Venezia – prin cimitirul San Michele
Jurnal venețian - o altă opțională

Într-o seară, întorcându-mă spre hotel, am ales un ocol larg prin labirintul din sestierele Cannaregio, dornică să descopăr cât mai mult din această parte mai tăcută, mai puțin aglomerată dar foarte pitorească a Veneției. Așa am ajuns la un moment dat pe malul de nord al orașului, unde laguna se deschide mai larg. Acolo, dincolo de apele lagunei, am zărit o insulă misterioasă, ca o fortăreață, cu ziduri roșii de cărămidă și o coroană verde de chiparoși în spate. Curioasă, am căutat repede pe Google Maps și am aflat că era Isola di San Michele, principalul cimitir venețian. M-a ros curiozitatea așa că într-o dimineață (cimitirul se deschide la ora 7) m-am urcat într-un vaporetto și m-am dus să-l vizitez.

Ideea mutării cimitirelor în afara orașului propriu-zis a prins contur în timpul ocupației franceze, odată cu Edictul de la Saint-Cloud (1804), emis de Napoleon, din rațiuni de igienă publică. Până atunci, înmormântările se făceau în criptele bisericilor venețiene sau în mici cimitire din jurul lor. Primul cimitir extramuros al Veneției a fost inaugurat pe insula San Cristoforo della Pace. În 1807, a fost înființat oficial și cimitirul San Michele de pe insula cu același nume, care timp de peste două secole a rămas principalul loc de odihnă al venețienilor. Spațiul limitat al insulei a impus reguli stricte: mormintele sunt concesionate pentru 12 ani, după care rămășițele sunt mutate în osuare. Practica reflectă o gestionare pragmatică a spațiului într-un oraș unde chiar și moartea trebuie să respecte ordinea delicată a lagunei. Pentru a răspunde nevoilor tot mai mari, cimitirul a fost extins în 1839, prin unirea celor două insule San Michele și San Cristoforo della Pace, separate anterior de un canal. De atunci, structura cimitirului a evoluat constant.

Cimitero di San Michele mi s-a părut un cimitir ca toate cimitirele. Sunt foarte multe morminte săpate în pământ, cu pietre funerare de toate felurile, de la cele mai simple până la unele extrem de elaborate. Sunt desigur și morminte familiale și numeroase cripte. Cel mai mult mi-au plăcut însă zidurile care conțin loculi, cutiuțe de marmură așezate unele peste altele ce conțin rămășițe incinerate sau oasele persoanelor ale căror drepturi de concesionare a unui mormânt au expirat. Deși stau sub cerul liber, în lumina soarelui mi-au amintit de catacombele pe care le-am vizitat în Roma. Asemenea mormintelor antice, unde corpurile celor decedați erau așezate în cavități săpate în pereții unor labirinturi subterane și aici sunt depozitate în straturi, unele peste altele, precum filele unei arhive umane silențioase, precum un palimpsest funerar. Foarte interesant cum obiceiurile civilizaționale se mențin peste veacuri, sunt transmise de la o generație la alta definind modul de viață al unei societăți sau culturi și sunt atât de greu de schimbat.

Cimitirul San Michele este catolic în proporție de 90% dacă nu și mai mult. Dar totuși îngăduie în mijlocul lui unor secțiuni aparte: protestante, grecești-ortodoxe și chiar armenești, incinte separate de cimitirul catolic prin ziduri de cărămidă. Doar evreii nu sunt înmormântați aici ci în Cimitirul evreiesc de pe insula Lido.

Secțiunea protestantă a bisericii San Michele este cunoscută sub numele de Reparto Evangelico. Este deținută de Consiliul Local și administrată de trei biserici protestante prezente în Veneția, și anume Biserica Evanghelică Valdensiană, Biserica Anglicană și Biserica Evanghelică Luterană din Italia. Am ajuns acolo urmând un indicator care menționa câteva dintre personalitățile celebre înmormântate în acest sector. A găsi însă un mormânt anume într-un cimitir vechi și vast nu e deloc simplu. Noroc cu era internetului accesibil de pe telefon: câteva căutări rapide și gata, mi-au aterizat în palmă coordonatele GPS exacte ale unor pietre funerare celebre.

Prima oară am găsit mormintele lui Ezra Poun și Olgăi Rudge, simple și nițel neîngrijite dar alăturate pe vecie ca pentru a pecetlui una dintre cele mai intense și durabile relații artistice și personale ale secolului XX.

Pentru că nu știu prea multe lucruri despre aceste personaje am apelat cu încredere la ChatGPT, o altă jucărie modernă ce merită încercată și care mi-a răspuns cam așa

Ezra Pound (1885–1972) a fost unul dintre cei mai influenți poeți ai secolului XX, figură centrală a modernismului literar. American de origine, Pound s-a stabilit în Europa, unde a devenit prieten și mentor pentru T.S. Eliot, James Joyce și Ernest Hemingway. Era pasionat de forme poetice vechi, dar și un inovator radical — poemul său monumental, The Cantos, e o construcție poetică vastă, complexă și adesea enigmatică.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Pound a susținut regimul fascist italian și a făcut emisiuni radiofonice în care critica dur politica SUA. După război, a fost arestat pentru trădare, închis într-o cușcă în Italia, apoi internat într-un spital psihiatric din Washington timp de 12 ani. A fost eliberat în 1958 și s-a întors în Italia, unde a trăit retras până la moarte.

