Venezia – San Marco
Jurnal venețian - al doilea lucru de făcut

După ce se satură de plimbarea cu vaporetto de-a lungul și de-a latul lui Canal Grande, călătorul ajuns în Veneția, chiar și pentru o singură zi doar, mai are de făcut un lucru obligatoriu, o plimbare prin Piața San Marco, buricul urbei. Dacă are ceva timp liber la dispoziție n-ar fi rău să intre și în câteva dintre minunatele clădiri care o înconjoară.

În cele cinci zile pe care le-am avut eu la dispoziție am apucat să ajung de mai multe ori în Piața San Marco. N-aș putea spune că am fost primită ca un oaspete de seamă, asta e, am surprins-o oarecum cu hainele în dezordine și cam nepieptănată. Concluzia mea a fost că piața se afla la ora de cosmetică sau de operație estetică, de unde gardurile neapetisante ce îngrădeau pe alocuri accesul și stricau feng-shui-ul. M-au speriat deopotrivă și miile de gură cască ce se învârteau prin piață sau stăteau înșirați cuminți în cozi interminabile la intrarea în Palatul Dogilor, în Basilica San Marco sau în fața Campanilei. Pentru că nu-mi priește defel combinația aceasta între cozi urieșești aflate sub cerul liber + caniculă + soare orbitor am preferat să arvunesc online un tur al obiectivelor de interes, care să-mi ofere luxul unui skip the line și un ghid care să mă învețe câte ceva.

Nu am găsit exact ceea ce-am căutat dar până la urmă m-am decis să mă înscriu la un tur oferit de GetYourGuide, de vreo 3 ceasuri, nu foarte complex dar care îmi garanta intrarea în basilică și în Palatul Dogilor. A doua zi, la ora 11 dimineața ne-am adunat cu toții, un grup de 16 persoane, europeni + sud-americani + indieni, la picioarele coloanei leului Sfântului Marcu pentru a fi luați în primire de ghid. Am nimerit o doamnă vorbăreață și simpatică. Când a auzit că vin din România nu s-a schimbat la față … nu a strâmbat din nas ci, dimpotrivă, mi-a spus că de ceva ani buni de mama ei are grijă Augustina, din Timișoara, și că se înțeleg foarte bine. Era tobă de carte, ne-a purtat atât prin palat cât și prin istoria zbuciumată a Serenissimei, păcat că nu am reținut chiar tot ce ne-a povestit. Oricum a rămas suficientă informație cât să-mi fac o părere despre măririle și decăderile orașului.

Despre caracterul venețienilor de altădată

Istorisirile ei m-au ajutat oarecum să-mi fac o impresie despre „caracterul” venețienilor de altădată. Concluzia la care am ajuns a fost că erau mari iubitori de libertate, nu le plăcea sa depindă de nimeni și erau cam înfumurați. Locuitori ai unui oraș ridicat pe apă, în mijlocul lagunei, venețienii au fost timp de secole navigatori neînfricați, comercianți străluciți, diplomați rafinați, meșteri iscusiți dar și oameni secretoși, prudenți până la exagerare și extrem de calculați. Adepți al unui realpolitik avant la lettre, atuurile și defectele lor s-au împletit mereu într-un echilibru interesant, contribuind deopotrivă la ascensiunea și, mai târziu, la declinul Veneției.

Unul dintre cele mai mari atuuri ale venețienilor a fost pricererea într-ale negoțului. Au știut să transforme încă din Evul Mediu o poziție geografică aparent dezavantajoasă într-un nod vital de legătură între Occident și Orient. Spiritul comercial al venețienilor era legendar, știau când să cumpere, când să aștepte, cum să evite conflictele costisitoare și cum să creeze alianțe avantajoase, mai rar prin forță și mai degrabă prin inteligență economică și diplomatică. Pe lângă talentul pentru comerț, venețienii aveau și un respect profund pentru ordine, lege și instituții. Pe vremea când Europa era dominată de monarhii mai mult sau mai puțin absolutiste, venețienii s-au organizat într-o Republică, cam oligarhică ce-i drept, una dintre cele mai stabile entități statale din istoria Europei medievale și moderne, cu un sistem politic complex și bine echilibrat. Senatul, Consiliul celor Zece, Dogele, toate aceste instituții garantau o guvernare prudentă, în care riscul era calculat, iar excesele de putere erau ținute cât de cât sub control. Tot la capitolul calități ar merita amintit și faptul că venețienii erau mari iubitori de artă, arhitectură, muzică și știință. Mulți dintre ei vorbeau mai multe limbi, călătoreau frecvent, citeau și scriau. Oamenii de stat din Veneția erau adesea și oameni de cultură.

