De când a fost jefuită ziua în amiaza mare în București de către niște conaționali, mama mea a căpătat o mică fobie. Nu se mai lasă convinsă nicidecum să se plimbe pe străduțe înguste, sau pustii, sau care sunt „păzite” de niște personaje cu figuri ce nu-i sunt pe plac. Fobia asta nu se manifestă doar la București ci stă înșurubată în mintea mamei, oriunde s-ar afla. Drept urmare ne-a urmat și la Barcelona, manifestându-se cât se poate de activ în Barri Gòtic, îndeosebi după apusul soarelui. Din pricina fobiei ăsteia, Barri Gòtic va rămâne de-a pururea în mintea mea împărțit în două părți diferite, cu granițe nu foarte bine delimitate. Prima s-ar încadra la : Buhuhu, eu nu intru pe străduța asta! pentru cărăruile strâmte șerpuind printre clădiri înalte și mohorâte. Cealaltă: Hai mai bine s-o luăm pe-aici.
În Barri Gòtic am ajuns în chiar prima seară, nu mult după aterizarea în Barcelona. Am tot revenit în el. Era foarte aproape de hostelul nostru așa că ieșeam seară de seară să mai facem o plimbare, să mai dăm o raită prin magazinașe, să mai mâncăm o înghețată, să mai căscăm gura la spectacolul lumii. Barri Gòtic e pitoresc și ziua și noaptea ( exceptând străduțele buhuhu, bineînțeles ). Străzile lui haotice, înguste, întortocheate ca într-un labirint fac un contrast frumos cu străzile ordonate, trasate parcă cu rigla, din Eixample.
N-am intrat prin multe obiective turistice în Barri Gòtic.
Nu am ratat Catedrala închinată Sfintei Cruci și co-patroanei Barcelonei, Sfânta Eulalia. Povestea spune că Eulalia a fost o fetiță de 13 ani care a înfruntat martiriul pentru că nu a renunțat la credința creștină în timpul persecuțiilor din vremea împăratului Dioclețian. I-am văzut mormântul într-o frumoasă criptă așezată sub altar.
Catedrala e impunătoare, ca mai toate catedralele gotice. Dar parcă nu iese cu nimic în evidență față de suratele ei de prin alte părți. Construcția ei a durat secole. Au început-o prin 1298, au terminat-o parțial în 1450, dar fațada a fost terminată abia în jurul anului 1900.
Mi-a plăcut mai mult biserica Santa Maria del Mar, pe care am găsit-o înghesuită printre clădirile cartierului Ribera. A fost construită între anii 1329 și 1383 pe vremea când regatul Aragon, de care ținea și comitatul Barcelonei, era în plină înflorire. Catalanii se mândresc mult cu ea, considerând-o cel mai frumos exemplu de construcție în stil gotic catalan. E impresionantă, dar foarte sobră. Îi lipsesc zorzoanele spaniole, dar și marile vitralii ce fac catedralele franțuzești mai ușor de digerat. Se spune că pe vremuri străjuia pe malul golfului, de unde și numele, dar acum marea e departe iar ea e sufocată de clădiri.
În spatele catedralei, în curtea unei case, am descoperit ( în urma unui pont 😉 ) Templul lui Augustus, una dintre puținele clădiri ce-au supraviețuit din vechiul Barcino roman. Majoritatea clădirilor din epoca romană au fost dărâmate iar pe ruinele lor s-a ridicat orașul gotic. Templul lui Augustus a fost mai norocos fiind încorporat în clădirea medievală. La începutul secolului trecut, templul a fost desprins din chingi și restaurat de către arhitectul Lluís Domènech, la îndemnul asociației “Centre Excursionista de Catalunya” din care făcea parte și Gaudi.
În rest … program de voie. Am mai trecut prin fața altor obiective, dar nu ne-am învrednicit să intrăm. Ne-am plimbat hai-hui pe străzi, fără nici o grijă. De, ca în concediu.
Mănăsirea Pedralbes
Deși nu se găsește în Barri Gòtic ci hăt departe, pe dealul ce duce către Tibidabo am să pomenesc aici de mănăstirea Pedralbes, pentru că provine din aceeași poveste gotică a orașului.
Mănăstirea a fost ridicată pe la anul 1326, la ordinele reginei Elisenda de Montcada a patra și ultima soție a lui Jaume al II-lea cel Just, rege al Aragonului. La începuturile ei mănăstirea a fost construită din pietre albe ( pertas albes în catalană ) de unde și numele.
Povestea spune că Elisenda a fost o foarte frumoasă, înțeleaptă, cultivată dar și foarte pioasă prințesă, provenită din una dintre cele mai puternice familii aristocratice ale Cataloniei. Deși între cei doi era o diferență de vârstă de cel puțin 20 de ani, s-au înțeles foarte bine. Se spune că prin firea și comportamentul ei, Elisenda i-a îndulcit lui Jaume, ce era cam năbădăios din fire, ultimii ani din viață. Căsătoria lor a durat doar cinci ani, până la moartea regelui, și nu a lăsat în urmă copii. După moartea soțului, Elisenda s-a retras la mănăstirea Pedralbes, unde a trăit pentru tot restul zilelor ei într-un palat construit special pentru ea și lipit de mănăstire. Deși nu s-a călugărit niciodată, a dus o viață austeră, alături de călugărițe. La moarte, a lăsat prin testament mănăstirii aproape întreaga ei avere personală.
Vizita noastră la mănăstire n-a fost lungă. Am intrat în biserică iar apoi la muzeu, adică acea parte ce e deschisă astăzi publicului larg. În rest mănăstirea aparține și acum călugărițelor din Ordinul Clariselor, a surorilor sărace, partea feminină a Ordinului Franciscan. Exact ca la începuturi.
Ne-am învârtit prin claustru, am intrat și prin bucătării, prin refectoriu. În vechiul dormitor al călugărițelor se găsește astăzi un muzeu cu picturi și artă religioasă.
Iar într-unul din beciuri am găsit o frumoasă colecție de belens, povestind întreaga viață a lui Iisus și a faptelor lui. Păcat că era prea întuneric acolo și nu mi-au prea ieșit fotografiile. Belens-urile astea sunt mici figurine de lut ars, foarte îndrăgite de catalani, folosite îndeosebi la Crăciun, pentru a recrea scena nativității. Se găsesc din belșug și pe la magazinele de suveniruri.
Ar trebui poate să amintesc aici și despre caganer, cel mai îndrăgit personaj reprezentat în belens. E un căcăcios, reprezentat cu pantalonii pe vine, în plină acțiune. Se spune că nu lispește din nici o scenă a nativității, aici în Catalonia. N-am zărit nici unul printre figurinele de la Pedralbes, o fi rezervat doar festivităților mai intime ale catalanilor. Drept să spun nu m-a tentat să vin cu unul acasă, pe post de suvenir.
Cam atât despre frumusețile gotice ale Barcelonei. N-am insistat prea mult pe ele. Dorințele noastre erau îndreptate spre operele lui Gaudi.
Fii primul care comentează