Sertarul cu Fântâni

Sertar S.4

Oricât de simple sau de trăsnite sunt, toate aceste inovații păstrează în centrul lor același lucru, întâlnirea dintre om și apă. Te oprești lângă ele, asculți apa, uiți de ce mergeai. De fiecare dată când te apleci să bei sau doar să privești, izvorul parcă îți șoptește: n-ai știut tu în ce te bagi când m-ai luat de-acolo, din inima muntelui.

Dar de fapt izvorul nu știa în ce se bagă.

Specimene

---

Probabil fiecare dintre noi cunoaște senzația. După vreo douăzeci de kilometri de umblat aiurea sub un soare arzător, sleit de puteri și cu gâtul uscat, dai peste un izvor cu apă limpede și rece. Îngenunchiezi, bei pe săturate și te simți alt om. Așa or fi apărut pe lumea asta izvoarele sacre. În acel moment de grație, unui om i-a trecut prin cap că nu poate fi doar o coincidență. S-o fi gândit că Cineva – spiritele naturii, o divinitate a locului – i-a întins o mână de ajutor și i-a oferit un dar salvator. Din recunoștință, s-a închinat și a început să venereze acel loc.

Așa s-a umplut pământul, treptat, cu izvoare sacre și ocrotite. Oamenii care umblau teleleu pe drumurile lumii au trăit aceeași revelație. Celții le-au numit porți spre altă lume, grecii le-au pus sub paza nimfelor, iar romanii le-au dedicat zeilor. În esență, fiecare izvor sfânt a început la fel: cu un călător însetat care a găsit viață acolo unde se aștepta mai puțin.

Mircea Eliade avea să formuleze, mult mai târziu, ideea care stă la baza atâtor mituri despre sacralitatea apei. Pentru el, apa era fons et origo, fântâna originară, sursa întregii existențe.

În valea izolată și blândă din Epidaur, apa izvora inițial de pe pantele Muntelui Kynortion. Pentru că pelerinii veneau în număr uriaș la templul lui Asclepios, grecii au construit un sistem ingenios de apeducte subterane și conducte din piatră pentru a aduce această apă curată direct în inima noului sanctuar, colectând-o într-o fântână sacră și bazine mari.

Apa acestui izvor era considerată o fântână originară a sănătății, din trei puncte de vedere. În primul rând avea un rol de purificare. Niciun pelerin nu avea voie să calce în zona sacră fără să se spele mai întâi. La intrarea în sanctuar existau bazine unde călătorii sosiți de la mari distanțe își spălau praful de pe drum, pregătindu-și mintea și corpul pentru întâlnirea cu zeul. În al doilea rând apele erau folosite pe post de medicament. Textele antice povestesc că apa izvorului din Epidaur avea proprietăți laxative și purgative. Pacienții erau puși să o bea în cantități mari pentru a-și curăța organismul de toxine. De asemenea, bazinele erau folosite pentru hidroterapie și băi reci sau termale. Și, în sfârșit dar nu în ultimul rând, după ce se purificau cu apa izvorului și posteau, pacienții se culcau în zona sacră. Se credea că zeul Asclepios le va apărea în vis și fie îi vindeca instantaneu, fie le dicta rețeta pe care trebuiau să o urmeze. Apa era doar un instrument, cea care deschidea poarta spirituală către acest somn sacru.

Dintre toate aceste obiceiuri cel mai bine a supraviețuit al doilea până în zilele noastre. Altfel cum ne-am duce cu atâta încredere să bem apele puturoase de la Olănești sau Borsec și să mergem la scăldat în apele calde de la Felix.

După ce a învățat să îngenuncheze în fața izvoarelor ascunse în munți și să transforme apa în ajutor de medic, omul a înțeles că nu poate depinde mereu de capriciile naturii. În cazul în care nu avea șansa să găsească un izvor natural în preajma casei sau măcar apă freatică, să sape o groapă doar ca să le aducă la lumină, nu s-a dat bătut. S-a apucat să inventeze instalații prin care să convingă apa să curgă ascultătoare exact până la pragul curții sale. După părerea mea, cele mai spectaculoase și durabile instrumente de acest fel sunt apeductul roman și qanatul iranian.