Venețienii aveau multe calități, fără îndoială, dar și defectele lor erau pe măsură, adesea la fel de rafinate ca și virtuțile. De exemplu, venețienii nu se impiedicau de codurile onoarei practicate de cavalerii Europei ci înșfăcau rapid oportunitățile de neratat. Nu de puține ori au fost acuzați de trădare sau lipsă de loialitate. Un foarte bun exemplu a fost participarea lor dubioasă la cea de-a patra cruciadă, când Dogele Veneției a reușit să deturneze armata creștină din drumul ei spre Ierusalim și să o asmută împotriva Constantinopolelui. După ce au cucerit orașul l-au jefuit îngrozitor și s-au întors acasă cu pradă bogată. Cu timpul, eficienta prudență politică venețiană a degenerat deseori într-o suspiciune atotcuprinzătoare și o birocrație sufocantă. Sistemul politic, cu toate că era stabil, era rigid, închis și deseori condus din umbră de un grup restrâns de familii patriciene. Spionajul intern, denunțurile anonime și judecățile secrete erau parte integrantă a mecanismului de guvernare. Amărășteanul trăia într-o oarecare bunăstare dar era nevoit să suporte o atmosferă de control permanent, cu libertăți strict reglementate.

Venețienilor de altădată li se potrivește mănușă și vorba românească, hoțul neprins e negustor cinstit iar Piața San Marco mustește de dovezi în acest sens. Basilica și Palatul Dogilor sunt împopoțonate cu statui și coloane furate din Constantinopol. Însă, chiar și înainte să jefuiască inima Imperiului Bizantin, venețienii visau să-i calce pe urme. Se spune că Basilica San Marco a fost inspirată din Biserica Sfinților Apostoli, una dintre cele mai vestite construcții din Constantinopolul imperial, iar spațiul monumental din fața ei ar fi dorit să imite vestitul Hipodrom.

Dar ceea ce m-a amuzat cel mai mult a fost faptul că venețienii nu doar au furat cu eleganță și ingeniozitate, ci au avut și curajul (sau neobrăzarea) de a-și reprezenta furtișagurile pe fațada celei mai frumoase biserici din oraș. Mozaicurile care împodobesc frontispiciul Basilicii San Marco spun, în toată splendoarea culorilor și aurului, povestea sustragerii moaștelor Sfântului Marcu din Alexandria Egiptului. Iar isprava nu e prezentată ca o faptă rușinoasă, ci ca un act glorios, demn de-a fi pomenit de-a pururi.

Despre felul în care a devenit Sfântul Marcu patronul Veneției – o poveste cu sfinți, marinari și carne de porc

Legenda spune că Sfântul Marcu, unul dintre cei patru evangheliști, a fost și primul episcop al Alexandriei. După martiriul său, în jurul anului 68 d.Hr., trupul i-a fost îngropat în acel oraș și, de-a lungul secolelor, moaștele au devenit obiect de venerare și mândrie creștină. Însă nu i-a fost dat sfântului să rămână acolo până la Judecata de Apoi. În anul 828,  doi negustori venețieni îndrăzneți, Francesco și Enrico au pornit spre Egipt, nu în căutare de mirodenii sau țesături, ci cu o misiune sfântă, să aducă în Veneția un relicvar de preț, un simbol care să ridice prestigiul spiritual al orașului lor.  Și, colateral, pe cel comercial pentru că în Evul Mediu nimic nu atrăgea mai mulți pelerini, prin urmare gologani zornăitori, decât o relicvă sfântă. Moaștele unui evanghelist erau trofeul absolut. Așa că, sub pretextul unei afaceri obișnuite, cei doi reușesc să fure trupul Sfântului Marcu din biserica din Alexandria.

Dar cum să scoți un sfânt din Egipt fără să fii prins? Aici intră în scenă iscusința tipic venețiană. Potrivit legendei, cei doi au ascuns moaștele sub un strat de carne de porc, mizând pe faptul că autoritățile musulmane, pentru care porcul era considerat animal impur, nu vor îndrăzni să inspecteze marfa. A fost o stratagemă reușită, un adevărat exemplu de pragmatism venețian.

Ajunse în Veneția, relicvele au fost întâmpinate precum o comoară cerească. Moaștele au fost așezate în inima orașului, în Basilica San Marco, construită special pentru a le adăposti. Venirea Sfântului Marcu la Veneția a întărit considerabil prestigiul orașului. Veneția nu mai era acum doar un port bogat, ci și un centru de pelerinaj, un loc sacru, chiar un rival al Romei și Constantinopolelui. În plus, prezența moaștelor a cimentat și o legătură simbolică între Republica Serenissima și lumea bizantină, cu care împărțea nu doar interese economice, ci și o moștenire spirituală profundă.

