Gdansk
Jurnal polonez - capitolul șase

Partea întâi – Pregătirea

Puține orașe din Polonia au avut o istorie atât de complicată precum Gdańsk. Poziția sa, aproape de vărsarea Vistulei în Marea Baltică, i-a adus bogăția, dar l-a și așezat timp de secole la întâlnirea intereselor poloneze, germane și prusace. Orașul pe care îl voi vedea astăzi sub numele polonez Gdańsk a fost cunoscut cea mai mare parte a istoriei sale moderne și sub numele german Danzig.

Așezarea este menționată în izvoare încă din anul 997, când apare în relatarea despre misiunea și moartea Sfântului Adalbert de Praga. În Evul Mediu, Gdańsk s-a dezvoltat ca port al Pomereliei, regiunea de la gurile Vistulei, prin care produsele din interiorul Poloniei puteau ajunge la Baltica și de aici către porturile Europei de Nord.

Începând din Evul Mediu târziu, comerțul din Marea Baltică și Marea Nordului era dominat de o uriașă rețea de orașe comerciale cunoscută drept Liga Hanseatică sau, mai simplu, Hansa. Nu era un stat și nici o alianță în sensul modern, ci o asociere flexibilă de orașe și negustori care își apărau împreună privilegiile comerciale, negociau condiții favorabile în porturile străine și asigurau circulația mărfurilor între estul și vestul Europei. În centrul rețelei se afla Lübeck, iar printre marile orașe hanseatice ale Balticii se numărau Hamburg, Rostock, Stralsund, Riga, Tallinn și, în cele din urmă, Gdańsk. Corăbiile hanseatice transportau spre vest lemn, ceară, blănuri, cereale și alte produse din Europa răsăriteană și aduceau în sens invers stofe, sare, vin și produse manufacturate.

Gdańsk avea însă un avantaj extraordinar față de multe dintre aceste porturi, Vistula. Pe fluviu puteau coborî până la mare mărfurile produse în interiorul Poloniei și, mai târziu, în uriașul Commonwealth polono-lituanian. Tocmai această legătură dintre hinterlandul est-european și comerțul maritim occidental avea să transforme orașul într-unul dintre cele mai bogate porturi ale Balticii. Gdańsk este considerat membru al Hansei din secolul al XIV-lea și a participat activ la comerțul acesteia. Hansa nu explică singură prosperitatea ulterioară a orașului — perioada sa de maximă înflorire avea să vină mai ales în secolele XVI–XVII, când Gdańsk se afla sub Coroana Poloneză — dar așezarea în această mare rețea comercială baltică a fost una dintre bazele ascensiunii sale.

În 1308, Ordinul Teutonic a ocupat Gdańskul, iar orașul a rămas sub stăpânirea sa timp de aproape un secol și jumătate. Teutonii au construit aici un castel și au integrat portul în statul lor prusac. În această perioadă Gdańsk a intrat în rețeaua comercială a Ligii Hanseatice. Dar relația orașului cu Ordinul s-a deteriorat. Negustorii bogați ai Gdańskului doreau mai multă libertate economică și politică, iar în 1454 orașul s-a alăturat revoltei Confederației Prusace împotriva Cavalerilor Teutoni și a recunoscut autoritatea regelui Poloniei. A urmat Războiul de Treisprezece Ani, același conflict pe care l-am întâlnit deja în istoria Warmiei. Prin Pacea de la Toruń din 1466, Gdańsk a intrat definitiv sub Coroana Poloneză. Dar nu a devenit pur și simplu un oraș polonez administrat de la Cracovia.

Regii Poloniei i-au acordat privilegii foarte largi. Gdańsk își administra singur mare parte dintre afaceri, își controla portul și comerțul și dispunea de instituții proprii. Această autonomie, combinată cu poziția excepțională la capătul Vistulei, avea să transforme orașul într-unul dintre cele mai bogate centre comerciale ale Europei de Nord.

Prin Vistula coborau spre Gdańsk cantități uriașe de cereale, lemn și alte produse din vastul hinterland al Commonwealth-ului polono-lituanian. De aici erau încărcate pe corăbii și trimise spre Țările de Jos, Anglia și celelalte piețe occidentale. În sens invers veneau mărfurile Europei de Vest. Secolele XVI și XVII au fost marea epocă de prosperitate a orașului. Iar bogăția aceasta este, în bună măsură, expusă astăzi în clădirile de pe Długi Targ și Długa. Casele înguste și înalte cu fațade elaborate, Primăria, Curtea lui Artus și Fântâna lui Neptun nu sunt doar decorul unui centru vechi pitoresc. Sunt expresia averii și prestigiului unei elite de negustori care voia să arate lumii cât de important devenise orașul său.

