Iată și cheia spre inima Gâgâlicei. Micuța și fâșneața japoneză mi-a fost prietenă credincioasă timp de trei zile și trei nopți. In paranteză fie spus, nopțile ne odihneam și noi, nu suntem nici pe departe Feți Frumoși călare pe cai fermecați. Fără ajutorul ei, al Gâgâlicei, nu făceam altceva decât să mă prăjesc la soare pe plaja neagră din Playa Paraiso sau înghețam de frig în apele Oceanului Atlantic. Fără ea nu străbăteam munții și văile, pădurile neguroase de pini, nu alunecam fără grijă de-a lungul drumurilor înguste ale masivului Teno, nu străbăteam șoselele de pe coasta muntelui suspendate primejdios deasupra oceanului, nu amețeam pe interminabilele serpentine din parcul Anaga. Fără ea nu mă avântam deasupra norilor până aproape de gura vulcanului Teide, la 3000 de metri altitudine. Și în sfârșit, fără ea nu vedeam orașele din nordul insulei: Garachico, Icod, Santa Cruz de Tenerife, Puerto de la Cruz, Candelaria. Dar cu ajutorul Gâgâlicei toate au fost posibile.
La începutul celor trei zile îmi spuneam că nu voi avea cu ce să-mi umplu timpul. In fond ocolul insulei presupunea parcurgerea a 200 de kilometri, ce mare brânză. Pe deasupra mai existau și două autostrăzi: una de-a lungul coastei de nord, ce leagă orașele principale ale insulei, iar cea de-a doua legătura nordului cu nou construitele stațiuni din sud. Părea că aveam timp suficient pentru explorarea fiecărui colțișor. Socoteala de-acasă … s-a împotmolit când am dat de drumurile înguste și șerpuitoare ce duceau către locurile interesante, de mulțimea indicatoarelor spre deschiderile panoramice ce te îndemnau să te oprești și să faci fotografii. Viteza medie atinsă nu cred ca a depășit 50 km/h. Timpul a trecut pe nerăsuflate și am rămas cu câteva regrete.
In prima zi am pornit-o spre nord. Prima oprire – Acantilados de los Gigantes – mai pe românește, stâncile giganților. Le văzusem de pe mare cu o zi înainte, când am căutat balene și delfini în apele Atlanticului. Dar dacă tot eram prin preajmă, de ce să nu opresc? Muntele se sfârșește brusc și se prăbușește abrupt în mare cu pereți perpendiculari ce sunt uneori înalți de 500 m. Impresionant. Am făcut fotografia obligatorie și am mers mai departe.
Drumul ne-a dus în continuare spre creierul muntelui Teno, până în sătucul Masca. Dacă nu ar fi existat călătorii doritori de obiective inedite, satul ar fi dispărut demult de pe hartă. Câteva case cocoțate pe stânci, multe din ele părăsite, e tot ce-a mai rămas din așezarea altădată mult mai animată. Pe vremea piraților izolarea a ajutat mica așezare să prospere, astăzi e doar o atracție pentru turiști. Din sat pornește o cărăruie care conduce călătorul prin niște chei spectaculoase pînă la malul oceanului. Diferența de nivel ce trebuie parcursă e de 600 m și tot drumul poate fi făcut în 3 ore. Eu una n-am avut curajul să mă gândesc cât mi-ar fi luat întoarcerea. Majoritatea celor ce parcurg cheile sunt așteptați în micul golf fie de ambarcațiuni care îi repatriau în stațiunile de odihnă, fie de mașini care îi aduceau înapoi în Masca. Cum nu puteam să mă bizui decât pe propriile picioare, am coborât și eu puțin, dar m-am întors destul de repede pentru a continua drumul motorizat. Și așa îmi cam tremurau picioarele pe pedalele Gâgâlicei.
Am mai făcut o scurtă oprire într-un loc marcat „punct panoramic” – Mirador de Baracan. De aici se deschidea o perspectivă frumoasă asupra insulei vecine La Gomera și tot aici mi-a trecut pentru prima dată prin cap să-i fac o fotografie Gâgâlicei. E simpatică, nu-i așa?.