În acest fel, o operațiune îndrăzneață, ce conține un strop de sacrilegiu și o doză zdravănă de inteligență practică, a transformat un oraș mlăștinos într-o capitală religioasă și politică de prim rang. Iar isprava a fost înfășurată într-o poveste fascinantă, demnă de a fi spusă pe fațada unei biserici, în mozaicuri strălucitoare.

Despre Piazza San Marco

Piața San Marco din Veneția este, fără îndoială, una dintre cele mai faimoase și mai frumoase piețe publice din lume. De fapt, sub acest nume sunt adunate trei piețe: Piazza propriu-zisă și cea mai mare dintre ele, o Piazzetta mai mică și o Piazzetta dei Leoncini și mai mică.

Călătorul ce intră în piață dinspre apele lagunei, coborând dintr-un vaporetto sau o gondolă, dă mai întâi peste Piazzetta, flancată pe de o parte de Palatul Dogilor și pe cealaltă parte de Biblioteca lui Sansovino, considerată a fi una dintre cele mai frumoase clădiri renascentiste din Italia. În zilele noastre aici e adăpostită Biblioteca Marciana, fondată în mod oficial în 1468, pe baza manuscriselor grecești și latine donate de teologul bizantin Bessarion, devenit cardinal catolic.

Capătul dinspre lagună al piațetei este marcat de două coloane mari de granit care poartă în vârf simboluri ale celor doi sfinți patroni ai Veneției. Primul este Sfântul Teodor, un grec, care a fost patronul orașului înaintea Sfântului Marcu. E un soi de sfânt Gheorghe pentru că ține în mână o suliță cu care răpune un crocodil în loc de balaur. A doua coloană e împodobită cu un leu înaripat – Leul Veneției – simbolul Sfântului Marcu. Spațiul dintre coloane era considerat pe vremuri oarecum special. Se povestește că doar aici erau permise jocurile de noroc, drept acordat ca un soi de recompensă celor care au ridicat pentru prima oară coloanele. Tot aici aveau loc execuțiile publice și se spune că din acest motiv venețienii get-beget evită să treacă printre cele două coloane.

La capătul acestei piațete dai, în dreapta, peste Basilica San Marco iar în stânga peste „salonul Europei”, Piazza San Marco propriu-zisă. Mai departe, Piazzetta dei Leoncini este un spațiu deschis pe partea de nord a bisericii, numit așa după cei doi lei de marmură (donați de un Doge), dar acum botezat oficial Piazzetta San Giovanni XXIII. Dincolo de acestă piațetă se află Turnul cu Ceas al Sfântului Marcu (Torre dell’Orologio), finalizat în 1499, deasupra unei arcade înalte de unde pornește strada cunoscută sub numele de Merceria, o arteră principală a orașului, ce conduce călătorul printr-un adevărat labirint către Rialto, centrul comercial și financiar al orașului.

Piazza San Marco, un soi de Hipodrom venețian dacă e să ne luăm după spusele ghidei noastre, este o imensă piață publică flancată de clădiri aproape identice. În dreapta se află arcada lungă a Procuratie Vecchie, vechile procuraturi, de-a lungul laturii de nord a pieței. Clădirile de pe această parte, construite la începutul secolului al XVI-lea, au fost pe vremuri locuințe și birouri ale Procuratorilor Sfântului Marcu, înalți funcționari de stat din vremea Republicii. Pe sub arcade dai peste magazine și restaurante, printre care și faimosul Caffe Quadri, frecventat în special de austriecii stăpâni în Veneția după înfrângerea lui Napoleon. Virând la stânga, arcada continuă de-a lungul capătului vestic al pieței cu Ala Napoleonica (Aripa Napoleonică), reconstruită de Napoleon în jurul anului 1810. Aceasta găzduiește, în spatele magazinelor, o scară ceremonială care trebuia să ducă la un palat regal, dar acum este de fapt intrarea în Museo Correr. Virând din nou la stânga, arcada continuă pe partea de sud a pieței cu clădirile Procuratie Nuove (noile procuraturi), proiectate de Jacopo Sansovino la mijlocul secolului al 16-lea dar construite abia după moartea sa. Pe această parte se găsește Caffè Florian, o cafenea și mai faimoasă, deschisă în 1720 de Floriano Francesconi. Cafeneaua aceasta era frecventată îndeosebi de venețienii ce n-ar fi pus piciorul în cafeneaua austriecilor de vis-a-vis.