Influențele culturale veneau din toate direcțiile. Orașul era legat politic de Polonia, populația sa urbană era în mare parte germanofonă, iar negustorii întrețineau relații intense cu orașele germane și mai ales cu Țările de Jos. De aceea centrul istoric al Gdańskului poate avea pe alocuri un aer surprinzător de flamand sau olandez. Numeroși arhitecți și artiști veniți din Țările de Jos au lucrat aici în perioada de maximă prosperitate.

Reforma a schimbat și identitatea religioasă a orașului. În secolul al XVI-lea majoritatea burgheziei din Gdańsk a devenit luterană, în timp ce orașul continua să se afle sub autoritatea regilor catolici ai Poloniei. Din nou apare acea lume mult mai amestecată decât ne lasă să bănuim granițele moderne.

Declinul a venit treptat, odată cu războaiele secolelor XVII și XVIII și slăbirea Commonwealth-ului polono-lituanian. În 1793, la a doua împărțire a Poloniei, Gdańsk a fost anexat de Regatul Prusiei. A urmat o scurtă paranteză napoleoniană, apoi orașul a revenit Prusiei și, din 1871, a făcut parte din Imperiul German.

După Primul Război Mondial s-a creat însă o situație cu totul neobișnuită. Tratatul de la Versailles nu a atribuit orașul nici Germaniei, nici Poloniei. În 1920 a apărut Orașul Liber Danzig, aflat sub protecția Ligii Națiunilor. Populația era majoritar germană, dar Polonia avea anumite drepturi asupra portului, căilor ferate și politicii externe. Tensiunile dintre Germania nazistă și Polonia în jurul Danzigului aveau să devină una dintre marile crize care au precedat izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial. La 1 septembrie 1939, cu atacul german asupra depozitului militar polonez de la Westerplatte, lângă Gdańsk, începea invazia Poloniei. În aceeași zi, Germania nazistă anexa Orașul Liber Danzig.

În primăvara anului 1945, luptele pentru Gdańsk și incendiile care le-au urmat au distrus o mare parte a centrului istoric. După război, orașul a devenit parte a Poloniei, populația germană a plecat sau a fost expulzată, iar în locul ei au venit polonezi, inclusiv oameni strămutați din teritoriile estice anexate de Uniunea Sovietică. Centrul istoric de azi a fost reconstruit în mare măsură după 1945. Și reconstrucția nu a urmărit întotdeauna reproducerea exactă a Danzigului de dinainte de război. Restauratorii au privilegiat adesea imaginea orașului din epoca sa de aur, când se afla sub Coroana Poloneză, eliminând sau modificând unele dintre transformările arhitecturale din perioada prusacă și germană.

Așadar, când voi merge pe Długa și voi avea impresia că mă aflu într-un oraș renascentist perfect conservat, trebuie să-mi amintesc că privesc în același timp un oraș istoric și o extraordinară reconstrucție postbelică.

Gdańsk avea însă să intre din nou în istoria Europei câteva decenii mai târziu. În august 1980, o grevă izbucnită la Șantierul Naval Lenin din Gdańsk, avându-l printre lideri pe electricianul Lech Wałęsa, s-a transformat într-o mișcare mult mai amplă de contestare a regimului comunist. Greviștii au formulat 21 de revendicări, între care dreptul de a crea sindicate independente, iar în urma negocierilor cu autoritățile a luat naștere Solidarność – Solidaritatea, primul sindicat independent recunoscut într-un stat din blocul sovietic. Mișcarea a fost reprimată după introducerea legii marțiale în 1981, dar nu a dispărut. La sfârșitul deceniului, Solidaritatea a revenit în prim-plan, iar negocierile cu regimul și alegerile parțial libere din 1989 au deschis drumul către prăbușirea regimului comunist din Polonia. Gdańsk devenea astfel, încă o dată, un oraș-port ale cărui evenimente aveau consecințe mult dincolo de granițele sale.

Partea a doua – Plan de muncă pentru căscat gura

Aș pleca devreme de la hotel direct spre Monumentul Muncitorilor Căzuți în 1970 și Brama nr 2 Stoczni Gdańskiej. Sunt obiective exterioare, deci nu are rost să consum pentru ele orele în care sunt deschise interioarele. Le pot vedea liniștită înainte de 10.

