N-aș vrea s-o lungesc prea mult ci doar să povestesc cum i-am descoperit mama și cu mine pe zmeii lui Antoni Gaudi în Barcelona, dar …
A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti; de când făcea plopul pere și răchita micșunele; de când se băteau urșii în cozi; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrățindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de ocale de fier și s-arunca în slava cerului de ne aducea povești. De când se iscălea musca pe petere, mai mincinos cine nu crede.
Au fost carevasăzică pe lumea asta tot felul de lucruri știute sau doar bănuite, tot soiul de ființe nemaipomenite, unele cât se poate de reale și îngrozitoare, altele izvorâte doar din mințile, dorințele și fricile omenești, drept urmare nu mai puțin înspăimântătoare. Au fost odată ca niciodată Feți-Frumoși deghizați în zei atotputernici ai popoarelor indo-europene, porniți să alunge haosul Zmeilor și să aducă ordine în lume. Feți-Frumoși ascunși în straie de Cavaleri Traci, hălăduind pe armăsari strașnici din Carpați până în Capadocia, în căutare de descălecări și de balauri de descăpățânat. Au existat odată ca niciodată Persei și Andromede, fecioare frumoase ce participau la hierogamii dătătoare de viață, de belșug în brazde, așteptând eroi să vină să le împlinească menirea. Au fost odată ca niciodată Zmei păzitori de taine, de licori aducătoare de tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, străjeri nu doar ai unor fete frumoase ci și ai cunoașterii lucrurilor cu adevărat importante. Zmei fără de care toate isprăvile Feților-Frumoși n-ar mai valora nici cât o ceapă degerată… Vremuri, povești demult uitate în ziua de azi, cine să le mai înțeleagă tâlcurile în timpurile moderne și luminate pe care le trăim ? Zmeii s-au refugiat în cărțile de povești ale copilăriei, iar Feții-Frumoși în icoanele Sfântului Gheorghe.
Ajung acum ( în sfârșit ) și la Barcelona după toată poliloghia asta, din simplul motiv că Sfântul Gheorghe e considerat patronul Cataloniei, sfântul ei protector. E plin orașul de basoleriefuri și statui ce-l înfățișează omorând balaurul. E sărbătorit și aici în fiecare an, tot în 23 Aprilie ca pe la noi, cu un obicei cât se poate de frumos amintind de hierogamii și alchimii străvechi. Bărbații dăruiesc femeilor din viața lor trandafiri, neaparat roșii, și sunt răsplătiți la rândul lor de către acestea cu câte o carte.
Dar în Barcelona, spre deosebire de alte locuri, n-au fost uitați nici Zmeii, dimpotrivă. E drept, aici se numesc dragoni – sau mai bine el drac – dar pot fi recunoscuți cu ușurință în fierăriile porților, în sculpturile ce împodobesc casele, paznici neobosiți ai locuințelor, palatelor, parcurilor. Zmeii barcelonezi par a fi mai degrabă fiare îmblânzite, domesticite, simpatice de-a dreptul. Mulți artiști s-au gândit la ei. Până și Antoni Gaudi i-a îndrăgit și i-a imortalizat în mai toate creațiile sale.
Pe unde i-am găsit pe zmeii lui Gaudi ? Ce taine păzeau ei? Să vedem …
Park Güell
Primii pe care i-am întâlnit se răsfățau în Park Güell, sus pe deal, în frumosul cartier Gracia. Am ajuns acolo pe la opt și jumătate dimineața, după ce-am făcut nițel sport urcând dealul ( mda, am ratat scările rulante pentru c-am coborât o stație de metrou prea departe ). Vreo doi balauri stăteau cocoțați pe căsuțele acelea ca de turtă dulce de la intrarea în parc, moțăind încolăciți , cu solzii din trencadis lucind la soare. Alții străjuiau scările ce conduceau în hipostil. Un puișor de-al lor aștepta nerăbdător vizitatorii, pentru mângâieri și fotografiile obligatorii. Coada unui alt zmeu șerpuia lungă de-a lungul pieței mari construite deasupra hipostilului, îngăduind călătorului să șadă printre solzi, să-și mai tragă sufletul și să admire Barcelona de la înălțime.
De păzit … zmeii aceștia păreau a sta de strajă într-o grădină a hesperidelor catalane, sau mai degrabă o grădină a paradisului construită de Antoni Gaudi și de eternul său prieten și colaborator, Josep Maria Jujol. Proiectul inițial ar fi trebuit să se materializeze într-un cartier select, cu case simandicoase construite pentru bogătașii vremii, înconjurând un parc. Din păcate pentru bogătași, dar din fericire pentru noi, proiectul imobiliar nu a avut succes și doar parcul a apucat să prindă viață.
