Venezia – Castello
Jurnal venețian - o a treia opțională

Într-una din dimineți am plecat de-acasă hotărâtă să mă duc până la capătul liniei 1 de vaporetto, adică până în insula Lido. Pe drum m-am răzgândit însă și am coborât la stația Giardini, atrasă de un parc mare și stufos cum nu sunt multe în Veneția. În zilele noastre, grădinile acestea publice, create în perioada napoleoniană, se numesc Giardini della Biennale pentru că aici sunt găzduite pavilioanele țărilor ce participă la Biennale di Venezia, una dintre cele mai prestigioase și influente manifestări culturale din lume ce se concentrează îndeosebi pe arta contemporană. Festivalul se ține din doi în doi ani iar anul acesta era în plină desfășurare la data vizitei mele, doar că eu l-am ignorat cu desăvârșire. În acea dimineață m-am învârtit doar pe străduțele lui Castello în căutarea vechiului Arsenal al Veneției.

Castello

Castello este cel mai mare și unul dintre cele mai pestrițe sestiere ale orașului. Se întinde în extremitatea estică a orașului, de la granița cu San Marco și Cannaregio în vest până la insulele din est, precum San Pietro di Castello. Numele cartierului provine tocmai de la un fort sau castel care se afla odinioară pe insula San Pietro di Castello, acolo unde se găsește astăzi Basilica di San Pietro. Această fortificație timpurie, dispărută de mult timp, a dat numele întregului cartier și amintește de copilăria Veneției. Castello a fost unul dintre primele locuri din lagună în care s-au așezat, încă din secolul al 5-lea, refugiații din Italia continentală care fugeau din calea invaziilor barbare.

În partea lui vestică, ca de exemplu în Campo Santa Maria Formosa, cartierul este agitat și plin de turiști, dar cum te îndepărtezi spre est nimerești în zone rezidențiale liniștite și mai puțin aglomerate. A fost plăcut să rătăcesc pe străzi aproape pustii, departe de colcăiala omniprezentă a celorlalte cartiere. Scopul meu a fost să găsesc Arsenale, legendarul șantier naval care a făcut din  Republica Venețiană o super-putere maritimă. L-am găsit până la urmă și m-am scurs pe sub zidurile lui ce cetate. Am găsit și o intrare doar că nu am nimerit la ora și în ziua potrivite pentru o vizită. M-am tot gândit dacă să revin dar până la urmă am renunțat la idee, atrasă fiind de alte oferte interesante.

Arsenale di Venezia

Arsenale mi se pare a fi una dintre cele mai emblematice și fascinante instituții din istoria Veneției, fără el orașul nu mai devenea Serenissima în vecii vecilor.

Arsenale a fost fondat în jurul anului 1104, ca un șantier naval menit să deservească nevoile flotei venețiene. Denumirea lui e inspirată din termenul arab darsina’a, care înseamnă „loc de construcție a navelor”, semn al puternicelor legături culturale și comerciale ale Veneției cu lumea orientală. Inițial, Arsenale era un mic atelier, dar pe măsură ce ambițiile maritime ale Veneției au crescut complexul s-a extins semnificativ, devenind un adevărat oraș în miniatură dedicat construcției, întreținerii și aprovizionării navelor. În secolul al 13-lea, odată cu expansiunea comercială și militară a Veneției, Arsenale a cunoscut o transformare majoră. Spre deosebire de alte șantiere navale din Europa, care funcționau cel mai adesea haotic, Arsenale a introdus metode de producție în masă și o organizare riguroasă, care au permis construirea rapidă a galioanelor, galerelor și altor tipuri de nave. Se spune că în perioada sa de apogeu, în secolele 15-16, Arsenale putea produce o navă complet echipată într-o singură zi.

