Hoinărind prin Catalunya, o altă o zi petrecută în afara Barcelonei. Agenția organizatoare de excursii autohtone care ne-a dus ziua precedentă la Montserrat ne-a momit cu o a doua escapadă. O incursiune spre nord, până aproape de granița franceză și două opriri, una la Girona iar cealaltă la Figueres. Am primit provocarea așa că iată-ne pornind la drum, tot cu autocarul, tot însoțiți de un ghid care ne-a ținut la povești. Din fericire pentru noi, spre deosebire de ziua precedentă, ploaia ne-a ignorat cu desăvârșire.
Am ajuns în Girona după vreo oră și un pic. Am fost debarcați lângă un parc mărișor dar nu prea îmbietor, pe malul râului Onyar, chiar în fața unui pod aflat la intrarea în orașul vechi. Apoi am fost predați pe inventar unui ghid local ce-avea să ne conducă într-o plimbărică de vreun ceas prin oraș și-avea să ne povestească câte ceva din picanteriile locale.
Prima picanterie
Numai ce-am trecut podul și-am dat peste prima curiozitate a orașului, aflată într-un colț al Plaça de Sant Feliu. Contrar așteptărilor, atenția nu ne-a fost îndreptată spre biserica impunătoare din fața noastră, ce ne-a dat capetele pe spate, ci spre o amărâtă de coloană de piatră în vârful căreia părea să se fi refugiat o pisică speriată, tot de piatră.
Greșit! Nu era pisică. Era La Lleona de Girona, leoaica orașului. Nimeni nu mai știe precis cum de-a ajuns leoaica asta la Girona și ce caută în vârful stâlpului. Unii sunt de părere că era un fel de mascotă a unui han aflat în apropiere, ce se chema taman La Lleona. Se mai spune că mușterii hanului se distrau mângâind fundul felinei. Cu timpul însă povestea s-a preschimbat din tânțar în armăsar și uite-așa a apărut legenda zilelor noastre care zice așa: doar cine sărută fundul leoaicei se va mai întoarce în Girona, cine nu, nu.
Măcar de-ar fi trebuit să depun ceva efort până s-ajung la fundul pisicii, să mă cațăr pe stâlp, să-mi încerc abilitățile la săritura în înălțime. Nici pomeneală, ar fi trebuit doar să urc cele câteva trepte urâte de metal și să-mi fac … datoria, selfie-ul, poza de grup … Oricum, pupicul ăsta tot n-ar fi contat prea mult, zic eu. Leoaica cea adevărată nu e cea din piața San Feliu. Statuia originală își petrece bătrânețele la muzeul de istorie al orașului iar în locul ei a fost pusă o impostoare. Așa că m-am fofilat și-am zis pas pupicului.
A doua picanterie
În mintea mea ( eu fiind o mare iubitoare de prăjituri ) orașele astea vechi ale lumii, în care au locuit neîntrerupt oameni mii de ani, sunt precum un doboș. Rând pe rând, strat peste strat, locuitorii au tot crescut plăcinta ba cu un blat, ba cu o cremă, și-au ajuns să trăiască în zilele noastre lipiți de felia de zahăr ars, fără a fi întotdeauna conștienți de ce se ascunde sub picioarele lor. Așa e și Girona. Orașul a fost pe vremuri un sat iberic, apoi un oraș roman, apoi vizigot, maur, catalan, spaniol … Cât puhoi de lume nu s-o fi perindat pe-aici în atâta timp! Câte legende nu s-or fi inventat !
Vreo două din legendele supraviețuitoare le-am aflat de la ghidul nostru și sunt legate de un oarecare Sfânt Narcissus din Girona. Se povestește că demult de tot, în secolul al IV-lea după Cristos ar fi existat aici un preot și un predicator înzestrat, pe nume Narcissus. Deoarece provenea din aristocrația locului a fost desemnat episcop de Girona. În timpul persecuțiilor lui Dioclețian a fost nevoit să fugă până la marginea imperiului, împreună cu diaconul și prietenul său Sant Feliu. Povestea spune c-au găsit refugiu tocmai în actualul Augsburg din Germania. După un timp, crezând că persecuțiile au luat sfârșit, au revenit în Girona, dar atât el cât și Feliu au fost arestați și au suferit martiriul. Moaștele sfântului au fost îngropate în biserica Sant Feliu.
