Sertarul cu Praguri

Sertar S.2

Specimene

---

Un torii este un portal tradițional japonez aflat de cele mai multe ori la intrarea într-un sanctuar shintoist, mai rar la temple budiste sau în alte locuri considerate semnificative din punct de vedere spiritual.

Torii se găsesc peste tot în Japonia, sunt cu zecile de mii. Fiecare sanctuar shinto are cel puțin un torii. Cele mai cunoscute sunt cele din:

        •       Fushimi Inari (Kyoto) — unde mii de torii portocalii se încolăcesc pe munte, ca un balaur
        •       Miyajima (Hiroshima) — unde un mare torii iese din apele mării, iar la flux pare să plutească
        •       Meiji Jingū (Tokyo) — ce are mai mulți torii masivi din chiparos japonez și alte esențe foarte valoroase

De obicei este pictat într-o culoare roșie-portocalie (vermilion) asociată cu protecția împotriva răului și cu energia vitală, dar există și torii albe, negre sau din piatră naturală. Forma clasică este următoarea: doi stâlpi verticali pe care se sprijină două bare orizontale. Este făcut din lemn, piatră, beton, metal, depinde de epocă și resurse. La Fushimi Inari, fiecare torii a fost donat de o firmă sau familie și este inscripționat cu numele donatorului, o practică care continuă și azi. Am găsit una donată de un rus din Moscova, singura pe care am fost în stare să o citesc

Ce ar trebui să faci când treci pe sub un torii? Conform etichetei tradiționale, este de preferat să nu mergi exact pe mijlocul aleii, deoarece acesta este considerat simbolic drumul zeităților. De asemenea, torii este tratat cu respect, astfel că vizitatorii evită în general să se sprijine de stâlpi sau să îi atingă fără motiv. La sosire și la plecare este recomandat să faci o plecăciune către sanctuar pentru a-ți arăta respectul.

Torii marchează granița dintre lumea profană și cea sacră. Trecând prin el, pășești de fapt, simbolic, dintr-o lume în alta. Deși are forma unei porți, torii funcționează mai degrabă ca un prag. El nu controlează accesul și nu împiedică trecerea. Rolul său este să marcheze o schimbare de statut a spațiului pe care urmează să îl traversezi.

Pe scurt, torii este un dispozitiv arhitectural care face vizibilă o frontieră invizibilă.

O mezuza este un obiect ritualic evreiesc, o mică cutie sau tub ce se fixează pe tocul drept al ușii.

De obicei se fixează pe tocul fiecărei uși din casă, cu câteva excepții (băi, cămări foarte mici, grajduri), pe partea dreaptă a tocului privind spre interior, la o treime din înălțimea de sus a tocului. E recomandat și unghiul la care trebuie să fie înclinat, aproximativ 45°, un compromis medieval între școala lui Rashi ce spunea că trebuie pus vertical și cea a lui Maimonide care spunea că trebuie pus orizontal. Cea mai importantă mezuză este cea de pe tocul ușii de la intrarea în casă.

Mezuza conține în interiorul ei un pergament scris de mână cu două pasaje din Deuteronom. Sunt cunoscute ca primele două paragrafe ale rugăciunii Shema care spune „Ascultă, Israel, Domnul este Dumnezeul nostru, Domnul este Unul”, împreună cu porunca de a iubi pe Dumnezeu cu toată ființa și de a scrie poruncile „pe stâlpii casei tale și pe porțile tale”. Tocmai această ultimă frază stă la baza obligației instalării unei mezuzei. Pe spatele pergamentului este scris numele divin Shaddai, vizibil printr-o fereastră sau inscripționat pe exteriorul cutiei. Pergamentul trebuie verificat de un scrib după un an sau doi pentru că cerneala se poate degrada, iar o mezuza cu text deteriorat nu îndeplinește porunca.

