Primele impresii din caiac

Gata, am caiac. Am reușit, în sfârșit, să-mi scot șurubul ce mi se înfipse adânc în țeastă de când tot dădeam târcoale Bălții de la Comana pândind păsările și de când am descoperit ce plăcut e să plutești în tihna dimineții pe apa liniștită a vreunui lac. Noua mea achiziție e verde pentru a nu speria păsăretul, e gonflabilă pentru că nu am unde-l ține când nu e în exercițiul funcțiunii, nu e foarte grea (12 kg) ca să-l pot căra și eu. Reușesc să-l umflu în mai puțin de 15 minute , e destul de lat ca să ofere siguranță atât mie cât și aparatului foto – n-aș vrea să mă răstorn când mi-e lumea mai dragă. Stau în el ca fata boierului cea care avea sub fund șapte perne, e foarte comod, încap lejer și eu și rucsacul. Cred c-aș putea trage și un pui de somn în el.

De cum l-am cumpărat ardeam de nerăbdare să vină odată sfârșitul săptămânii, să-i fac botezul în apele Bălții Comana. Zis și făcut. Ieri și astăzi m-am prezentat la stăvilarul de lângă Mănăstirea Comana gata să-mi dau drumul pe ape și să încerc o vânătoare fotografică din mijlocul lacului. A fost foarte bine. M-am prăjit puțin la soare, mi-am liniștit creierul stresat, am făcut nițel sport atât cât să capăt o ușoară febră musculară și o oboseală plăcută în oase.

Cu păsările nu m-am înțeles așa cum speram. Sunt foarte sperioase, de cum mă apropiam o luau la sănătoasa și aveau grijă să păstreze distanța ce le convenea. N-am putut să fac fotografii de-aproape, dar am reușit totuși să văd o grămadă de lișițe, corcodei, tot soiul de rațe, lebede, stârci, cormorani. Lișițele și corcodeii au deja pui măricei dar cum mă apropiam să îi trag în poză o ușcheau printre stuf de unde dădeau alarma. Până să ajung eu suficient de aproape era curat ca-n palmă nici urmă de înaripată. Chirele în schimb sunt mai leneșe. Unele abia își fac cuiburile iar perechile mai harnice au deja ouă și clocesc. Și-au instalat coloniile în prejma stânjeneilor de baltă ce sunt înfloriți, așa că m-a tentat să le fac o vizită. Le-am cam supărat, au venit grămadă cu gura pe mine să mă gonească de-acolo așa c-am stat puțin prin preajmă. Doar cât să fac o fotografie unui cuib cu ouă și câtorva stânjenei.

Am vâslit hai hui cam două ore și jumătate în fiecare zi, dar n-am simțit cum a trecut timpul. M-a gonit de pe baltă soarele ce începea să ardă cam tare. Data viitoare o să vin mai devreme.