Arsenale era un complex vast, înconjurat de ziduri masive și canale, care acoperea o suprafață de aproximativ 45 de hectare, adică aproape 15% din suprafața totală a Veneției. Complexul era împărțit în mai multe zone specializate: docuri pentru construcția navelor, depozite pentru materiale, ateliere pentru fabricarea armelor și munițiilor, precum și spații pentru antrenarea echipajelor. Un aspect unic al lui Arsenale era utilizarea unei linii de producție asemănătoare cu cea din fabricile moderne. Procesul de construcție era împărțit în etape, fiecare realizată de echipe specializate de meșteri, numiți arsenalotti. Acești lucrători, care formau o clasă socială distinctă, erau extrem de bine pregătiți și beneficiau de privilegii speciale, dar și de responsabilități mari, inclusiv paza dogelui în timpul ceremoniilor.

Arsenale a fost timp de secole inima puterii maritime a Veneției. Flota construită aici a permis Republicii să controleze comerțul cu mirodenii, mătase și alte bunuri de lux între Europa și Orient, generând bogăția care a făcut din Veneția unul dintre cele mai prospere orașe ale epocii. Acum însă pare o cochilie goală. Odată cu schimbările geopolitice din secolele 17-18, importanța lui a început să scadă. Descoperirea rutelor maritime transoceanice a mutat centrul comerțului global către Atlantic, iar ascensiunea altor puteri maritime, precum Anglia și Olanda, a diminuat dominația Veneției în Mediterana. Din 1797, după căderea Republicii Venețiene sub ocupația franceză, Arsenale și-a pierdut tot zvâcul. Astăzi, complexul este parțial muzeu, parțial unitate militară și parțial spațiu utilizat pentru evenimente culturale, în special în cadrul Bienalei de Artă și Arhitectură de la Veneția.

Museo Storico Navale di Venezia

Nu departe de Porta Magna a Arsenalului am dat peste Museo Storico Navale di Venezia, amenajat într-un grânar venețian din secolul 15. Este un muzeu militar așa că nu am fost foarte hotărâtă dacă să-l vizitez sau nu dar până la urmă am îndrăznit. Muzeul se întinde pe cinci niveluri și mi-a făcut impresia că are ambiția de a fi un soi de capsulă în care e înghesuită întreaga istorie maritimă a omenirii. În prețul biletului intră și un audio-ghid așa că nu am trecut precum gâsca prin apă, cu toate că nu am avut răbdare să ascult toate explicațiile. 

Cel mai mult mi-a plăcut colecția de modele de nave, care include reproduceri detaliate ale galioanelor, galerelor și altor tipuri de ambarcațiuni utilizate atât de Republica Venețiană cât și de concurentele care au detronat-o: Portugalia, Olanda, Anglia. Printre cele mai notabile exponate se numără modelul ultimului Bucintoro, nava ceremonială a dogilor. Muzeul mai expune o varietate de arme utilizate de flota venețiană, inclusiv tunuri, săbii, arbalete și armuri; instrumente de navigație, cum ar fi busole, astrolabi și hărți maritime; tot soiul de documente, gravuri și picturi care ilustrează istoria navală a Veneției, printre care și hărți ale rutelor comerciale, jurnale de bord și reprezentări ale marilor bătălii maritime. În prețul biletului intra și vizitarea unui submarin dar nu m-a tentat experiența.

Bucintoro nu a fost o oarecare ambarcațiune ce plutea pe ape ci un palat de aur, o coroană plutitoare, un simbol al gloriei Veneției.

În fiecare an, în timpul sărbătorii  Sposalizio del Mare – Căsătoria cu Marea, Dogele urca pe Bucintoro și, însoțit de o procesiune strălucitoare de bărci, mergea în largul lagunei. Acolo arunca în apă un inel de aur și rostea cuvintele: „Desponsamus te, mare, in signum veri perpetuique dominii” – Ne căsătorim cu tine, mare, în numele Domnului cel adevărat și veșnic.