Ne-am învârtit cel puțin un ceas prin Park Güell. Am avut puțin ghinion pentru că hipostilul și piața de deasupra erau în plin proces de restaurare, așa că nu ne-am putut bucura 100% de frumusețea lor. Dar neajunsul acesta a fost compensat din plin de tufele de iasomie înflorită și de faptul că era liniște și bine, prea devreme încă pentru hoarda năvălitorilor ce pesemne nu apucaseră să se trezească.
Casa Batllo
Cel mai frumos dintre zmeii lui Gaudi l-am găsit la casa Batllo. Avea solzi sidefați și multicolori și stătea cocoțat în vârful unui morman de oase și cranii unde era de fapt ascunsă comoara pe care o păzea.
Ne-a invitat în casă ( așa i se zice comorii în timpurile noastre ) și a fost o gazdă desăvârșită, un adevărat gentleman. Ba ne-a mai dat la intrare și un dispozitiv suplimentar, electronic, sub formă de ghid audio-video, fără de care n-am fi priceput mare lucru din lumea lui fermecată. Cu ajutorul aparatului ăstuia ne-a susurat în urechi tot felul de povești și ne-a prezentat casa așa cum era ea pe vremea când familia Batllo trăia încă în ea. Trebuia doar să îndreptăm aparatul spre locul ce ne interesa și gata, lumea aceea, acum dispărută, se trezea din nou la viață. În plus, ochiul acesta suplimentar ce părea că ne-a crescut în frunte, era și magic pe deasupra, ne permitea să vedem lucrurile fantastice ce există doar în universurile zmeiești: o ciupercă ce părea doar a fi un șemineu, niște branhii de monstru marin ce păreau a fi fante de aerisire, tuneluri deschise în ocean prin care se perindau broaște țestoase, pești colorați și tot soiul de scoici cu cochilii nemaipomenite. Iar sus în pod, sub acoperiș, mai că-mi venea să cred că văd cum pulsează pereții în respirația domoală a balaurului.
O paranteză. Fie vorba între noi, nici clădirile din jurul Casei Batllo nu sunt tocmai de lepădat. Producțiile astea în stilul Modernista: Casa Lleó Morera a lui Lluís Domènech i Montaner, Casa Mulleras Enric Sagnier, Casa Bonet a lui Marcellí Coquillat i Llofriu, Casa Amatllera lui Josep Puig i Cadafalch și Casa Batllo sunt poreclite de către barcelonezi Illa de la Discòrdi, sau Manzana de la Discordia. Mai pe românește, sunt alintate cu numele de Mărul Discordiei, aluzie la stilul arhitectural atât de diferit în care au fost construite dar și la mărul Afroditei, cel pe care Paris trebuia să-l dăruiască celei mai frumoase zeițe. Chiar dacă nu sunt Paris, eu una nu cutez a mă pronunța, n-aș vrea să declanșez un război prin alegerea mea 😉 .
Torre Bellesguard
Cel mai simpatic dintre zmeii lui Gaudi l-am găsit cocoțat tot pe-un deal, nu departe de telefericul ce ducea la Tibidabo. Era cât pe ce să nu-mi dau seam că stă acolo, atât era de camuflat în clădirea pe care o păzea.
Torre Bellesguard e o casă construită de Antoni Gaudí la începutul secolului douăzeci în linii drepte (atât de necaracteristice lui) și include în fundațiile sale castelul medieval al regelui Martin I, ultimul din dinastia catalană a Casei de Barcelona. De n-aș fi citit că-i o casă Modernista, mai că-mi venea să cred că provine dintr-o poveste cu cavaleri medievali ce salvează prințese nefericite ( pe dinafară cel puțin ).
E o casă particulară, nu foarte mare, și a fost deschisă publicului de curând. Vizitele se fac la ore fixe, doar cu ghid însoțitor și pășind în vârful degetelor pentru a nu deranja familia ce locuiește în interior. Partea vizitabilă e holul de la intrare, podul și acoperișul. A fost una dintre cele mai plăcute surprize pe care mi le-a oferit Barcelona
Unde se ascundea zmeul cel simpatic? Era pitit pe acoperiș, lungit la soare și admirând orașul ce i se întinde la picioare. Nu mi-am dat seama de prezența lui până nu i-am pășit pe limba înspicată, acolo sus pe acoperiș.
Nu pricep care o fi fost pricina, dar am avut impresia că zmeii lui Antoni Gaudi m-au urmat pretutindeni, oriunde m-am dus prin Barcelona. Îi zăream pretutindeni, chiar și la Sagrada Familia. Mi s-or fi insinuat în minte încă din Park Guell, acolo unde i-am zărit pentru prima oară, și-au rămas înșurubați printre celulele cenușii ale creierului meu, zgândărindu-mă să le înțeleg povestea. Nu sunt deloc convinsă că am reușit dar sper ca măcar acum, odată ce i-am pomenit în istorioara asta, vor binevoi să iasă de-acolo.
Fii primul care comentează