meu a dormit prost în ele și le-a rupt.
Deasupra patului se scurge acoperișul, nici un loc nu e uscat,
Și picăturile de ploaie curg șiroaie, fără pauză.
Am trecut prin multe necazuri și nevoi și rareori am dormit bine,
Dar habar n-am cum voi trece noaptea asta terciuită
Oh, să deții un conac uriaș de o sută de mii de camere,
Un acoperiș grozav pentru cei mai săraci domni din toată lumea asta,
Un loc pentru a-i face să zâmbească
O clădire neclintită de vânt sau ploaie, tare ca un munte.
Oh, când voi vedea în fața ochilor mei un acoperiș falnic ca acesta?
Atunci aș accepta ruinarea propriei mele colibe și moartea prin îngheț.

+6

0