Olga Rudge (1895–1996), o talentată violonistă americană, l-a întâlnit pe Pound în 1923 la Paris. Deși el era căsătorit cu Dorothy Shakespear, relația cu Olga a devenit profundă și de durată. Ea i-a fost muză, amantă, confidentă și protectoare. Au avut împreună o fiică, Mary, pe care însă au dat-o spre adopție, din motive legate de reputație și conveniențe sociale.

Olga a fost o prezență constantă și loială, mai ales în anii grei de după război. A luptat pentru eliberarea lui, i-a păstrat manuscrisele, i-a promovat moștenirea artistică și l-a îngrijit în ultimele decenii de viață. În ciuda greutăților, nu l-a părăsit niciodată. Cei doi nu s-au căsătorit niciodată, dar legătura lor a fost mai profundă decât orice act oficial.

Ceva mai încolo era și mormântul lui Iosif Aleksandrovich Brodsky cunoscut mai degrabă sub numele de Joseph Brodsky. Despre el știu și mai puține lucruri și, oricât am cercetat nu am înțeles cum a ajuns să fie înmormântat în secțiunea evanghelică a cimitirului catolic din Veneția. De pe Wikipedia am aflat că:

În 1987, a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură, fiind al cincilea scriitor născut în Rusia care a obținut acest premiu. Într-un interviu, a fost întrebat: „Sunteți un cetățean american care primește Premiul pentru poezie în limba rusă. Cine sunteți dumneavoastră, american sau rus?” „Sunt evreu; poet rus, eseist englez – și, bineînțeles, cetățean american”, a răspuns el.

Tot un indicator m-a trimis și în secțiunea ortodoxă a cimitirului care se numește Reparto Greco. Aici sunt înmormântați îndeosebi expatriații greci și ruși unii aparținând unor familii nobile precum Bagration, Golitsyn și Potemkin-Tauricheski. Are parcă mai puține morminte decât cel evanghelic dar cu nume mult mai cunoscute (mie cel puțin).

Nu foarte departe de mormântul lui Diaghilev am dat peste mormintele lui Igor Stravinski și a Verei de Bosset, un alt cuplu celebru. Ofrandele de pe mormintele lor constau în bănuți și scoici. Să fi fost oare o referire la moneda ce trebuia dată lui Charon, luntrașul lui Hades ce îi trecea pe cei morți peste râul Acheron? Și de scoica ce simbolizează pelerinajul creștin?

Tot ChatGPT m-a ajutat cu următorul rezumat referitor la cei doi.

Igor Stravinski și Vera de Bosset au avut o poveste de dragoste discretă, dar profundă, care a traversat mai multe decenii și continente. Stravinski, unul dintre cei mai inovatori compozitori ai secolului XX, cunoscut pentru capodoperele sale precum Le Sacre du Printemps și L’Oiseau de Feu, era deja căsătorit când a cunoscut-o pe Vera de Bosset, o femeie elegantă, rafinată, cu origini rusești și sânge aristocratic franco-german.

Relația lor a început în anii 1920, pe când Vera era încă soția pictorului Serge Sudeikin. Deși ambii erau implicați în alte relații, atracția dintre Igor și Vera a fost imediată. Ea a devenit rapid confidenta lui, muza, și partenera sa de viață — o prezență calmă și echilibrată, esențială într-un univers artistic plin de tulburări.

După moartea primei soții a compozitorului, în 1939, Igor și Vera s-au căsătorit oficial. Au trăit împreună până la sfârșitul vieții lui Stravinski, în 1971. Vera i-a fost alături în toate peregrinările — din Rusia în Franța, apoi în America — și l-a susținut necondiționat în carieră și în lupta sa cu îmbătrânirea și boala.

Amândoi sunt înmormântați în Cimitirul San Michele din Veneția, în Reparto Evangelico, aproape de mormântul prietenului și susținătorului lor, Serghei Diaghilev.

Peste drum de Igor și Vera Stravinski se găsește mormântul lui Emilio Vedova, unul dintre cei mai importanți artiști italieni ai secolului XX, anifascist convins, cunoscut pentru pictura sa abstractă expresionistă, încărcată de forță și revoltă. Nu am prea înțeles cum de-a ajuns mormântul unui venețian get-beget și catolic pe deasupra în secțiunea ortodoxă a cimitirului. Poate a trecut la confesiunea ortodoxă la un moment dat sau poate a fost ceva legat de soția sa Annabianca Vedova ce a murit puțin înaintea soțului ei.

Cel mai „ochios” mormânt din această parte a cimitirului mi s-a părut cel al unei tinere rusoaice, Sonia Kaliensky. Piatra funerară o arată dormind parcă pe un pat de porfir. Sonia a venit la Veneția pentru a sărbători carnavalul din 1907 dar până la urmă, datorită unei dezamăgiri amoroase de nesuportat, a ajuns să-și pună capăt zilelor înghițind o supradoză de laudanum.

Cam atât am avut de povestit despre cimitirul de pe insula San Michele. Am mai avut o tentativă de a intra în Cappella Emiliana și în biserica San Michele in Isola dar nu am găsit intrarea așa că m-am mulțumit să mă învârt doar prin claustul fostei mănăstiri.

După care m-am prezentat iar în stația de vaporetto pentru a mă întoarce în Veneția cea vie.