Ultimul și cel mai faimos Bucintoro a fost construit în 1729 la comanda Dogelui Alvise Mocenigo al III-lea. Avea peste 35 de metri lungime, era sculptat minuțios, poleit cu aur și decorat cu scene alegorice. În interior, sala tronului dogelui era fastuoasă, cu draperii de catifea roșie, oglinzi, aur și stuc. Dar acest simbol al puterii Republicii a avut un destin trist. După căderea Veneției în 1797, Napoleon i-a ordonat pieirea. Aurul a fost topit, sculpturile sfărâmate într-un gest simbolic, menit să șteargă amintirea unei întregi epoci glorioase.

Dacă nu mă îndemna un tânăr și simpatic supraveghetor nu mai urcam și la ultimul nivel ce se lăuda cu uniforme și machete ale navelor din perioada modernă. Fraieră aș fi fost pentru că ratam astfel o colecție de scoici care mi s-a părut până la urmă sarea din bucate a întregului muzeu.

Iertată-mi să fie ignoranța în materie de case de modă și nume celebre din acest sector de activitate dar eu nu am auzit în viața mea de Giuliana Coen Camerino. Mi-a fost dat să o descopăr într-un muzeu militar. Roberta di Camerino, fondată de Giuliana Coen Camerino în 1945, este o casă de modă emblematică din Veneția, recunoscută pentru creativitatea și rafinamentul accesoriilor sale, în special a genților cu imprimeuri vibrante și materiale prețioase. Giuliana și-a numit marca după fiica ei, Roberta și după cântecul care o conecta emoțional de trecut: Smoke Gets In Your Eyes. Am înțeles că gențile Roberta di Camerino au fost purtate de celebrități precum Grace Kelly, Elizabeth Taylor, Farrah Fawcett, Gina Lollobrigida și Madonna .

Mai puțin cunoscută este colecția de scoici a Giulianei Camerino. Povestea ei mi-a fost spusă, prin intermediul audioghidului, de Roberta, ce povestea cum și-a petrecut întreaga copilărie într-o casă plină de scoici culese cu sârg de prin toate mările și oceanele lumii și depozitate în fiecare cameră și în fiecare cotlon. Pe oriunde se învârtea dădea peste aceste bijuterii naturale fragile ce-au fost mereu sursă de inspirație pentru mama ei. Până la urmă întreaga colecția a fost donată Muzeului Naval, spre încântarea unor gură cască ca și mine ce preferă de o mie de ori vitrine pline de scoici și nu de poșete simandicoase.

Libreria Acqua Alta

Cu toate că nu m-a încântat peste măsură am să zic vreo două vorbe și despre librăria Acqua Alta, numai pentru că m-am chinuit să dau de ea pe străduțele îmbârligate ale cartierul Castello. La ora la care am nimerit eu în preajma ei era supra-aglomerată, mai puțin de iubitori de cărți și mai mult de gură-cască ce auziseră de ea din topuri foarte la modă în zilele noastre, de genul „10 din cele mai atractive locuri din Veneția”.

Librăria Acqua Alta a fost fondată la Veneția în 2004 de un domn pe nume Luigi Frizzo, originar din Vicenza, dar venețian prin adopție. Autoproclamată „cea mai frumoasă librărie din lume” este compusă dintr-o serie de camere supraîncărcate, pline de cărți, reviste, hărți și alte asemenea. Particularitatea ei constă în faptul că, din pricina inundațiilor repetate, inventarul ei este amplasat în căzi de baie, coșuri impermeabile și, chiar într-o gondolă de dimensiuni normale. În plus, pe aceste etajere excentrice mai apar din când în când, plictisite de atenția atâtor vizitatori, câteva picisi vagaboande aciuite printre cărți.

Mi-ar fi plăcut să rătăcesc mai mult prin librăria asta, îmi și făcusem planuri legate de eventuale cumpărături. În schimb, nu am știut cum să fug mai repede de acolo din pricina înghesuielii insuportabile și a unei domnișoare (angajat al librăriei) mai puțin amabile care nu știa cum să ne scoată mai repede de acolo. Păcat.

Cam atât despre Castello și particularitățile sale. Poate mă înșel dar în rest mi s-a părut că seamănă mult cu celelalte sestiere ale Veneției.