Veneția precum un muzeu
Jurnal venețian - opțională culturală

Puține orașe din lume își poartă vârsta cu atâta grație precum Veneția. S-a născut din frică și nevoia de refugiu, s-a maturizat în gloria Serenissimei Republici și apoi a devenit „buricul lumii” într-ale tiparului epocii moderne timpurii. Până și ieromonahul Macarie, cel care s-a apucat pentru prima oară de tipărit cărți în Țara Românească, a învăţat meşteşugul la Veneţia. Acum, la bâtrânețe, orașul întreg pare a se fi transformat într-un muzeu.

Desigur, în oraș se găsesc câteva muzee clasice, cu săli vaste și colecții impresionante, adăpostite în foste palate și mănăstiri. Dar, în plus față de acestea, există și nenumărate biserici, spații în care se întrepătrund arta, credința și istoria, ce pot fi considerate la rândul lor niște muzee veritabile. Mari artiști ai școlii venețiene precum Giovanni Bellini, Tizian, Veronese, Tintoretto sau Carpaccio au muncit de zor pentru împodobirea lor. În bisericile venețiene s-au adunat cu sârg timp de câteva secole tot soiul de capodopere care trebuiau să demonstreze prestigiul și bogăția comunităților religioase, ale breslelor sau ale familiilor nobile. În zilele noastre fervoarea religioasă s-a diminuat considerabil așa că bisericile sunt pe jumătate locuri de cult și pe cealaltă jumătate muzee adevărate, unde trebuie să plătești bilet pentru a putea intra și unde ai acces (pe alocuri) la ghiduri audio sau panouri explicative.

Am avut mari ambiții la începutul șederii mele în Veneția. Mi-am propus să fac ca și la Florența sau Roma, să iau bisericile pe rând, să pornesc într-o vânătoare de capodopere. Până la urmă am obosit și m-am mulțumit cu vreo două.

Chiesa și Scuola Grande di San Rocco

Prima pe care am s-o amintesc, pentru că m-a lăsat oarecum cu gura căscată, este Scuola Grande di San Rocco, un soi de „capelă sixtină venețiană„.

Scuola Grande di San Rocco a fost fondată în anul 1478, pe lângă biserica cu același nume, ca o confrerie religioasă dedicată lui San Rocco (Sfântul Rochus), sfântul protector împotriva ciumei. La fel ca toate scuole-le venețiene și aceasta era o instituție caritabilă, o confrerie religioasă formată din laici, având un rol important în sprijinirea bolnavilor, a văduvelor, orfanilor și săracilor dar și în organizarea unor procesiuni și evenimente religioase. În 1485, prestigiul confreriei a crescut considerabil odată cu primirea relicvelor Sfântului Rochus ce au fost adăpostite la loc de cinste în Chiesa di San Rocco. Mai târziu, începând cu anul 1489, confreria și-a construit un sediu monumental chiar langă biserică. În zilele noastre, deși confreria este încă activă, sediul Scuolei di San Rocco funcționează mai degrabă ca muzeu. Am înțeles că este una dintre cele mai vizitate atracții ale Veneției.

Responsabil pentru acest succes turistic a fost marele pictor venețian Jacopo Tintoretto care a realizat aproape singur, între anii 1564 și 1587, întreaga decorațiune interioară a clădirii. Mai precis, pot fi admirate aici peste 60 de picturi monumentale repartizate pe două etaje și trei săli: 1. Sala Terrena (parterul) este decorată cu scene din Vechiul Testament 2. Sala Capitolare (etajul superior) are scene din Noul Testament iar 3. Sala dell’Albergo (sala consiliului)  conține una dintre cele mai impresionante lucrări ale lui Tintoretto, o imensă Crucificare.

Parterul clădirii nu este foarte primitor dar la etaj călătorul este răsfățat cu scaune în care se poate așeza și savura pe îndelete scenele de pe pereți. Privind picturile lui Tintoretto, ai impresia că ești prins într-un film de acțiune în plină desfășurare. Chiar și înnegrite de timp, lucrările sale sunt adevărate drame, pline de tensiune, de lumină și mișcare. Tintoretto este adesea considerat unul dintre pictorii ce-au reprezentat puntea de trecere între Renaștere și Baroc, un precursor care a pregătit terenul pentru stilul dinamic, teatral și emoțional care va domina secolul al 17-lea. Uitate par a fi în picturile lui seninătatea și armonia Renașterii.