De acolo aș coborî spre Bazylika św. Brygidy. Aici apare prima constrângere: accesul turistic este de luni până sâmbătă între orele 10:00–18:30. Ideal ar fi, deci, să ajung pe la 10. Biserica merită vizitată în primul rând pentru altarul monumental de chihlimbar și nu cred că este nevoie să-i aloc foarte mult timp.

Apoi ar urma Wielki Młyn – Muzeul Chihlimbarului. Joia este deschis între 10:00–20:00. Aș prefera să-l vizitez acum, cât sunt deja aici, dar am o constrângere mai importantă: la 11:57 trebuie să fiu în Bazilica Sf. Maria. Dacă văd că timpul devine prea scurt, las muzeul pentru mai târziu.

De la Marea Moară aș coborî spre centrul istoric, cu ochii pe ceas. În fiecare zi, la 11:57, are loc unica demonstrație zilnică a teatrului de figurine al ceasului astronomic din Bazilica Sf. Maria. Bazilica este deschisă joia între 8:30 și 17:30 în septembrie, iar turnul poate fi vizitat între 11:00 și 16:00. Urcarea în turn rămâne însă opțională.

După aceea am program de voie prin centrul vechi. Pot urma traseul Mariacka → Brama Mariacka → Żuraw → Motława → Długi Targ. Pe Długi Targ ajung la Dwór Artusa, unde aș vrea să intru, apoi la Fântâna lui Neptun și Ratusz Głównego Miasta. La Primărie decid pe loc dacă mai vreau un interior sau dacă mi-ajunge.

Continui apoi pe Długa până la Dom Uphagena. Pe acesta l-aș păstra ca al doilea interior important după Artus. După toate câte am aflat despre burghezia negustorească a Gdańskului, aici pot vedea efectiv cum arăta casa unui patrician bogat.

După Uphagen ajung firesc la Złota Brama, iar imediat dincolo de ea se află Wielka Zbrojownia. Armurăria o văd din exterior, fără să pierd timp cu o vizită.

Dacă dimineața am sărit peste Muzeul Chihlimbarului, de aici sunt din nou relativ aproape de el. Dacă mai am timp și energie, mă întorc și îl vizitez; dacă sunt deja frântă, rămâne pentru altă dată.

Serile le-aș lăsa fără niciun plan. Hotelul este chiar pe Motława, așa că după sosire și apoi la sfârșitul zilei petrecute în Gdańsk probabil va fi suficient să ies la plimbare pe malul râului, să văd orașul luminat și să mă opresc unde îmi face cu ochiul.

Ar mai merita căutate ceva specialități dulci

• Mleko gdańskie – „lapte de Gdańsk”, desert din smântână dulce, migdale și zahăr.
• Ciasto gdańskie – „prăjitură de Gdańsk”; rețeta poate varia.
• Piernik – turtă dulce.
• Marcepan – marțipan.
• Goldwasser / Gdańska Wódka Złota – lichiorul tradițional de Gdańsk cu mirodenii și foițe de aur.

Să încerc să le gasesc în Targ Rybny Fishmarkt pentru mleko gdańskie. Sau chiar pe lângă hotel, la Tygle Gdańskie, unde meniul folosește gdańskie mleko, Goldwasser și marțipan.

Marcepan – marțipan. Nu este o invenție a Gdańskului, dar are aici o tradiție veche, legată de comerțul baltic și de cultura cofetăriei urbane. În secolul al XIX-lea, marțipanul era deja una dintre specialitățile pentru care erau cunoscute cofetăriile orașului, iar Gdańsk avea mai multe fabrici importante de marțipan și ciocolată. Călătorii și negustorii plecau din oraș cu marțipan și Goldwasser drept delicatese locale.

Goldwasser – lichiorul emblematic al vechiului Danzig, produs încă de la sfârșitul secolului al XVI-lea dintr-un amestec de plante și mirodenii și ușor de recunoscut după foițele de aur care plutesc în el. În epoca în care a apărut, asemenea băuturi aromatice erau adesea privite și ca tonice sau digestive, iar aurului i se atribuiau chiar virtuți medicinale. Nu am găsit însă dovezi că Goldwasser ar fi avut o utilizare terapeutică precisă și oficială; faima lui pare să fi fost în primul rând aceea de băutură de lux și specialitate a Gdańskului.