Apeductul roman este o dovadă de măestrie inginerească. Pentru a aduce apa limpede de munte în inima oraselor, cale de zeci de kilometri, inginerii Romei, mari constructori de drumuri, s-au gândit să facă unul și pentru izvor. Calculau cu precizie matematică o înclinație de doar câțiva centimetri la fiecare kilometru, pentru ca apa să curgă continuu, propulsată doar de propria greutate. Când în calea apei apărea o vale adâncă, romanii nu o ocoleau, ci ridicau arcade etajate, colosale, din blocuri de piatră potrivite fără ciment. Apa călătorea pe sus, într-un canal acoperit și tencuit cu un mortar special impermeabil, ferită de arșița soarelui și de impurități, pentru ca în final să țâșnească rece și curată în fântânile publice, băile și palatele din inima orașelor. Cui îi trebuie pompă să scoată apă din pământ?

Qanat-ul este un apeduct subteran. Scopul urmărit era același, apa de la munte trebuia să ajungă la destinație doar prin curgerea lentă datorată forței gravitaționale, cu un debit cât mai constant cu putință. Aș putea zice că un qanat arată ca și negativul unui apeduct răsturnat. Acolo unde apeductul e plin, qanatul e gol. Pilonii de piatră se transformă în puțuri verticale ce sunt săpate de la suprafața pământului în jos, până la nivelul „acoperișului apeductului”, care este tunelul săpat între sursa de apă și locul unde trebuia să ajungă. Tunelul este de fapt scopul întregii lucrări, puțurile verticale folosind doar pentru a scoate molozul din tunel, pentru a-l aerisi și pentru a permite accesul ulterior pentru lucrări de întreținere. Când am zburat peste Iran am văzut linii punctate ce străbăteau deșertul, ce erau de fapt gurile puțurilor verticale ale qanatelor, construite la distanțe regulate unele de altele (la 20m – 50m).

Construirea unui qanat n-a fost niciodată o treabă ușoară, era un proces costisitor și de lungă durată. Cele mai complicate nici nu au putut fi terminate într-o singură generație. Meșterii care se pricepeau să le facă erau însă oameni prețuiți și bine plătiți, și-și transmiteau meseria din tată în fiu. Trebuia să ai și în acest caz stofă de inginer ca să fii în stare să proiectezi o pantă nici prea mare nici prea mică pentru tunel, de geolog ca să te descurci cu surprizele pe care ți le oferea terenul în care săpai, de miner ca să fii în stare să stai atât de mult sub pământ și să să sapi, de vrăjitor ca să descoperi stratul acvifer de unde trebuia să furi apa. Exista obiceiul ca acești oameni să vină la muncă îmbrăcați în haine albe din cap până în picioare, ca într-un lințoliu. Dacă aveau nenorocul să se întâmple vreun accident și să nu mai poată ieși la suprafață voiau să fie siguri că vor respecta tradiția de îngropăciune. Persanii s-au apucat de săpat qanate acum 3.000 de ani și continuă s-o facă, neîntrerupt, până în ziua de azi.

Și uite așa, izvorul s-a apucat să călătorească nu pe unde a avut el chef ci pe unde au vrut oamenii.

La Veneția există un paradox crud. Orașul era înconjurat de apă dar puteai muri de sete. Proptită pe piloni solizi de lemn înfipți direct în lagună, Veneția nu avea acces la apă proaspătă ci doar la o amărâtă de pânză freatică stătută și nepotabilă. Oamenii s-au văzut nevoiți să inventeze o fântână care nu descoperea apa, ci o captura din cer, transformând fiecare piațetă (campo) într-o uzină ascunsă de captare și purificare a apei.

Aproape fiecare campo venețian are în mijlocul lui o vera da pozzo, ghizdul de piatră al fântânii. Era făcută din piatră de Istria sau chiar marmură, simplă uneori iar alteori sculptată superb. Partea aceasta era doar vârful unui aisberg tehnologic subteran. Sub campo se afla un bazin uriaș, izolat ermetic de apa sărată a lagunei printr-un strat gros de argilă impermeabilă. Bazinul era umplut cu straturi fine de nisip de râu, cu rol de filtru natural. Pavajul pieței era înclinat special către niște guri de scurgere din piatră (numite piloris), prin care fiecare picătură de ploaie era colectată și trimisă în subteran. Apa de ploaie se infiltra lent prin nisip, se curăța de impurități și se aduna, perfect potabilă și proaspătă, la baza unui tub central, de unde era scoasă cu găleata prin vera da pozzo. Astfel, o fântână săpată într-un pământ sterp și sărat a devenit, prin inventivitate inginerească, o sursă vitală de viață.