Cele mai vechi mezuze fizice descoperite vreodată au fost găsite în peșterile de la Qumran de lângă Marea Moartă. Inițial, pergamentul era pus pur și simplu într-o gaură special scobită în piatra ușii. Abia începând cu evul mediu, comunitățile evreiești au început să creeze carcasele exterioare decorative din lemn, argint sau metal pentru a proteja pergamentul, transformând mezuza în obiectul de artă religioasă pe care îl recunoaștem astăzi. Au purtat-o cu ei oriunde s-au așezat și au transformat-o într-o declarație discretă a identității lor.

O mezuza funcționează prin reamintire. Când cineva intră sau iese pe o ușă, vede mezuza și își amintește că trece între două lumi: lumea de afară, cu grijile și ocupațiile ei și lumea casei, care ar trebui să fie un spațiu ordonat după legea și valorile credinței. Mulți evrei ating mezuza cu degetele și apoi își ating buzele, ca un gest de respect și de aducere aminte.

Pe scurt, o mezuza nu e nici talisman magic, nici doar un obiect decorativ. E mai degrabă un prag al memoriei și al identității. Ea marchează momentul în care omul este chemat să-și aducă aminte ce fel de casă este aceasta și ce fel de om dorește să fie când intră în ea.

Pe foarte multe porți tradiționale musulmane, mai ales cele din nordul Africii și Orientul Mijlociu, sunt instalate două ciocănele ce au rolul unor praguri sociale.

Funcționarea lor este simplă. Un ciocănel este mai mare, produce un sunet grav și este folosit de bărbați. Celălalt este mai mic, produce un sunet mai ascuțit și este folosit de femei. Cei din casă își dădeau seama după sunet dacă la poartă se află un bărbat sau o femeie și astfel puteau trimite persoana potrivită ca să răspundă. În societățile unde separarea spațiului feminin de cel masculin era importantă, acest lucru evita situațiile stânjenitoare. Uneori există și un al treilea cod. În unele comunități apărea un al treilea ciocănel pe poartă, montat foarte jos. Acesta era folosit exclusiv de copii, producând un sunet rapid și repetitiv sau de vecinii extrem de apropiați care nu aveau nevoie de protocolul formal al unei vizite oficiale.

În Maghreb ciocănelul destinat femeilor nu este doar mai mic ci are adesea o formă simbolică specifică: Mâna Fatimei. Aceasta adaugă o nouă semnificație, nu este doar un instrument de comunicare ci și o amuletă de protecție împotriva deochiului și a răului care ar încerca să treacă pragul casei.

Diferențele de sunet nu erau date doar de mărime ci și datorită materialelor din care erau făcute. Ciocănelul bărbaților era de obicei turnat din fier masiv, greu, bătând direct pe un nit de fier fixat în lemnul porții. Cel al femeilor era adesea din bronz sau alamă, materiale care produc un clinchet mai cristalin, mai înalt și mai puțin invaziv.

Ca prag simbolic, cele două ciocănele nu spun că intrarea ar fi interzisă ci spun ceva mai subtil „Anunță-te și lasă-ne să ne pregătim pentru întâlnire.” Vizitatorul nu forțează contactul. Nu apasă un buton anonim. El transmite deja o informație despre sine înainte ca ușa să se deschidă.

Pe scurt, cele două ciocănele sunt un prag al recunoașterii și al respectului reciproc. Nu controlează spațiul, ci controlează felul în care începe relația dintre cel dinăuntru și cel de afară.

Piatra lunii este o lespede semicirculară așezată la baza treptelor care duc spre o clădire sacră. Vizitatorul trebuie să pășească pe ea înainte de a intra. Deși elemente decorative la intrarea templelor există în multe culturi ale lumii, această formă de semilună, numită local Sandakada Pahana, se găsește doar în arhitectura din Sri Lanka și este folosită de peste o mie de ani. Ea nu este un simplu element de decor, ci o podoabă care îmbină meșteșugul în piatră cu o întreagă filozofie spirituală.

