Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la călătoriile mele, la evadările mele din cotidian, din rutina zilnică atât de liniștitoare câteodată, de-a dreptul plictisitoare altă dată, când îmi amintesc de bombardamentul noutăților la care sunt supusă ori de câte ori plec departe de casă, de dilatarea timpului ce-mi lasă impresia că am trăit într-o zi cât alții în șapte, de bucuria experienței trăite pe viu care-mi confirmă că da, merita să străbat atâta drum să văd lucrurile, locurile acestea despre care mi s-a povestit, despre care am citit, la care am visat, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!
Și bucuria mi-e cu atât mai mare cu cât reușesc să-mi leg amintirile de o întâmplare anume , de o întâlnire mai altfel care, deși poate părea banală în ochii altuia, mie îmi schimbă starea sufletească, mă binedispune, mă îmbogățește. Excursia la Pico del Teide va fi mereu legată în mintea mea de o astfel de întâlnire.
Poate nu știți, dar Pico del Teide este cel mai înalt vârf al Spaniei, este vulcanul ce domină insula Tenerife și arhipelagul Canarelor. Toate ghidurile turistice îl indică drept cel mai vizitat punct al insulei, un obiectiv obligatoriu pe lista oricărui turist. Că merită sau nu titulatura asta, e treaba fiecăruia să judece, eu una mi-am dorit să-l înscriu în palmares. După puhoiul de lume ce l-am întâlnit, pot spune că sunt mulți cei ce dau dreptate ghidurilor turistice. Zona de interes este formată de caldera vulcanului vechi, ce-a explodat în urmă cu cine știe câte milioane de ani, și de noul vărf, Pico del Teide, ce-a crescut din vechea căldare. De aici, o zonă aflată cam la 2100 m altitudine, se poate urca pe jos ( cine se încumetă ) sau cu telefericul până la Rambleta ( 3555 m altitudine ) pe noul con vulcanic, pentru a admira lumea de deasupra norilor. Cu o aprobare specială obținută cel puțin cu o zi înainte și doar în limita locurilor disponibile, se mai poate urca pe jos până în gura vulcanului, la 3718 m.
Pentru mine însă experiența trăită pe El Teide nu ieșea din obișnuit dacă nu zăream și nu povesteam cu o bătrânică simpatică foc. Coborâsem de pe vârful vulcanului înapoi în calderă și dădeam ocol stâncilor Los Roques de Garcia când am zărit-o. Urca cătinel, cătinel niște trepte abrupte ce duceau spre un „mirador”, un locșor special marcat pentru admirarea împrejurimilor. Era singură, nu părea să o însoțească cineva. Vă spun drept, mi-a creat oareșicare îngrijorare. Altitudinea la care ne aflam, înclinarea pantei, lungimea urcușului nu corespundeau defel cu vârsta cățărătorului. M-am dus și eu într-acolo, în ideea că ar avea nevoie de ajutor. Aș de unde. Am ajuns-o în vârful pantei, de unde m-a întâmpinat cu un zâmbet radios și mândră tare de isprava făcută. M-a ținut de povești până să ne mai tragem sufletul nițel, apoi a coborât să-și întâlnească fiica și ginerele ce tocmai se întorseseră dintr-un mic traseu montan pe care ea nu se încumetase să-l atace.
Ei bine, poate părea o întâmplare banală, dar eu simt și acum în suflet bucuria pe care a reușit să mi-o transmită. O bucurie izvorâtă dintr-un mic moment inițiatic încheiat cu succes, în care au fost testate și depășite limite propri. Să dea Dumnezeu să pot și eu face la fel.
PS
Iată și câteva fotografii de pe acoperiș.
Fii primul care comentează