Istoria se repetă așadar. În vechime echilibrul și măsura clasicismului grec au cedat locul frământărilor elenistice, iar Renașterea s-a transformat treptat în dramatismul barocului, unde lumina devine teatrală, compoziția se tulbură iar personajele se zbuciumă cam mult.

Santa Maria Gloriosa dei Frari 

Nu departe de Scuola Grande de San Rocco se află Basilica di Santa Maria Gloriosa dei Frari sau pe scurt biserica Frari. Este una dintre cele mai mari și mai bogate biserici din Veneția, întrecută poate (dacă nu luăm în calcul San Marco) doar de San Zanipolo aflată de cealaltă parte a lui Canal Grande.

Construită de ordinul franciscan pe terenuri donate de dogele Jacopo Tiepolo, o primă biserică Frari a fost ridicată aici între anii 1250 și 1338. Ulterior, în secolul al 15-lea, ea a fost extinsă și transformată în veritabilul monument gotic pe care îl vedem astăzi. Edificiul mi s-a părut grandios și pe dinafară și pe dinăuntru. Exteriorul este auster, din cărămidă roșie și piatră de Istria, în deplin acord cu regulile simple după care trăiau franciscanii. La o primă vedere și interiorul pare simplu dar, dacă te uiți mai îndeaproape, deși par mititele în spațiul acela imens, operele de artă presărate prin biserică sunt care mai de care mai frumoase și interesante.

Primul lucru care mi-a atras atenția a fost corul din mijlocul bisericii cu stranele lui bogat sculptate. Am înțeles că este singurul exemplar rămas în Veneția în poziția și structura originală. Din interiorul lui se poate vedea foarte bine Adormirea Maicii Domnului (Assunta, 1516–1518), pictura lui Tițian, aflată în altarul principal, ce domină întregul spațiu prin mărimea ei (aproape 7m înălțime). Este considerată o capodoperă deoarece, prin compoziție și culoare, Tizian a transformat o temă religioasă arhicunoscută într-o experiență emoțională. Apostolii ce apar în registrul inferior par a fi copleșiți de extaz și uimire, gesturile lor sunt ample, iar privirile lor conduc ochiul privitorului spre figura centrală a Fecioarei. Maria la rândul ei pare a se înălțată literalmente, dusă spre cer de forța credinței și a luminii. La momentul instalării în biserică, Assunta a fost primită cu rezerve. Culoarea aceea roșie din veșmântul Fecioarei, stilul inovator, dramatismul compozițional contrastau oarecum cu sobrietatea franciscană a locului. După un timp însă lucrarea a fost unanim acceptată iar renumele lui Tițian a crescut considerabil datorită ei.

Într-o capelă aflată în partea stângă a bisericii se află o altă pictură a lui Tițian, Madonna di Ca’ Pesaro (1526) care îl înfățișează pe Jacopo Pesaro prezentat Fecioarei de către Sfântul Petru. Și această pictură e faimoasă din pricina compoziției ce este considerată revoluționară pentru timpul său: Fecioara nu este plasată în centru, ca de obicei, ci într-o poziție laterală. Se spune că figura ei ar fi fost inspirată de soția decedată a lui Tițian, un detaliu care adaugă o tușă personală unei scene religioase solemne.

Biserica este plină de monumentele funerare ale unor patricieni și dogi venețieni ce-or fi fost foarte importanți la vremea lor dar ale căror nume și fapte glorioase nu au ajuns până în bagajul meu de cultură generală. În schimb le-am adus un omagiu tăcut artiștilor înmormântați aici. Rămășițele pământești ale lui Monteverdi se află sub o piatră din pardoseaă dar Canova și Tițian au fost cinstiți cu monumente impresionante.