Deși numele ei te-ar putea duce cu gândul la piatra semiprețioasă numită tot piatra lunii, lespedea e cioplită în piatră. Numele ei derivă pur și simplu de la formă, nu de la material. Meșterii antici au folosit blocuri masive din pietre extrem de dure, în special granit. Aceste roci au fost alese special pentru că erau foarte rezistente la uzură și permiteau sculptarea unor detalii extrem de fine, care au supraviețuit foarte bine peste o mie de ani, deși generații întregi de pelerini au călcat pe ele.

Piatra aceasta funcționează simbolic. Sculptura este alcătuită din inele concentrice care trebuie parcurse din exterior spre interior. Interpretarea clasică ne arată că desenele reprezintă, de fapt, călătoria omului prin viață, în interpretare budistă. Astfel, cercul exterior cu flăcări reprezintă lumea agitată a dorințelor și a pasiunilor pământene care ne controlează existența. Imediat după el, cele patru animale, adică elefantul, taurul, leul și calul sunt interpretate în mod tradițional ca simboluri ale diferitelor aspecte ale existenței umane și ale ciclului vieții. Vrejurile și frunzele ce urmează simbolizează dezvoltarea noastră personală și puterea de a ne transforma în bine. Chiar înainte de centru, sculptorii au adăugat adesea un șir de lebede, care sunt un simbol al înțelepciunii și al capacității de a cerne binele de rău. La sfârșit, lotusul central reprezintă puritatea, pacea totală și iluminarea spirituală, adică destinația finală a sufletului eliberat de suferință.

În timp, modelul desenat pe Piatra lunii s-a modificat. În prima perioadă a regatului, numită Anuradhapura, toate cele patru animale alergau împreună pe același inel. Câteva secole mai târziu însă, în epoca Polonnaruwa, taurul a fost eliminat complet și celelalte trei animale rămase au fost separate pe benzi diferite. O explicație frecvent întâlnită este că influența hinduismului a făcut ca reprezentarea taurului să devină problematică, deoarece animalul era asociat cu Shiva și s-au ridicat obiecții împotriva călcării lui în picioare.

Practic, Piatra lunii funcționează așa. Fiind îndemnat să calci pe ea înainte să intri în templu ești oarecum invitat simbolic să parcurgi un rezumat al condiției umane. Piatra lunii pare să-ți spună așa: „Lasă lumea obișnuită în urmă și pregătește-te să intri într-un alt nivel al existenței.”

Pe scurt, Piatra lunii este un prag spiritual al transformării.

În nordul Irakului există o comunitate religioasă mai aparte numită yazidi. Tot acolo se găsește și Lalish, cel mai sfânt centru al lor, locul în care sunt construite principalele temple.

Regulile de conduită în Lalish sunt foarte stricte. Toată lumea, pelerini și turiști deopotrivă, trebuie să umble în picioarele goale prin tot satul, încă de la poartă. În temple regulile se înăspresc și mai mult pentru că e strict interzis să calci pe praguri, gestul fiind văzut ca o profanare gravă. În preajmă stau mereu paznici și bătrâni ai comunității care supraveghează vizitatorii și îi avertizează pe cei neatenți să facă un pas mare peste prag. Nu e întotdeauna ușor.

Yazidismul este o religie monoteistă străveche, transmisă în principal prin tradiție orală. De-a lungul timpului a fost influențată de mai multe tradiții religioase din Orientul Mijlociu, inclusiv de zoroastrism, creștinism și misticismul sufit. În centrul credinței yazidi se află șapte mari îngeri conduși de Îngerul Păun, cărora Dumnezeu le-a încredințat grija lumii. Pe lângă aceștia, yazidiții cred că fiecare clădire este ocrotită de îngeri protectori, iar pragul este locul unde aceștia stau de pază sau se odihnesc. A călca pe prag înseamnă a deranja sau a răni îngerul care se află acolo, motiv pentru care credincioșii pășesc larg peste el și preferă să sărute tocul ușii în semn de respect.