Mleko gdańskie – „lapte de Gdańsk”. În ciuda numelui, este un desert pufos din smântână, migdale și zahăr, menționat deja în Compendium ferculorum din 1682, prima carte de bucate tipărită în limba polonă. Ingredientele sale spun și ele ceva despre bogăția vechiului Gdańsk: prin marele port ajungeau produse exotice și costisitoare, iar migdalele deveniseră tot mai populare în secolul al XVII-lea. Era, așadar, un desert al meselor înstărite, nu o simplă „budincă de lapte”.

Partea a treia – Ce a ieșit

S-a ales praful de planurile mele meticulos pregătite. A doua noastră zi poloneză ne-a adus la Gdańsk cu puțin înainte de apusul soarelui, așa că am mai avut timp pentru o plimbare de seară.

Hotelul nostru se afla pe Wyspa Spichrzów, Insula Hambarelor, îmi trebuiau doar cinci minute să ajung în buricul târgului. Insula a apărut în 1576, când săparea unui nou braț al Motławei a separat de oraș zona în care negustorii își ridicau depozitele. În perioada de maximă prosperitate se înghesuiau aici peste trei sute de hambare, în care se păstrau cerealele și celelalte mărfuri aduse pe Vistula înainte de a fi încărcate pe corăbiile care plecau spre Occident.

În 1945, aproape întreaga zonă a fost distrusă, iar partea de nord a insulei a rămas multă vreme un câmp de ruine. Hotelurile, apartamentele și restaurantele printre care mă plimbam eu erau în mare parte foarte recente. Unele dintre clădirile noi au primit siluetele înguste și frontoanele vechilor hambare, dar ceea ce vedeam nu era un cartier istoric reconstruit cu fidelitate, ci o interpretare modernă a lui.

În aceeași seară am aflat și că a doua zi urma să facem un tur pietonal de vreo trei ceasuri însoțiți de un ghid local, așa că programul meu trebuia adaptat noilor condiții. Până la urmă, am ajuns chiar din prima seară la primele obiective pe care plănuisem să le văd a doua zi dimineață: Poarta nr. 2 a Șantierului Naval Gdańsk și Monumentul Muncitorilor Căzuți în 1970.

Poarta nr. 2 era intrarea principală în fostul Șantier Naval Lenin și unul dintre locurile simbolice ale grevei din august 1980. În timpul protestului, dincolo de ea se aflau muncitorii care ocupaseră șantierul, iar în fața ei se adunau familiile lor și locuitorii orașului. Poarta a fost acoperită atunci cu flori, steaguri, icoane și portrete ale Papei Ioan Paul al II-lea, iar imaginile ei au ajuns în întreaga lume.

Alături se ridică cele trei cruci înalte de 42 de metri ale Monumentului Muncitorilor Căzuți. Ele comemorează victimele protestelor muncitorești din decembrie 1970, când forțele regimului comunist au deschis focul asupra demonstranților din orașele de pe litoral. Ridicarea unui asemenea monument a fost una dintre revendicările greviștilor din 1980. A fost inaugurat în decembrie același an și este considerat primul monument dedicat victimelor represiunii comuniste ridicat chiar într-o țară comunistă.

În spatele porții și al monumentului se ridica masiva clădire ruginie a Centrului European al Solidarității, construită chiar pe terenul fostului șantier naval. Învelișul său din oțel oxidat a fost ales pentru a aminti de tablele și coca vapoarelor construite aici. Macaralele adevăratului șantier erau însă mazilite undeva în depărtare. Cu greu îți puteai imagina că, nu cu foarte mult timp în urmă, dincolo de această poartă se întindea un uriaș furnicar industrial.

Pe drumul de întoarcere spre oraș am întâlnit inscripția Drogi do Wolności – Roads to Freedom. Cuvintele așezate în pavaj uneau două fragmente de zid, o placă de beton din Zidul Berlinului și o bucată din zidul de cărămidă care împrejmuia Șantierul Naval Gdańsk. În apropiere se afla odinioară și intrarea în expoziția subterană Roads to Freedom, dedicată Solidarității și prăbușirii comunismului. Cele două ziduri alăturate transmiteau destul de limpede mesajul polonezilor. Ceea ce avea să se prăbușească la Berlin începuse să crape la Gdańsk.