Veneția nu este însă singura care a învățat să sfideze natura. În lumea largă mai găsești astfel de fântâni-seci sau fântâni-cisternă, născute acolo unde pământul era prea arid sau prea izolat pentru a oferi accesul la un izvor. Un exemplu la fel de spectaculos se află în Tunisia, unde uriașa curte de marmură a Marii Moschei din Kairouan funcționează exact pe același principiu, fiind înclinată imperceptibil pentru a drena și filtra fiecare picătură de ploaie în cisternele gigantice din subteran. La fel și fântânile din vârful fortăreței stâncoase Sigiriya din Sri Lanka.

Apa izvorului a făcut o cale foarte lungă ca să ajungă în fântânile seci. A trebuit să cadă din cer.

În Imperiul Otoman, apa nu a fost niciodată o marfă și nici o simplă utilitate publică, ci o datorie spirituală. Islamul considera stingerea setei unui om sau a unui animal drept cel mai înalt act de caritate, o pomană eternă care continuă să aducă binecuvântări autorului ei chiar și după moarte. Din această filozofie s-a născut fântâna-dar, o sursă de apă ridicată nu din motive edilitare ci din generozitate, o çeşme, cișmeaua otomană.

Uneori erau niște chioșcuri, alteori doar un panou de piatră cu o țeavă înfiptă în el. Dar erau frumos împodobite cu arabescuri sculptate sau cu versete caligrafice. În Istanbul erau cu sutele iar sultanii au poruncit construirea unor rețele complexe de apeducte și baraje din piatră în pădurile din împrejurimi pentru a le aproviziona. Apa călătorea prin conducte subterane din ceramică sau plumb, ce se ramificau prin tot orașul. Rețeaua era proiectată astfel încât presiunea să fie distribuită egal către toate cișmele publice stradale. Oricât de sărac era un cartier, el avea garantat accesul la o cișmea funcțională unde apa curgea zi și noapte, gratuit, pentru oricine.

Vârful absolut al acestei culturi a ospitalității a fost sebilul, o evoluție spectaculoasă a cișmelei, transformată într-un chioșc monumental. Amplasate la intersecțiile mari, sebilurile erau pavilioane rotunde sau hexagonale, cu ferestre largi protejate de grilaje din bronz frumos lucrate. Ele nu aveau robinete la care oamenii să aibă acces direct ci erau exclusiv puncte de distribuție a apei potabile. În interiorul lor lucrau angajați plătiți din fonduri speciale de caritate, a căror singură sarcină era să umple pahare de sticlă sau metal și să le întindă trecătorilor prin grilaj. În zilele toride de vară apa era răcită cu bucăți mari de gheață aduse special de pe crestele munților sau era îndulcită cu sucuri de fructe și mirodenii.

Tradiția fântânii care dăruiește nu a rămas însă blocată în curțile imperiale din Orient. O găsim de exemplu și la noi în câmp sub forma fântânii cu cumpănă. Ridicată la răscruce de drumuri sau la marginea tarlalelor, nu aparține unei singure curți, ci este un bun al comunității. Cumpăna lungă din lemn o face vizibilă de la depărtare iar găleată de lemn lăsată la vedere și cănița mică sunt o invitație să te înfrupți de un dar oferit în mijlocul pustietății.

Surprinzător, poți găsi fântâni-dar și într-un oraș aglomerat precum Roma. Sunt mititeii și modeștii nasoni. Apăruți la sfârșitul secolului al XIX-lea, acești hidranți publici din fontă, înalți de un metru și vopsiți în gri închis, au primit porecla de „năsoși” din cauza formei curbe a țevii de scurgere. Împrăștiați cu miile prin toate cartierele Romei, nasoni oferă gratis, non-stop, o apă potabilă excepțional de rece și curată, adusă direct din izvoarele montane prin apeducte moderne.

Izvorul a revenit de data asta la intenția lui inițială, doar că cineva s-a hotărât să îl facă mult mai accesibil.