Chiar lângă poarta principală din Lalish se află un alt simbol important, un șarpe negru sculptat în relief pe peretele de piatră. Spre deosebire de multe tradiții religioase în care șarpele este asociat cu răul, la yazidiți el simbolizează protecția și înțelepciunea. O legendă locală spune că, în timpul potopului, un șarpe a astupat o spărtură din arca lui Noe, salvând omenirea de la înec. Spre deosebire de prag, pelerinii au voie să atingă și să sărute această sculptură.

Pe scurt, pragurile din Lalish sunt praguri locuite. Ele nu despart doar două spații, ci marchează locul unde veghează protectorii nevăzuți ai casei și ai templului.

La prima vedere o sekimori-ishi este doar o piatră de mărimea unui pumn, legată cu o sfoară încrucișată și așezată pe o potecă. În grădinile japoneze tradiționale, mai ales în grădinile de ceai, ea înseamnă simplu: „Nu merge pe aici.”

Japonezii îi spun și tome-ishi, adică ”piatră de oprire” sau sekimori-ishi, „piatră păzitoare a hotarului”.

O poți găsi în foarte multe locuri, în grădini de ceai, în temple zen, în grădini istorice japoneze sau pur și simplu la intrarea într-un spațiu rezervat sau temporar închis. De regulă este pusă pe o piatră pe mijlocul aleii sau la o bifurcație.

Piatra aceasta funcționează doar dacă accepți convenția culturală, altfel ești tentat să-i dai un șut și să treci mai departe. Piatra e atât de mică încât nu te împiedică fizic să treci. Ai putea să o ocolești fără niciun efort. Mulți o descriu ca pe o limită „tăcută”, care sugerează fără să ordone. Este un obstacol bazat pe respect, nu pe forță.

Pe scurt, este un prag al autocontrolului. Nu te oprește. Te invită să te oprești singur. Este un prag aproape invizibil, făcut dintr-o simplă piatră și din presupunerea că oamenii pot respecta o limită fără să fie obligați.

Yingbi este paravan sau un zid plasat imediat în spatele porții sau uneori chiar în fața ei, și se numește zid al umbrelor sau perete al spiritelor. Poate fi întâlnit mai ales la casele cu curte interioară, în temple, palate și grădini tradiționale chinezești.

În tradiția populară chineză exista credința că spiritele rele se deplasează doar în linie dreaptă și nu puteau s-o cotească la stânga sau la dreapta. Zidul acesta le bloca accesul în casă. În plus, serveau și de paravan pentru privirile indiscrete ale celor din stradă. Când cineva deschidea poarta privirea trecătorilor se izbea și ea de yingbi. Iar oaspeții, când intrau, erau obligați să-l ocolească. Vizitatorii care veneau cu trăsura coborau în fața acestui zid și așteptau. Era locul unde oaspetele își putea aranja hainele și își putea „domoli” starea de spirit înainte de a fi primit oficial în locuință.

Un yingbi era construit din materiale adaptate amplasării și statutului social al proprietarului. În exterior, acesta era un zid masiv, independent, realizat din cărămidă cenușie, piatră sculptată sau plăci ceramice smălțuite pentru palate. În spațiile interioare sau în grădini, el lua forma unui paravan rafinat, cu o structură din lemn de esență rară în care era încadrată o piatră de vis (marmoră de Dali), ale cărei infiltrații naturale formau peisaje ce aminteau de picturile tradiționale chinezești.

