În mintea mea, Cortina d’Ampezzo trebuia să ne fie gazdă în cele patru nopți petrecute în Dolomiți. Toate drumurile păreau să ducă la ea și era plasată strategic, în mijlocul punctelor de interes pe care le aveam trecute în program. Dar n-a fost să fie, probabil din cauza prețurilor mari de pe la pensiuni și hoteluri. Păcat, dacă stăteam aici mai scuteam ceva din timpul petrecut în mașină.
Am oprit totuși în Cortina de două ori. Prima oară miercuri seara, în ziua în care am fugit de ploaie și a doua oară joi pe după-amiază. În seara ploioasă n-am făcut mare lucru, am luat la pas strada principală, de la stadion până la biserică și înapoi. Singurul lucru interesant ce ar merita să fie pomenit este c-am făcut oarecum cunoștință cu două personaje, complet necunoscute mie, suficient de merituoase ca să li se ridice o statuie în Cortina.
Primul este Angelo Dibona (1879 – 1956), un alpinist austro-ungar și italian, unul dintre marii pionieri ai alpinismului în Dolomiți și în Alpi în general. Unele dintre piscurile cucerite de el îi poartă numele: Aiguille Dibona din Franța, Campanile Dibona (Monte Cristallo) și Dibona-Kante de pe Cima Grande di Lavaredo (ambele în Italia).
Al doilea personaj este Dieudonné Sylvain Guy Tancrède de Gratet de Dolomieu, mai pe scurt Déodat de Dolomieu (1750 – 1801). Acest domn a descoperit în timpul uneia dintre călătoriile sale din Alpii Tirolului o rocă calcaroasă specială care nu produce efervescențe dacă e scufundată în acid clorhidric slab. Roca cu pricina a fost numită de-atunci dolomită iar munții în care a găsit-o Dolomiți. Din acest motiv am socotit că monumentul ce-l amintește pe geologul francez merită să fie coperta prezentului articolaș.
În ziua următoare, joi, am revenit până în Cortina pentru a urca cu telefericul pe Tofana di Mezzo. Deși norii se cam încăpățânau să rămână proptiți în vârful munților trăgeam nădejde că se vor deschide niscaiva ferestre și vom vedea câte ceva printre neguri. Destinația noastră era Tofana di Mezzo (3244 m) cel mai înalt dintre vârfurile numite Tofane. Surioarele lui sunt Tofana di Dentro (3238 m) și Tofana di Rozes (3225 m). Tofana di Mezzo este și al treilea cel mai înalt vârf din Dolomiți, după Marmolada (3343 m) și Antelao (3262 m).
Am ajuns până aproape de vârf, în trei etape, cu funicularul numit Freccia nel Cielo – Săgeată către cer. Până la prima stație, Col Druscié (1778 m) există telecabine cu 6-8 locuri ce se învârt continuu. Nu există timpi de așteptare aici. O telecabină mai mare urcă apoi la intervale de timp la stația cu numărul doi, Ra Valles (2470m). Apoi, o a treia telecabină urcă până la ultima stație, Cima Tofana aflată la 3191m. De acolo nu mai era mult până în vârf dar a trebuit să ne ștergem pe bot de această experiență pentru că drumul era închis (zăpadă + nori + vizibilitate redusă). Nu e obligatoriu să urci până sus dacă nu ai chef, se vând bilete și până la stațiile intermediare.
Noi am mers prima dată sus de tot și am așteptat acolo ceva timp, doar-doar de limpezea cerul. Apoi am coborât tot cu funicularul și am făcut câte un scurt popas la stația numărul doi și numărul unu. Colegii mei de excursie își achiziționaseră un Pașaport de Dolomiți și trebuiau musai să-l umple de ștampile.
Din punctul meu de vedere, cea mai mare distracție a fost să împart biscuiții din dotare cu stăncuțele alpine (Pyrrhocorax graculus) ce planau fără griji în înălțimile acelea prăpăstioase.
Și cam atât despre Cortina d’Ampezzo.
Fii primul care comentează