La porțile templelor și caselor de ceai din Japonia, apa își pierde rolul de a potoli setea fizică și devine un instrument de purificare a spiritului. În filozofia orientală, nu poți păși în fața zeilor sau în liniștea unei ceremonii având mintea și corpul încărcate de zgomotul și praful lumii profane.

La templele shinto și budiste, chozuya este un pavilion deschis, format dintr-un bazin masiv de piatră în care apa proaspătă curge continuu, adesea dintr-o gură de scurgere sculptată sub formă de dragon. Ritualul nu este o spălare igienică, ci o succesiune precisă de gesturi: pelerinul ia un polonic de lemn cu mâna dreaptă, toarnă apă pe mâna stângă, schimbă mâna pentru a o curăța pe cealaltă, își clătește gura fără să atingă vasul și, la final, înclină polonicul pe verticală pentru ca restul de apă să spele mânerul pentru următorul venit. Totul se face cu o singură umplere a polonicului, într-o lecție discretă despre economie, respect și puritate.

Acest concept ajunge și mai rafinat atunci când coboară în spațiul domestic și secular al caselor de ceai, sub forma unui tsukubai. Aici, bazinul de piatră este așezat intenționat foarte jos, aproape de nivelul solului, înconjurat de mușchi și pietre de râu. Pentru a lua apă cu polonicul mic de bambus, oaspetele este obligat să se aplece adânc sau să îngenuncheze. Această poziție fizică nu este întâmplătoare; ea impune o stare mentală obligatorie înainte de a trece pragul, smerenia.

O faimoasă întrupare a acestei idei se află în grădina templului zen Ryoan-ji. Tsukubai-ul este făcut dintr-un bloc cilindric de piatră pe fața căruia sunt încrustate patru semne, așezate în jurul gurii izvorului de formă pătrată. Fața cilindrului seamănă leit cu monedele chinezești de pe vremea când a fost construit templul. Singure, semnele înscrise nu înseamnă nimic. În schimb, dacă sunt citite în ordinea acelor de pe ceasornic, împreună cu orificiul pătrat al fântânii, spun așa: „Eu învăț doar să fiu mulțumit”.

O fântână-ritual exista și la Templul lui Apolo din Delphi, izvorul Castalian. Înainte de a urca panta sacră către templu pentru a afla ce-i rezervă viitorul, orice muritor trebuia să își spele corpul și părul în bazinele de piatră alimentate de izvor. Chiar și celebra Pythia, preoteasa oracolului, se scălda ritualic în aceste ape reci ca gheața pentru a-și limpezi mintea.

Foarte cunoscute sunt shadirvan, fântânile de abluțiune din lumea islamică. Amplasate direct în centrul curților interioare ale moscheilor, aceste fântâni sunt chioșcuri monumentale din marmură, acoperite cu o cupolă elegantă și înconjurate de băncuțe din piatră. În Islam, rugăciunea este invalidă fără îndeplinirea spălării rituale a mâinilor, gurii, nasului, feței, brațelor și picioarelor.

Izvorul a ajuns astfel să nu mai fie căutat doar pentru a rezolva probleme fizice, ci pentru a spăla nevăzutul.

În lumea arabă, o fântână nu însemna întotdeauna doar o realizare inginerească. Pentru oamenii nevoiți să trăiască în ținuturi aride, unde deșertul și arșița impuneau limitele supraviețuirii, apa era un miracol, iar oaza o promisiune a salvării. În acest peisaj brutal, fântâna a căpătat uneori o dimensiune mistică, încercând să materializeze promisiunea divină a izvorului cosmic din care se naște viața. Din dorința de a sculpta o bucățică de paradis în mijlocul uscăciunii s-a născut o fântână-paradis. Cea mai frumoasă dintre ele mi se pare cea din Curtea Leilor de la palatul Alhambra, în Granada.

Această fântână este inima geometrică și spirituală a întregului palat. Pare modestă la o primă vedere. Este un bazin masiv din marmură albă, sprijinit pe spinările a doisprezece lei sculptați în piatră, din gura cărora curge lin apa ce alimentează patru canale subțiri tăiate direct în pavajul de marmură. Firicelele acestea de apă pornesc în cele patru direcții cardinale și reprezintă cele patru râuri mitice ale Paradisului, apa, laptele, vinul și mierea, care izvorăsc din același punct central.