Tot acestei povești îi aparține și Biserica Sfânta Brigita. Așezată nu departe de șantier, în august 1980 a devenit centrul sprijinului pastoral acordat greviștilor. Preoții au celebrat slujbe pentru muncitorii baricadați înăuntru, iar în anii represiunii care au urmat biserica a rămas un loc de întâlnire, ajutor și păstrare a memoriei Solidarității. De aici și numele neoficial de „biserica Solidarității”.

Icoanele, crucile și portretul lui Ioan Paul al II-lea așezate pe Poarta nr. 2 nu reprezentau, așadar, simple podoabe pioase. Arătau cât de strâns s-au împletit în Polonia opoziția față de regimul comunist, identitatea națională și Biserica Catolică.

Legătura avea să capete o formă monumentală în Biserica Sfânta Brigita, pe care am vizitat-o a doua zi. În centrul altarului se află icoana Maicii Domnului – Ocrotitoarea Oamenilor Muncii, o copie a Madonei de la Częstochowa, pictată de preotul Franciszek Znaniecki după uciderea muncitorilor din Gdańsk în decembrie 1970. Fecioara și Pruncul poartă coroane de chihlimbar binecuvântate de Ioan Paul al II-lea, iar veșmântul Maicii Domnului este făcut din rara varietate albă a chihlimbarului.

În anul 2000, la împlinirea a douăzeci de ani de la nașterea Solidarității, capelanul mișcării, Henryk Jankowski, și meșterii de chihlimbar din Gdańsk au hotărât să ridice în jurul acestei icoane un Altar de Chihlimbar al Patriei. Lucrările au început în 2001, iar altarul a crescut treptat până aproape de bolțile bisericii, încărcându-se cu spice, ramuri de viță, vulturi, cruci și alte simboluri ale istoriei poloneze. L-au gândit ca pe un dar de mulțumire pentru libertatea recâștigată prin evenimentele din 1980 și 1989. Binecuvântat solemn în 2017, altarul continuă să primească elemente noi. Greu de găsit o imagine care să lege mai explicit credința catolică, memoria muncitorilor, Solidaritatea și patria.

De la hotel ajungeam aproape inevitabil pe malul Motławei. Dincolo de apă se deschidea una dintre cele mai frumoase perspective asupra centrului istoric: fațadele de pe Długie Pobrzeże, vechile porți ale orașului și, dominând cheiul, silueta inconfundabilă a Macaralei – Żuraw.

Macaraua nu era doar o instalație portuară, ci și una dintre porțile orașului. Construcția actuală a fost ridicată între 1442 și 1444, între două turnuri masive de cărămidă. În partea de lemn funcționau două perechi de roți acționate de oameni care pășeau în interiorul lor, ca într-o uriașă roată pentru hamsteri. Cu ajutorul lor se ridicau mărfurile din corăbii, iar mai târziu se montau catargele vaselor.

În 1945, partea de lemn a ars complet, iar turnurile de cărămidă au rămas numai parțial în picioare. Ceea ce vedeam eu era, încă o dată, un amestec între ceea ce supraviețuise și ceea ce polonezii au reconstruit după război. Dar Macaraua și-a recâștigat locul în peisaj și a redevenit unul dintre simbolurile Gdańskului.

De pe Insula Hambarelor puteam ajunge în centrul istoric pe două poduri. Primul era Podul Verde – Zielony Most, care mă conducea prin Poarta Verde direct în Długi Targ, Piața Lungă. De aici începea traseul de paradă al orașului, continuat de strada Długa până la Poarta de Aur. Pe această axă se înșirau Primăria, Curtea lui Artus, Fântâna lui Neptun și casele celor mai bogați negustori. Era intrarea oficială în Gdańsk, aceea pe care trebuiau să o urmeze și regii Poloniei atunci când veneau în oraș.

M-am plimbat pe acest traseu de cel puțin patru ori: în cele două seri petrecute în Gdańsk, dimineața devreme, înainte de micul dejun, când orașul era aproape pustiu, și, inevitabil, în miezul zilei, odată cu mulțimea de turiști.

Pe această axă puteau fi vizitate trei interioare importante. Primul era Dwór Artusa, Curtea lui Artus, locul în care se întâlneau odinioară confreriile negustorilor, se organizau ospețe și erau primiți oaspeții de seamă ai orașului. În sala sa mare se păstrează machete de corăbii și o sobă de teracotă înaltă de peste zece metri, alcătuită din 520 de cahle pictate.