De-acum încolo am început coborârea spre țărmul oceanului și ne-am îndreptat către un alt obiectiv marcat ca interesant pe harta primită ( gratis ) în aeroport imediat dupa aterizare. Ținta noastră: Punta Teno cel mai vestic punct al insulei. Am mers noi ce-am mers până am dat cu nasul într-un panou mare cât o zi de post pe care scria în mai toate limbile de circulație internațională cum că drumul e închis din cauza pietrelor ce se prăbușesc de pe munte. Dilemă: eu ce fac acu? Am zărit o mașină departe în fața mea ce se încumetase să pătrundă pe teritoriul interzis. Dacă ei pot, pot și eu. La destinație am văzut că erau mult mai mulți curajoși decât mă așteptasem.
Punta Teno și farul său, este unul dintre cele mai pitorești locuri vizitate în Tenerife, ar fi fost păcat să-l ratez. Bătut de valuri și de vânturi – la propriu, nu mi-ar fi stricat câteva pietre prin buzunare – oferea o frumoasă priveliște către munți și mare. Lângă far coborau trepte în apa adâncă de un albastru închis. Puțin mai încolo se cuibărea un mic golf, ferit din calea vânturilor, unde stătea lumea să se prăjească la soare și să snorkăluiască în apa mai puțin adâncă. Un loc numai bun de lenevit. Ei, dar mai aveam câteva puncte de atins, așa că am părăsit cu regret Punta Teno și m-am intors, pe același drum închis, pentru a continua incursiunea prin nordul insulei.
După amiaza a trecut cu vizitarea orașelelor Garachico și Icod de los Vinos. Dar impresiile citadine am să le povestesc cu altă ocazie.
A doua zi experiențele citadine au continuat. Cum trebuia să ajung din nou în nordul insulei, pentru a câstiga timp am ales Autopista Sur, autostrada ce se întinde de la nord la sud ( sau invers ) pe coasta estică a insulei. Au urmat două opriri în Candelaria și Puerto de la Cruz iar apoi o tură scurtă prin parcul național Anaga, de unde vă prezint următoarele imagini.
Și iată-ne ajunse în ultima zi de stat împreună. Timpul s-a scurs mult mai repede decât mi-aș fi dorit și m-am trezit că mai aveam doar o zi în care puteam hălădui cu mașina prin Tenerife. Și mai aveam atâtea de făcut ! Aș fi vrut să hoinăresc prin La Laguna, vechea capitală a insulei, să simt puțin mireasma secolelor trecute. Aș fi vrut să vizitez piramidele din Güímar pentru care a făcut Thor Heyerdahl o pasiune nouă. Am înțeles că aș fi putut vedea acolo o replică a lui Ra II, ambarcațiunea de trestie cu care a străbătut oceanul spre America. Planurile mele utopice nu excludeau nici un transfer cu feribotul în La Gomera și dat o tură pe-acolo. Citisem că e o insulă foarte frumoasă, cu o priveliște magnifică spre Teide. Ei, dar îmi mai trebuia o săptămână de concediu. Și mă ajunsese deja oboseala, eram la odihnă sau la plug ?
Așa că în ultima zi programul a fost mai lejer. Am avut ca obiective satul Vilaflor și vulcanul Teide, nu se putea să nu vizitez și punctul de interes considerat a fi numărul unu din Tenerife. Am pornit-o de dimineața la drum și am găsit un sătuc adormit. În Vilaflor nu se trezise nimeni, drep e că am nimerit tocmai duminica. Nu era nimeni pe străzi, doar un cățel jucăuș m-a băgat în seamă și m-a condus pe străzile pustii. Am pornit-o iar la drum spre vârful muntelui curioasă să văd dacă funcționează telefericul. Părea că am noroc. Era o zi frumoasă, însorită și fără pic de vânt. Poveștile despre Teide le voi spune în alt episod, aici doar Gâgâlicea ar trebui să fie personajul principal. Vă mai arăt doar câteva fotografii de pe drum și din caldera vulcanului și-mi iau rămas bun.
Cât despre Gâgâlice, ce să mai spun. Am ajuns mai devreme acasă, la hotel, și după ce i-am mulțumit pentru ajutor am lăsat-o să se odihnească și să doarmă în parcarea hotelului până a doua zi dimineața când a fost preluată de proprietarul de drept. Cine știe pe unde hoinărește acum.
Fii primul care comentează