Cea mai impresionantă clădire din piață este însă Campanila Sfântului Marcu, un turn de sine stătător înalt de 98,6 metri. Clopotnița actuală este nou-nouță dacă e să luăm în considerare vechimea pieței. A fost reconstruită în 1912 com’era, dov’era („cum era, unde era”) după prăbușirea fostei campanile în  1902. Cea veche data din secolul 12 cu restaurări făcute prin secolul 16. Alături de campanilă și orientată spre biserică, se află o clădire mititică, cunoscută sub numele de Loggetta del Sansovino, și folosită pe post de vestibul de patricienii care așteptau să intre la o ședință a Marelui Consiliu din Palatul Dogilor.

Dintre toate aceste clădiri eu am băgat în seamă doar Palatul Dogilor și Basilica, restul le-am lăsat pentru o călătorie viitoare. M-ar fi tentat să încerc o cafea și/sau un tiramisu autentic venețian la Caffe Florian dar era cam mare busculada acolo și am renunțat la idee.

Despre Palazzo Ducale

Turul în care m-am înscris eu a început cu o vizită la Palatul Dogilor, focarul din care se exercita pe vremuri puterea în Veneția, un adevărat simbol al Serenissimei. Pe dinafară pare oarecum auster, cu toată fațada lui dantelată, din marmură albă și roz și în ciuda loggiei grațioase construită în stil gotic venețian. Abia după ce întri în interior îți dai seama cât este de prețios, atât la propriu cât și la figurat.

Construit inițial în secolul al 9-lea și reconstruit în forma sa actuală începând cu secolul al 14-lea, palatul a fost reședința Dogelui – conducătorul ales al Veneției – dar și sediul guvernului, al instanțelor de judecată, al consiliilor și al temutei închisori de stat. Între zidurile lui s-au luat așadar, timp de secole, cele mai importante decizii ale Republicii.

Succesul și stabilitatea Serenissimei Repubblica di Venezia s-a datorat îndeosebi câtorva familii de patricieni, o aristocrație închisă, care a dominat viața politică, economică și culturală a orașului timp de secole. Inițial, elita aceasta era formată din negustori bogați și proprietari de corăbii, dar care au reușit, pe măsura consolidării republicii, să înhațe întreaga putere politică și economică. Doar din rândurile unor familii precum Cornaro, Mocenigo, Dandolo, Contarini sau Morosini se alegeau membri în toate consiliile importante ale republicii, dogii, ambasadorii sau comandanții militari. Erai cu adevărat cineva în Veneția republicană doar dacă numele familiei tale figura în Libro d’Oro, Cartea de Aur, altfel îți puteai lua adio de la funcții politice, demnități și privilegii comerciale. Cartea era păstrată într-un loc sigur din Palatul Dogilor și era actualizată periodic, dar cu mari restricții privind noile înscrieri. Între familiile de patricieni exista o mare rivalitate și o luptă constantă pentru putere dar nici una dintre ele nu a ajuns să deține puterea absolută în Veneția și să transforme republica într-o tiranie, așa cum s-a mai întâmplat prin alte state italiene.

Trecând rând pe rând prin sălile palatului am aflat câte ceva despre numeroasele comitete și comiții care conduceau Republica. Cea mai mare încăpere, dominată fără echivoc de o imensă pânză a lui Tintoretto ce reprezintă Paradisul, este Sala del Maggior Consiglio. Aici se aduna cel mai important și numeros consiliu venețian, Marele Consiliu, format din toți bărbații patricieni majori care făceau parte din famillile trecute în Libro d’Oro. Rolul lui era să aleagă Dogele, pe membrii celorlalte consilii și să aprobe legile importante. Trecut-am și prin Sala del Senato, locul în care se luau deciziile executive ale republicii precum afacerile externe, comerțul, finanțele și politica maritimă. Senatul era format din aproximativ 300 de membri, aleși din rândul patricienilor. În Sala del Consiglio dei Dieci am aflat despre poliția politică a Veneției, Consiliul celor Zece, o adunare mică dar extrem de puternică, cu funcții aproape secrete ce se ocupa de comploturi, corupție, trădări și amenințări la adresa republicii. Mai exista și un Consiglio dei Quaranta, Consiliul celor Patruzeci, un organ cu funcție judiciară, responsabil cu procesele și cu supravegherea aplicării legilor și un Pregadi, adică un mic senat. Dogele era un soi de președinte al republicii. Era ales pe viață printr-un proces electoral complex, ce implica multiple selecții și trageri la sorți. Nu dispunea de puteri nelimitate ci era ajutat în muncă dar și supravegheat de un Consiglio Ducale format din șase consilieri și trei șefi ai tribunalelor. Dogele nu putea lua decizii fără aprobarea acestui consiliu.

