Creația lucrează neîncetat prin om. Dar omul nu crează, el descoperă. Cei care caută în legile Naturii sprijin pentru noua lor operă colaborează cu Creatorul. – Antoni Gaudi
Am ajuns la Sagrada Familia într-o duminică, pe la prânz, în chiar a doua zi după aterizarea în Barcelona. Neștiind care-i treaba cu intrarea la Sagrada Familia și de frică să nu rămânem cu buzele umflate ( pățisem doar o așa tărășenie în Granada ) ne-am grăbit să arvunim biletele de intrare din timp, on-line, înainte de-a pleca de acasă. Cât mai devreme cu putință, să ne luăm de-o grijă. N-am avut probleme cu cumpărarea biletelor, doar că prima oră disponibilă am găsit-o abia la 13:30, nu dimineața așa cum ne-am fi dorit. Bun și-așa, nici o pagubă.
Dimineața am petrecut-o vizitând un alt obiectiv marca Gaudi, sus pe deal în Park Güell și, pentru că aveam la dispoziție o săptămână întreagă pentru a descoperi Barcelona, ne-am zis că nu era cazul să galopăm de la un obiectiv la altul. Am pornit-o așadar cătinel la vale, pe jos, prin Eixample, pe străzi și alei caroiate. Eram ca două furnicuțe pe o hârtie milimetrică, străbătând în zig-zag un labirint cât se poate de simplu și previzibil. Eixample a fost pus pe harta Barcelonei de arhitectul Ildefons Cerdà în secolul al 19-lea pe când orașul era în plin boom economic. Districtul cel nou a umplut un spațiu viran ce se întindea între Ciutat Vella, vechiul oraș gotic – pe-atunci adevărata Barcelona – și satele ce-l înconjurau: Sants, Gràcia, Sant Andreu, …, sate ce sunt acum doar niște cartiere ale metropolei catalane. Districtul mi s-a părut în același timp interesant, liniștitor, dar și nițel plictisitor: pretutindeni aceleași străzi drepte, aceleași clădiri, toate la fel de înalte. Noroc cu forma octogonală a cvartalelor de clădiri, cu fațadele teșite la fiecare intersecție, o găselniță cât se poate de ingenioasă care face cartierul să pară cât se poate de aerisit, nesufocant.
Am tras de timp cât am putut de mult, ne-am delectat cu o cafeluță și o prăjiturică pe drum, într-o cafenea pierdută prin cartier, dar tot am ajuns cu un ceas prea devreme. În jurul Sagradei Familia lumea forfotea nevoie mare, într-o înghesuială permanentă. Ne-am amestecat și noi în mulțime încercând să pricepem cum merg treburile, pe unde se ascundea intrarea, ce-aveam de făcut cu biletele noastre electronice. Am avut chiar o tentativă de-a intra înaintea orei înscrise pe bilet, dar nu ne-a reușit, am fost trimise la plimbare cât se poate de politicos de cerberii de la intrare. Drept urmare am avut timp berechet să ne învârtim de câteva ori prin jurul catedralei, să-i admirăm cele două fațade ce sunt terminate, să căutăm șopârlele și melcii de pe pereți – canale de scurgere a apei de ploaie de pe acoperiș, să-i admirăm turnurile perforate despre care se spera că vor suna ca niște tuburi de orgă atunci când va bate vântul prin ele. Ei, n-am auzit nici o muzică înălțătoare, doar zgomotul și agitația unui mare oraș. După ce-am obosit, ne-am retras în părculețul din fața fațadei lui Gaudi – cea reprezentând Nașterea Domnului – ne-am așezat pe-o băncuță și-am așteptat să treacă timpul.
N-aș putea spune care dintre cele două fațade ne-a plăcut mai mult. Cea nordică, a Nativității, e luxuriantă, bogată, o odă a bucuriei închinată Creației. Am petrecut ceva timp încercând să-i citim povestea: nașterea Domnului cu ieslea, păstorii și magii Crăciunului; Bunavestire; fuga în Egipt; căsătoria Mariei; Iisus muncind în atelierul lui Iosif; îngerii Apocalipsei sunând din trâmbițe; porumbelul Sfântului Duh; toate erau acolo, gravitând în jurul unui axis mundi, pierdute într-o pădure săpată în piatră prin care simțeai mișunând parcă toate vietățile pământului. Cealaltă fațadă, aflată de cealaltă parte a transeptului, e cât se poate de austeră, tristă, amintind de grozăviile pe care le pot face oamenii unor semeni de-ai lor. Povestea spusă acolo e cea a patimilor lui Iisus, e un Drum al Crucii, reprezentat în linii frânte ce culminează cu crucificarea amplasată chiar deasupra intrării.
La ora exactă ne-am prezentat la intrare și am fost poftiți în catedrală fără întârziere și fără stat la coadă. Ne-am afundat în imensitatea ei și, chiar dacă eram destui gură-casă acolo, nu ne-am călcat în picioare. Am străbătut fără grabă pădurea de piatră din interior, ne-am scăldat pe săturate în lumina colorată ce se strecura prin vitralii. Ne-am minunat, am inspectat fiecare colțișor, ne-am tras sufletul pe băncile din inima bisericii, între coloanele ce-i reprezintă pe cei patru evangheliști, cu fața către altarul deasupra căruia plana un Christos răstignit. Am cobărât și în muzeul amenajat în subsolul bisericii, am tras cu ochiul la o slujbă ce se ținea tot acolo într-o veche bisericută amenajată în subsol. Am tras cu ochiul în vechiul atelier a lui Gaudi, acolo unde își experimenta ideile, atelier lăsat moștenire acum celor care îi continuă munca. Am zărit și mormâmtul lui Antoni Gaudi, dar nu am putut coborâ până la el. Mai bine așa. Să-l lăsăm să odihnească în pace, sub cea mai faimoasă dintre creațiile sale.
Ce pot să mai spun. Nouă ne-a plăcut Sagrada Familia, chiar așa neterminată cum am găsit-o în această clipă a istoriei. Ne-ar plăcea să o vedem și când va fi gata – optimiștii cred că se va întâmpla în anul 2026, anul comemorării a 100 de ani de la moartea lui Antoni Gaudi. Ne-ar plăcea să-i vedem toate turnurile suprarealiste înălțându-se spre cer: cei doisprezece apostoli, cei patru evangheliști, turla lui Iisus, a Mariei. Ne-ar plăcea să-i admirăm fațada Gloriei, cea care nu s-a născut încă.
Dar cine știe ce mai stă scris în cartea încâlcită a sorții. A Sagradei, a noastre …
Fii primul care comentează