Nici cei doisprezece lei nu stăteau chiar degeaba acolo, în vremea maurilor fântâna era și un soi de ceas hidraulic. În lumea islamică, paradisul era guvernat de o ordine matematică și cosmică perfectă. Pentru a materializa acest gând inginerii Alhambrei au creat un mecanism subteran secret de supape care făcea ca apa să curgă din gura unui leu doar o singură oră. În momentul când se trecea la o altă oră, un alt leu prelua ștafeta. La finalul primelor douasprezece ore, apa începea să se retragă treptat în bazin, inversând ciclul. Din păcate, după ce creștinii au recucerit Granada, au demontat fântâna pentru a vedea cum funcționează. Mecanismul secret de roți dințate și supape subterane a fost distrus și nu a mai putut fi reconstruit niciodată. Paradisul din Granada și-a pierdut ora exactă pentru totdeauna.

Și astfel, izvorul a ajuns iar de unde și-au imaginat oamenii c-a venit de la bun inceput.

Să ne imaginăm că am fi într-o după-amiază toridă de vară în secolul al XVII-lea și suntem invitați la palatul de vară al Prințului-Arhiepiscop de Salzburg, la Hellbrunn. Venim aici îmbrăcați în cele mai fine haine de epocă, cu perucă pudrată și guler de dantelă. Gazda ne poftește la o masă festivă, superb cioplită în piatră, aflată în mijlocul unei grădini răcoroase. Vinul curge, friptura e delicioasă, invitații respectă un protocol elegant.

Deodată, exact în mijlocul unei discuții serioase, prințul-arhiepiscop zâmbește complice și face un gest discret către servitorul său. Într-o fracțiune de secundă, o manetă secretă este acționată, iar din mijlocul scaunului de piatră pe care stăm țâșnește un jet violent de apă rece ca gheața, direct de sub fuste și pantaloni. Speriați, am vrea să sărim în picioare, dar eticheta curții este necruțătoare, nimeni nu are voie să se ridice de la masă înaintea gazdei. Așa că suntem nevoiți să stăm nemișcați, cu spatele drept și cu zâmbetul pe buze, în timp ce apa ne udă din cap până în picioare. În jur, printre statuile de marmură, din pereții grotelor și de sub dalele de piatră din pavaj, încep să iasă alte sute de jeturi care îi stropesc pe neașteptate pe ceilalți invitați. Singurul care rămâne complet uscat este prințul însuși, scaunul lui era singurul protejat. La Hellbrunn, fântâna s-a deghizat într-un farsor nesuferit, iar apa, într-un instrument cu umor negru.

Această dorință de a pune apa să facă lucruri nebănuite nu era doar o glumă de prost gust, ci continuarea unei obsesii mai vechi. Cu ceva zeci de ani înainte, la Villa d’Este din Tivoli, inginerii italieni folosiseră presiunea naturală a apei pentru un spectacol mult mai poetic. În loc să ude musafirii, ei au forțat apa să cadă printr-un tub etanș, împingând aerul în fluierele unei orgi mecanice ascunse. Fără pompe sau electricitate, doar prin gravitație, fântâna din Tivoli începea să cânte singură melodii complexe, lăsând regii și papii cu gura căscată.

Astăzi, nu mai avem nevoie de manete secrete ascunse în spatele tufișurilor și nici de orgi de piatră pentru a ne lăsa cuceriți de jocurile apei. Fântânile simfonice moderne, precum cea din Piața Unirii din București, au preluat ștafeta acestei inginerii ingenioase și au dus-o la nivel de artă tehnologică. Ghidată de computere și pompe colosale, apa stropește doar ocazional trecătorii și devine dansator. Se înalță fluid până în înălțimi, își schimbă culorile și se mișcă sincronizat pe ritmuri de muzică modernă sau clasică.

Izvorul a devenit ludic, s-a apucat să facă șotii, să cânte, să danseze și să-l ia peste picior pe cel care l-a făcut prizonier.

În Roma, mai toate fântânile au încetat să mai fie o simplă gură prin care curge apa și au devenit o scenă de teatru. Apa pare să nu fie aici personajul principal ci doar unul care are sarcina de-a însufleți povestea.