Mai departe, pe strada Długa, se putea intra în Casa Uphagen, locuința unui negustor bogat din secolul al XVIII-lea. Camerele de primire, sufrageria, saloanele, bucătăria și încăperile servitorilor arătau cum trăia în realitate una dintre familiile patriciene ale orașului. După atâtea fațade perfecte, aici puteam vedea și ce se ascundea în spatele lor.

Al treilea obiectiv era Primăria Orașului Principal – Ratusz Głównego Miasta, iar dintre cele trei eu am ales numai Primăria. Aici au lucrat timp de secole primarii, Consiliul și celelalte instituții care conduceau orașul. Bogăția negustorilor se revărsa și asupra sediului puterii municipale, mai ales în Sala Roșie, unde picturile, sculpturile și tavanul încărcat de alegorii trebuiau să spună câte ceva despre virtuțile unei bune guvernări. Teoretic, aș fi putut urca și în turn, de unde se vedea întregul Drum Regal, dar acesta era închis. A trebuit, prin urmare, să mă mulțumesc cu interioarele.

Am găsit însă în Primărie o mare expoziție de desene și gravuri intitulată Całe życie rysowałem życie – Toată viața am desenat viața. Era dedicată împlinirii a trei sute de ani de la nașterea lui Daniel Chodowiecki, unul dintre cei mai cunoscuți graficieni ai Iluminismului. S-a născut la Gdańsk în 1726, dar și-a petrecut cea mai mare parte a vieții la Berlin, unde a devenit un ilustrator foarte căutat și un atent cronicar al vieții cotidiene.

În 1773, Chodowiecki s-a întors pentru câteva luni în orașul natal, după o absență de aproape treizeci de ani. A ținut un jurnal al călătoriei și a desenat neobosit oamenii întâlniți, hainele lor, interioarele caselor, vizitele de familie și micile întâmplări ale fiecărei zile. Expoziția reunea aproape două sute de portrete, ilustrații de carte, gravuri și desene, dintre care peste o sută proveneau din această călătorie. Fără să plănuiesc, dintre cele trei clădiri am ales-o tocmai pe aceea în care puteam vedea deopotrivă Gdańskul solemn al conducătorilor săi și orașul mult mai viu al locuitorilor de acum două secole și jumătate.

Mai exista o a doua posibilitate de a trece peste Motława, pe Kładka Świętego Ducha, o pasarelă pietonală modernă. La anumite ore se rotea, așezându-se aproape paralel cu malul, pentru a lăsa liber canalul de navigație. Când revenea la locul ei, mă îndemna să abandonez traseul regal și să aleg o intrare mult mai atrăgătoare. La câțiva pași se afla Poarta Mariacka, iar dincolo de ea începea strada cu același nume.

Mariacka ducea drept spre uriașa Biserică a Sfintei Maria. Oficial se numește Bazilica Adormirii Maicii Domnului, dar cei din Gnansk îi spun și Korona Gdańska – Coroana Gdańskului. Construcția ei a început în Evul Mediu și s-a prelungit până în 1502. Ridicată din cărămidă, materialul caracteristic orașelor de la Marea Baltică, este considerată cea mai mare biserică de cărămidă din Europa. Dimensiunile ei spun însă ceva și despre încrederea în sine a vechiului Gdańsk. Aceasta nu era biserica unui episcop sau a unui rege, ci marea biserică parohială a unui oraș de negustori bogați.

După Reformă a devenit pentru aproape patru secole principala biserică luterană a orașului. În 1945 incendiile i-au distrus acoperișul, o parte dintre bolți s-au prăbușit, iar interiorul a pierdut multe dintre obiectele care îl umpleau. Reconstrucția a început imediat după război, iar biserica a revenit cultului catolic. De aceea interiorul ei pare astăzi neașteptat de aerisit în comparație cu enormitatea clădirii, pereți albi, stâlpi foarte înalți și bolți ca o dantelărie întinsă deasupra capului.

Dintre lucrurile salvate sau recuperate, cel mai spectaculos este ceasul astronomic construit în secolul al XV-lea de Hans Düringer. Înalt de paisprezece metri, el arată nu doar ora, ci și calendarul, fazele Lunii și pozițiile Soarelui și ale zodiacului. Mai există și o copie a Judecății de Apoi a lui Hans Memling. Originalul, după o istorie foarte aventuroasă, se păstrează astăzi la Muzeul Național din Gdańsk.

