
Câteva zile mai friguroase și mohorâte și o privire aruncată în calendar mi-au reamintit trista realitate. Vara s-a terminat. Gata cu zilele lungi, pline de lumină și pline de activități ce încep de la cinci dimineața și se termină la zece seara. Ce de lucruri poți face într-o zi de vară, ce distanțe lungi poți străbate, ce de lucruri poți vedea! Pentru mine primăvara târzie, vara și începutul toamnei sunt anotimpurile călătoriilor . Restul e pentru hibernare.
Anul acesta timpul a zburat prea repede și m-am trezit în septembrie cu pofta de ducă neconsumată. Dovadă erau și zilele de concediu rămase. Mai prost și cu totul necaracteristic, m-am trezit și fără un plan de vacanță. Mai mare rușinea! Și ca să îndrept urgent situația m-am uitat pe ofertele last minute ale companiilor de turism, să văd dacă mă tentează ceva. Ei bine, peste exact o săptămână de la revelația mea zburam spre Arhipelagul Canarelor, insulele eternei primăveri, Grădina Hesperidelor, rămășițele bătrânei Atlantide și nu în ultimul rând locul de origine al strămoșilor lui Aurică, Muștărel și Flămânzilă, cei trei canari care sunt stăpânii de fapt ai locuinței mele.
In buzunar aveam un bilet all-inclusive la un hotel de trei stele de pe coasta de sud-vest a insulei Tenerife, bilete de avion la un charter Tarom și ceva bănuți de cheltuială. In bagaje am înghesuit la repezeală bocancii de munte, echipamentul de snorkeling și ceva haine pentru toate felurile de vreme. In sertărașele memoriei n-am găsit mai nimic, nici o informație despre locurile în care mergeam, așa că am descarcat la repezeală o carte de pe Amazon – Tenerife An English History , carte pe care am și terminat-o în cele cinci ore și jumătate de zbor, și care mi-a inspirat sejurul din insulă.
Așadar, iată-mă la 5000 de km departe de casă într-un avion ticsit de alți călători, privind uimită „comitetul de întâmpinare”, Pico del Teide, vârful vulcanului ce se ivea fantomatic dintre nori muntele emblematic al insulei. Aterizăm pe aeroportul Reina Sofia, în sudul insulei, aeroport destinat curselor charter ce vin aici cu nemiluita.
Suntem preluați de două autocare, unul ce merge spre stațiunile din nord, altul spre sud. În următoarele două ore suntem plasați fiecare la hotelul ales. Ghinion, al meu era penultimul, așa că am avut parte de un tur panoramic al stațiunilor Los Cristianos și Playa de Los Americas până ce-am ajuns la destinație – Playa Paraiso – gazda mea pentru următoarele șapte zile.
Aoleu! Ce hotel mi-am ales și eu. Un bloc turn cu o grămadă de etaje, un sat inghesuit pe verticală, parcă am nimerit în Militari. Prima impresie, proastă. Nici pomeneală trei stele, căldură mare în cameră, lume pestriță și vorbitoare de engleză, germană și rusă. Doar un domn, sosit odată cu mine, mai vorbea românește. La a doua și la a treia impresie, m-am mai calmat. Personalul hotelului era extrem de eficient și organizat, mâncarea destulă și nu foarte rea. Surprinzător, nici la piscina hotelului nu era înghesuiala atât de mare pe cât mă așteptam ( nici n-am stat prea mult prin preajmă ).

A doua zi mi-a venit inima la loc. Stațiunea nu era la fel de animată ca cele vizitate în ziua precedentă – un plus pentru gusturile mele – avea o minunată alee pietruită ce șerpuia de-a lungul țărmului numai bună pentru plimbărica de seară și pentru a admira apusul. Mai mult, la nici trei minute de hotel era amenajată o mică plajă întru-un golfuleț al oceanului, o plajă cu nisip negru, autentic, nisip din burta vulcanului nu importat din Sahara. Nici că-mi trebuia mai mult.

Am mai descoperit o plajă, puțin mai departe de hotel, parcă mai pitorească. N-avea nisip deloc, stăteai direct pe pietre, iar două scări de metal te ajutau să cobori în ocean ca într-o piscină. Intr-un loc natura a fost ajutată cu puțin beton, pentru a forma un mic bazin cu apă puțin adâncă unde te puteai bălăci fără frica de a te pierde în imensitatea Atlanticului. Seara târziu și dimineața, până să vină oamenii stâncile erau invadate de crabi sperioși.


Am petrecut șapte seri și două zile pline în Playa Paraiso. In rest, am umblat brambura dorind să cunosc cât mai mult din Tenerife ajutată fiind de Gâgâlicea, o Toyota Yaris pe care am închiriat-o pentru trei zile. Pe unde m-a condus Gâgâlicea, și ce mi-a arătat am să povestesc în altă parte. Până atunci însă am să vă mai arăt câteva fotografii luate prin preajma hotelului.




Dar cel mai așteptat moment al zilei era pe înserat când, cu burta plină, ieșeam la plimbare pentru a aștepta apusul. Nu eram nicidecum singura. Alături de alți gură cască, unii înarmați cu aparate de fotografiat, tablete sau telefoane, alții cu undițe, așteptam cu toții ca soarele să dispară în spatele insulei La Gomera, surata mai mică a lui Tenerife, unul din cele șapte degete ce se ițesc din apele oceanului Atlantic și alcătuiesc arhipelagul Canarelor.
Cu o singură excepție, spectacolul a meritat așteptarea.
Fii primul care comentează