Să luăm de exemplu Fontana di Trevi, probabil cea mai renumită și mai spectaculoasă fântână barocă ce s-a construit vreodată. Ea nu a fost construită doar pentru ca oamenii să aibă de unde să bea apă, ci ca o scenă monumentală pe care se joacă de fapt o piesă în trei acte.

În actul întâi afli despre Îmblânzirea Oceanului. În mijlocul fântânii, dintr-o nișă imensă, pășește maiestuos Oceanus, zeul tuturor apelor, o figură gigantică și severă, cu mușchii încordați. El stă într-un car de luptă în formă de scoică uriașă mânuit de doi tritoni călare pe doi cai înaripați. Unul dintre cai este cam nărăvaș și reprezintă marea în timp de furtună, al doilea pare ascultător și reprezintă marea liniștită. Apa spumegă violent printre picioarele calului agitat și curge leneș pe lângă cel blând.

În al doilea act afli câte ceva despre cum a ajuns apa în fântână. Dacă îți ridici privirea deasupra lui Oceanus pe basoreliefurile de pe fațada clădirii, fântâna îți spune propria ei istorie. În dreapta, vezi sculptura unei tinere fete care le arată unor soldați romani însetați un izvor ascuns în munți. În stânga, basorelieful îl arată pe generalul Agrippa aprobând planurile de construcție a unui apeduct. Agrippa a fost cel care a ordonat lucrările lui Aqua Virgo, apeductul lung de 20 de kilometri care începea în Munții Alban și se termina într-o strămoașă de-a actualei fântâni.

Și în sfârșit, în actul trei afli câte ceva despre Abundență și Sănătate. De o parte și de alta a zeului Oceanus stau două zeități feminine care explică ce se întâmplă atunci când apa ajunge în sfârșit în oraș. Abundența, care se dă de gol prin coșul plin de fructe pe care îl ține în brațe, îți sugerează că apa aduce prosperitate și bogăție pământului. Sănătatea, pe care o dă de gol șarpele, sugerează că această apă curată a umplut băile romane și a salvat lumea de epidemii și boli.

Grădini baroce există și în afara Romei. La Versailles de exemplu afli de la fântâni, chiar de pe aleea principală, o grămadă de lucruri despre Apolo cel din mitologie și despre Louis XIV care se considera Apolo al vremurilor lui. O prima fântână spune câte ceva despre dușmanii regelui, cei de pe vremea Frondei, reprezentați aici de mișeii licieni. Povestea spune că biata Leto, pe când trebuia să-i nască pe Apolo și pe Artemis, a cerut adăpost licienilor. Dar aceștia, de frica represaliilor Herei, n-au vrut s-o primească. Nu i-a ajutat cu nimic, pentru că au reușit să-l mânie pe Zeus cu acest refuz, drept pentru care acesta i-a preschimbat în broscoi. În capătul celălalt al aleii îl vedem pe însuși Apolo, alias Regele Soare, ce iese din mare cu carul său de foc în sunet de trâmbițe.

Asta e problema cu fântânile-poveste. Dacă ai răbdare să le asculți și să reții tot ce au de povestit devii tobă ce carte în mitologie antică și în istoriile locului. Când te întorci acasă poți da examen la universitate.

Izvorul a hotărât de data asta să fie extrem de limbut și să-ți toarne tot soiul de baliverne.

---

După ce s-a așternut praful

Toate fântinile adunate în acest sertar al Cabinetului de curiozițăți, cu foarte mici exceptii, sunt creații ale unor vremuri mai mult sau mai puțin îndepărtate când oamenii au confiscat izvorul și au început să-l transforme în tot ce putea imagina mai frumos, mai ingenios și mai sacru.

Între timp lucrurile s-au mai schimbat. Oamenii au preferat să-și construiască o lume modernă secularizată și extrem de tehnologizată și au început să bagatelizeze izvorul. De exemplu eu am trei în casă, unul la bucătărie și câte unul în băi. În loc să îngenunchiez în fața lui, să mă imaginez în paradis sau să ascult povești mitologice învârt un robinet fără să ridic ochii din telefon.

Fons et origo s-a răzbunat devenind plictisitor.

Numai să nu pierdem apa asta din robinet… pentru că atunci ne vom aminti, brusc, de sfințenia fiecărei picături.