Sălile acestea ale consiliilor sunt monumentale și foarte bogat împodobite cu zorzoane aurite și cu opere semnate de pictori renumiți precum Tintoretto, Veronese și Tiepolo, gândite special ca să impresioneze, să transmită autoritate și să sublinieze grandoarea statului venețian. În spatele lor se găseau multe alte încăperi mai mititele unde lucra funcționărimea de rând sau unde se întâmplau fapte de taină. Într-unul din coridoare am zărit și orificiile din perete, destinate denunțurilor anonime ale cetățenilor vigilenți. Pârile erau preluate de funcționari conștiincioși și trimise mai departe, spre analiză. Dacă reclamatul era bănuit de fapte necurate putea fi chemat repede la judecată și trimis la închisoarea aflată nu departe, în celălalt capăt al Punții Suspinelor, un pod mic cu două sensuri, ce lega Palatul Dogilor de o infamă închisoare. Am pășit și noi pe puntea asta, chiar așa nevinovați cum eram, pentru a vedea în ce condiții grele erau ținuți dușmanii Veneției.

Revin puțin la Sălile Consiliilor. Pe pereții și pe tavanele lor e proslavită gloria și frumusețea orașului și sunt reprezentate evenimente importante din istoria lui. Veneția este deseori reprezentată sub forma unei tinere domnițe blonde și deosebit de frumoase, acompaniată de câte un Doge, sau primind ofrande de la Poseidon sau căsătorindu-se cu marea sub ochiul binevoitor al sfinților creștini. Pe scurt și în terminologie modernă, sălile Palatului Dogelui par a fi un soi de rețea de socializare plină de selfiuri ale Veneției și ale familiei ei umane.

Despre Basilica di San Marco

După ce-am mărșăluit timp de un ceas și ceva prin Palatul Dogilor am fost poftiți în Bazilica Sfântului Marcu, fostă capelă a dogilor și actuală biserică patriarhală a Veneției.

Basilica di San Marco a fost fondată în jurul anului 828, pentru a servi drept loc de cult dedicat Sfântului Marcu, patronul ales al Veneției și gazdă permanentă a moaștelor sale, cele furate din Alexandria Egiptului. Din acea biserică inițială nu a mai rămas nimic, doar amprenta clădirii. Construcția ce se poate vedea azi a început a prinde formă începând cu secolul 11 și a fost adăugită și înfrumusețată în secolele ce au urmat. Gurile rele spun că model și inspirație pentru actuala basilică a fost de fapt Biserica Sfinților Apostoli din Constantinopol, a lui Constantin cel Mare. De fapt clădirea ce-a furat sufletul venețienilor și pe care au întruchipat-o cât a fost cu putință la ei acasă, era la rândul ei o reconstrucție ce data din vremea lui Iustinian și a Teodorei, un edificiu magnific cu plan în cruce greacă, cinci cupole și o bogată decorațiune cu mozaicuri aurite în interior, ce servea și drept necropolă imperială. Biserica Sfinților Apostoli nu a supraviețuit până în zilele noastre, era o ruină la căderea Constantinopolelui iar Mehmet Cuceritorul a poruncit dărâmarea ei și construirea unei moschei care să o înlocuiască. În zilele noastre va trebui să ne mulțumim doar cu o construcție venețiană care să ne amintească de ea.

Pentru un călător venit dintr-o lume ortodoxă, vizita în Basilica San Marco din Veneția este o experiență deopotrivă familiară și stranie, o întâlnire cu ceva cunoscut dar filtrat printr-o altă cultură. La exterior, fațada impunătoare, mozaicurile aurite și cupolele amintesc de marile biserici bizantine din Constantinopol, Salonic sau chiar și de cele de acasă. În interior însă, senzația este și mai interesantă. Mozaicurile reprezentând sfinți, profeți, evangheliști spun povești în limbajul vizual al ortodoxiei. Chipurile sfinților, aurul fundalurilor, gesturile liturgice, toate amintesc de icoanele de acasă. Doar atmosfera este diferită. Altarul nu este despărțit de o catapeteasmă, ci de o balustradă joasă. Liturghia trebuie să fie alta, gesturile sacre urmează sigur o logică apuseană. Nu știu dacă se mai țin slujbe în Basilica di San Marco dar cred că ar fi interesant de experimentat un astfel de eveniment.