Pentru ceasul astronomic din Biserica Sfânta Maria îmi fixasem însă o întâlnire precisă. Unica demonstrație zilnică a teatrului de figurine începea la ora 11:57, iar la 11:43 eram deja instalată în fața lui. Pe scena de sus au apărut cei patru evangheliști, iar pe cea de jos au defilat cei doisprezece apostoli, urmați de Moartea cu coasa. Pe laturile teatrului îi însoțeau îngeri și diaconi, iar deasupra tuturor, lângă Pomul Cunoașterii, Adam bătea orele și Eva sferturile de oră în cele două clopote. În total, teatrul ceasului cuprinde 23 de figurine. Tot spectacolul a durat numai vreo trei minute.

M-a distrat mai ales finalul. Apostolii s-au retras cuminți în raiul lor din spatele ușilor, în timp ce Moartea a ajuns o clipă prea târziu. Ușa i s-a trântit în nas și a rămas pe dinafară. O mică victorie asupra Morții, repetată în fiecare zi la ora prânzului.

În apropierea Bisericii Sfânta Brigita se afla și Wielki Młyn, Marea Moară ridicată de Cavalerii Teutoni în jurul anului 1350. Canalul Radunia se despărțea în două brațe care înconjurau clădirea și puneau în mișcare nu mai puțin de optsprezece roți hidraulice. Moara măcina grâne, le depozita la etajele superioare și a continuat să producă făină până la distrugerea sa, în 1945. Din 2021, vechea uzină medievală adăpostește Muzeul Chihlimbarului.

Alegerea clădirii mi s-a părut foarte potrivită. Cavalerii Teutoni nu s-au ocupat numai cu războaie și castele, ci și cu afaceri, iar chihlimbarul reprezenta pentru Ordin o marfă mult prea prețioasă pentru a fi lăsată la îndemâna oricui. Teutonii au instituit un monopol sever asupra chihlimbarului adunat de pe țărmurile Prusiei. Meșterii din Gdańsk puteau lucra materialul, dar nu aveau dreptul să desfășoare o activitate independentă și nici să se organizeze într-o breaslă.

Situația s-a schimbat după intrarea Gdańskului sub autoritatea Coroanei Poloneze. În 1477, autoritățile orașului au aprobat statutul breslei chihlimbarilor. Aceasta s-a dezvoltat atât de repede încât, la începutul secolului al XVI-lea, cuprindea 46 de ateliere în care lucrau peste 300 de oameni. Meșterii produceau mătănii, cruci, statuete, casete și obiecte de lux care plecau prin portul Gdańsk spre curțile și orașele Europei.

Nu chihlimbarul singur a umplut hambarele Gdańskului. Grosul averii sale venea din cerealele, lemnul și celelalte mărfuri transportate pe Vistula. Dar chihlimbarul era ușor, scump și foarte căutat. A adus bani atelierelor și negustorilor și, mai ales, a oferit orașului o faimă pe care și-o păstrează până astăzi, aceea de capitală mondială a chihlimbarului.

Muzeul urmărea întreaga poveste, de la bucățile brute până la obiectele complicate create de meșteri. Pe mine m-au atras însă cel mai mult bucățile transparente în care rămăseseră captive urmele unei lumi dispărute. Chihlimbarul baltic provine din rășina unor păduri care au existat în urmă cu aproximativ patruzeci de milioane de ani. În rășina lipicioasă au căzut insecte, păianjeni, ace și fragmente de plante, fire de păr și grăunțe de polen. Rășina le-a închis ermetic, apoi s-a întărit și s-a transformat încet în chihlimbar.

Privite prin lupă, incluziunile nu mai semănau cu niște simple impurități. Erau mici capsule ale timpului: musculițe care păreau prinse în zbor, păianjeni rămași între două mișcări și fragmente de vegetație păstrate dintr-o pădure care a dispărut cu milioane de ani înaintea oamenilor. Dintr-odată, obiectele lucrate de meșteri păreau mai puțin spectaculoase decât bulgării imperfecți în care natura își păstrase singură colecția.

Turul ghidat a început cu adevărat, în chip destul de neașteptat, în holul unei clădiri moderne. Nu mai știu dacă era hotel sau clădire de birouri, dar cineva avusese ideea să comprime pe pereții ei întreaga istorie a Gdańskului. Am găsit acolo vechile forme sub care a apărut numele orașului de-a lungul secolelor, mărfurile care au circulat prin port în vremea Ligii Hanseatice și o succesiune de medalioane ce conduceau istoria, veac după veac, din Antichitate până în zilele noastre.