Simbolurile sculptate pe aceste ziduri funcționau ca un cod vizual al ierarhiei sociale și ca amulete pentru atragerea norocului. În grădinile și palatele imperiale, decorul era dominat de motive grandioase, exclusiviste, precum dragonul imperial cu cinci gheare (simbol al împăraratului) sau păsările phoenix (simbol al împărătesei), celebre fiind ecranele monumentale din plăci ceramice smălțuite precum Zidul celor Nouă Dragoni din Orașul Interzis. În schimb, în casele oamenilor de rând, legea interzicea utilizarea acestor embleme imperiale. Din acest motiv, cetățenii simpli sau comercianții sculptau în cărămidă caractere caligrafice norocoase, lilieci ce simbolizau bogăția, flori de lotus ce simbolizau puritatea sau pești care înotau în valuri ce sugerau belșugul și armonia familială.

Pe scurt, acest prag ar putea fi interpretat ca un filtru. El nu blochează accesul, ci îl încetinește. Între stradă și casă introduce un moment de acomodare, obligând atât privirea, cât și vizitatorul să schimbe direcția înainte de a pătrunde în interior. El oferă vizitatorului un scurt răgaz pentru a lăsa în urmă lumea de afară și a se acorda cu spiritul casei.

Jeongnang este o poartă tradițională din lemn, specifică insulei Jeju din Coreea de Sud.

Un jeongnang este format din trei bârne mobile de lemn care se pot ridica și propti orizontal în locașuri săpate în doi piloni verticali de piatră. Pentru că nu reprezintă un obstacol real între interior și exterior îl consider, la fel ca și în cazul torii, mai degrabă prag și nu poartă.

Scopul inițial al acestor bârne era să împiedice vitele și caii care umblau liberi să intre în curți. Pentru oameni însă, ele funcționau mai ales ca un semn convențional, deoarece comunitățile din Jeju se bazau pe un nivel ridicat de încredere reciprocă și nu aveau nevoie de porți solide sau de lacăte. În plus, fiindcă pe insulă bat vânturi aspre și taifunuri, o poartă normală din lemn s-ar fi rupt ușor, în timp ce aceste trei bârne lăsau vântul să treacă printre ele fără nicio problemă. Dar caracteristica lor cea mai interesantă este că bârnele sunt folosite pentru a comunica mesaje clare vecinilor și oaspeților fără a folosi cuvinte.

Ele funcționează pe baza unui cod simbolic simplu, determinat de numărul de bârne ridicate. Dacă toate cele trei bârne sunt lăsate la pământ proprietarul gospodăriei anunță: „Este cineva acasă, poți intra!” Dacă numai una dintre bârne e proptită orizontal anunțul e: „Am fugit două minute în apropiere, mă întorc repede!” Dacă sunt două bârne ridicate orizontal atunci gospodarul zice: „Sunt plecat de acasă, dar mă întorc diseară!” Și în sfârșit, dacă toate cele trei bârne stau ridicate orizontal în locașurile lor atunci mesajul e: „Nu este nimeni acasă, sunt plecat pentru câteva zile!”

Pe scurt, jeongnang sunt niște praguri vorbărețe sau, dacă vreți o formulare mai serioasă, praguri ale încrederii. El nu blochează trecerea și nu ascunde nimic, ci se bazează pe convingerea că vecinii vor respecta mesajul pe care îl transmite.

---

După ce s-a așternut praful

Mi-am bătut serios capul încercând să găsesc pe lângă casă obiecte la fel de banale care să exprime obiceiuri puternic împământenite și încă vii legate de prag. Dar, deși Europa este plină de tradiții legate de casă și familie, nu am reușit să găsesc aici nimic comparabil cu exemplele de mai sus.

Pragurile strânse în sertar mă învață că nicio întâlnire nu ar trebui făcută în grabă și că merită să faci un scurt popas pe el înainte de a trece dintr-un spațiu în altul. În cele mai multe cazuri nu există un pericol dincolo de prag, ci doar ceva nițel diferit. Iar această mică alteritate cere puțin răgaz. Pragul îți spune că pentru a conștientiza existența celuilalt trebuie întâi să-l asculți, să înțelegi ce vrea să-ți spună și să accepți că ceea ce-ți spune te-ar putea schimba.