Legenda care l-a făcut celebru pe Narcis al nostru e asociată însă cu miracolul muștelor. Se spune că în 1286, armata lui Filip al II-lea al Burgundiei a asediat orașul Girona. Biserica Sant Feliu fiind amplasată în afara zidurilor orașului a căzut repede pradă invadatorilor. Aceștia, în căutare de comori ascunse, au avut proasta inspirație și-au deschis mormântul lui Sant Narcissus. Se spune că în acel moment, din mormânt s-a ridicat un nor negru de muște înțepătoare care au urmărit soldații și au provocat un dezastru în trupele franceze. Invadatorii și-au strâns degrabă tabăra și-au fugit mâncând pământul, părăsind asediul orașului.
Din fericire pentru noi, intuind pesemne c-am venit cu gânduri pașnice, muștele Gironei ne-au lăsat în pace și nu ne-au alergat prin oraș.
A treia picanterie
După ce-am făcut cunoștință cu leoaica și cu muștele Gironei am pornit agale într-o plimbare prin oraș, pe străzi înguste și pietruite. Parcă nimerisem într-o poveste medievală.
Patina asta din alte vremuri a făcut ca orașul Girona să fie ales ca platou de filmare pentru serialul Games of Thrones. Ghidul ce ne-a însoțit ne tot atrăgea atenția: uite-aici stătea Arya și făcea una, alta … sau aici s-a petrecut nu știu ce scenă cu Jamie Lannister. Nu m-a impresionat prea tare, habar n-aveam de scenele filmului, l-am boicotat pentru că nu semăna deloc cu ceea ce mi-am imaginat eu citind cartea.
… și așa mai departe
Am aflat însă multe alte lucruri de la ghidul nostru, istorii cât se poate de adevărate ce s-au petrecut aievea de-a lungul timpului în Girona.
De exemplu, pe vremea maurilor, trăia în Girona o importantă și învățată comunitate a evreilor sefarzi. Undeva, pe străduțele întortocheate ale vechiului oraș a pășit prin jurul anului 1100 și ceva înțeleptul Nachmanides, vestit cabalist, filosof, comentator al textelor sfinte. Cel care a fost unul dintre primii sioniști, propovăduind întoarcerea poporului său în Ierusalim și dând un exemplu personal. Înțeleptul Nachmanides și-a părăsit orașul natal și a murit de bătrânețe în Țara Sfântă.
N-a mai rămas mare lucru din lumea evreilor din Girona. Parterul unor clădiri, mici patio amintesc câteodată de modul lor de viață. Ni s-a atras atenția asupra unei porți în piatra căreia a rămas săpată adâncitura în care odinioară era fixată o mezuzah.
Orășenii catolici ai zilelor noastre se mândresc cu catedrala gotică a orașului lor. E cocoțată în vârful unui deal și e mândra posesoare a unui record mondial. Se spune că deschiderea navei principale e cea mai mare din lume, cu o lățime de 22m. Inițial biserica n-a fost proiectată așa. Ar fi trebuit să aibă trei nave, separate prin coloane, ca mai toate suratele ei gotice. Până la urmă coloanele interioare s-au oprit în dreptul altarului, restul bisericii rămânând un imens spațiu gol.
Și-am mai aflat de la ghidul nostru că orașul Girona e foarte popular printre cicliștii de performanță. Mulți dintre ei preferă să locuiască un timp aici și să se antreneze în Pirinei, înainte de-a ataca turul Franței. Ne-a fost arătată casa în care a locuit cândva Lance Armstrong.
Asta a fost vizita noastră în Girona. După ce ne-am despărțit de ghid n-am mai avut mult timp la dispoziție. Am vizitat interiorul catedralei, apoi ne-am potolit foamea la o terasă. Și, pentru că se apropia ora de grație în care trebuia să fim prezenți la autocar, am pornit-o de-a lungul râului spre parcare.
Următoarea destinație a zilei, Figueres.
Fii primul care comentează