Deasupra fotografiilor vechi trona stema Gdańskului, cu cele două cruci, coroana și leii care o susțin, însoțită de deviza latină Nec temere, nec timide, adică nici nechibzuit, nici timid. Era un soi de istorie a orașului pe repede înainte, introducere numai bună pentru un tur care avea să înainteze, în schimb, foarte încet.

Apoi am intrat pe Poarta Verde pe strada Długa, unde ghida ne-a oprit în fața caselor și ne-a povestit câte ceva despre locuitorii lor. Cu această ocazie am aflat că domnul Daniel Gabriel Fahrenheit era originar din Gdańsk. S-a născut aici în 1686, într-o familie înstărită de negustori, înainte de a pleca în Țările de Jos și de a-și lega numele pentru totdeauna de termometre și de scara de temperatură pe care americanii se încăpățânează să o folosească și astăzi.

Probabil că turul ascundea și alte asemenea picanterii. Numai că ritmul lui mi se părea din ce în ce mai greu de suportat. Cum îmi făcusem temele și aveam pe hartă propriile obiective, la un moment dat am dat bir cu fugiții. Am acceptat riscul de a pierde câteva informații savuroase în schimbul avantajului de a-mi duce la capăt programul autostabilit.

Ghida ne-a recomandat o vizită la Muzeul celui de-Al Doilea Război Mondial, adăpostit în uriașa clădire modernă care se vedea nu departe de Motława. Expoziția lui nu se limitează la arme și operațiuni militare, ci urmărește războiul mai ales prin experiența oamenilor obișnuiți. Nu am mai avut însă timp pentru el, bașca faptul că războiul nu se afla printre preocupările mele principale. Aveam oricum să primesc această temă din plin la Westerplatte și, mai târziu, la Auschwitz.

După o zi și un pic petrecute în Gdańsk, am rămas cu impresia unui oraș-vitrină. În față, de-a lungul Străzii Lungi și pe malurile Motławei, se întinde decorul splendid al vechiului oraș negustoresc: fațade înguste și colorate, porți monumentale, turle, chihlimbar și terase. Totul este curat, dichisit și foarte fotogenic. Prima reacție nu poate fi decât, Ce oraș frumos!

Numai că această frumusețe este în bună măsură rezultatul unei reconstrucții. După distrugerile războiului, polonezii nu au refăcut întocmai Danzigul de dinainte de 1945, ci au ales să readucă la viață mai ales Gdańskul epocii sale de glorie, orașul bogat, negustoresc și legat de Coroana Poloneză. Vitrina nu este, așadar, o minciună, dar nici trecutul păstrat neatins. Este imaginea trecutului pe care orașul a ales să o salveze și să o arate lumii.

În spatele acestei vitrine se întinde Gdańskul adevărat de astăzi, cu aproape o jumătate de milion de locuitori, cartiere, blocuri, șosele și probleme pe care turistul grăbit nu prea ajunge să le vadă. Chiar și în centrul istoric întâlnești mai ales turiști și oameni care lucrează pentru ei. Locuitorii obișnuiți sunt tot mai puțini. Prețurile locuințelor și răspândirea hotelurilor și a apartamentelor închiriate pe termen scurt îi împing spre alte cartiere. Vechiul oraș riscă astfel să devină tot mai mult un decor admirabil și tot mai puțin un loc în care se desfășoară viața de fiecare zi.

Eu am rămas mai ales în această vitrină. Am privit-o dimineața, aproape pustie, am traversat-o în miezul zilei, printre grupuri de turiști, și m-am întors în ea seara, când luminile se aprindeau de-a lungul Motławei.

Poate că de aceea Gdańskul mi-a plăcut mult, fără să simt că am ajuns să-l cunosc cu adevărat. Am văzut ceea ce orașul știe să arate cel mai bine, o cochilie superbă, refăcută cu enormă grijă și umplută cu povești. Ce se află dincolo de ea a rămas pentru o altă călătorie.

P.S. Dintre specialitățile culinare ale Gdańskului despre care citisem conștiincioasă înainte de plecare — mleko gdańskie, ciasto gdańskie, marțipanul și faimosul Goldwasser — nu am găsit niciuna. M-am consolat cu o Pani Walewska, o prăjitură cu foi fragede, gem de coacăze, bezea, cremă de vanilie și fulgi de migdale. Nu avea nicio legătură specială cu Gdańskul, dar măcar purta numele unei doamne pe care Napoleon a făcut-o celebră.