Gallerie dell’Accademia

Călătorul iubitor de artă ar trebui, zic eu, să facă o vizită și în Gallerie dell’Accademia, muzeu ce se laudă că deține cea mai valoroasă colecție de pictură venețiană din lume . E ușor de găsit pentru că vaporetto oprește chiar în fața lui, la stația Accademia. Clădirea ce adăpostește pinacoteca a fost pe vremuri Santa Maria della Carità, un complex format dintr-o biserică, o mănăstire și o Scuola Grande ce-a fost  transformat pe dinăuntru într-un spațiu expozițional modern.

Muzeul în sine nu este foarte mare dar expune lucrări, aranjate cronologic, ce conduc vizitatorii prin toată perioada de glorie a picturii clasice venețiene, din secolul 14 până în secolul 18. Pot fi admirate aici atât icoane „bizantine” cât și lucrări ale unor monștrii sacri precum frații Bellini, Carpaccio, Giorgione, Tițian, Tintoretto și Veronese.

Cina din casa lui Levi de Veronese (1573) este cea mai mare pictură din muzeu, acoperă un perete întreg, și are o poveste interesantă. Lucrarea a fost comandată de călugării dominicani de la mănăstirea Santi Giovanni e Paolo, pentru a le împodobi refectoriul (sala de mese) iar tema ar fi trebuit să fie „Cina cea de Taină”. Veronese a ales să picteze scena într-un format grandios, cu personaje numeroase, multe detalii arhitecturale și într-o atmosferă fastuoasă. În loc să se concentreze pe momentele solemne ale ultimei cine, Veronese a reprezentat un banchet cu peste 50 de personaje, printre care se strecoară și pitici, bufoni, soldați germani și mauri, câini, bețivi și personaje contemporane îmbrăcate după moda venețiană. Isus apare în centru, dar este relativ lipsit de însemnătate și pare absorbit în agitația generală. Din pricina acestei picturi Veronese a fost chemat în fața Tribunalului Inchiziției din Veneția. I s-a reproșat că a inclus personaje triviale într-o scenă sacră. Veronese s-a apărat spunând: „Noi, pictorii, ne luăm aceeași libertate pe care și-o iau poeții sau nebunii.” N-a scăpat însă, inchiziția i-a cerut să modifice pictura sau să o redenumească. Până la urmă a ales a doua soluție.

E greu cu muzeele acestea pline de capodopere, până la urmă amețești de-a binelea și îți pierzi concentrarea. Teoretic ți-ar trebui o săptămână ca să admiri cum se cuvine toate picturile acelea iar practic pe unele le ignori cu desăvârșire și în fața acelora ce-ți fură ochiul apuci să stai vreo două-trei minute. Specialiștii te asigură că ai fi mai câștigat dacă ai vedea cu atenție patru lucrări într-un ceas în loc de 100 în grabă. Am înțeles că în fața unor lucrări importante (ca de exemplu o pictură de Tițian) ar trebui să zăbovești cel puțin cinci minute. O atenție prelungită ți-ar putea deschide mai multe niveluri de lectură. Impresia generală din primele secunde ar fi urmată, după două-trei minute, de observarea detaliilor de compoziție și de culoare. Abia după aceea, în următoarele cinci-zece minute, ai putea să te conectezi emoțional sau intelectual cu opera de artă. Dar, fiind în ipostaza unui călător grăbit și nesățios, acest răsfăț este aproape imposibil de atins.

Peggy Guggenheim Collection

Am ezitat mult timp înainte de a merge la Peggy Guggenheim Collection pentru că nu sunt mare prietenă a artei moderne, cu toate că am trecut de nenumărate ori prin fața ei cu vaporetto. M-am răzgândit din două motive 1. o prietenă m-a îndemnat să nu ratez experiența și 2. m-a cucerit o poveste auzită în Muzeul Naval. Am văzut acolo gondola neagră a lui Peggy în care obișnuia să facă plimbări lungi, aproape zilnice, pe canalele Veneției, însoțită de cățeii ei.

Se povestește despre Peggy că era o mare iubitoare de animale, în special de câini din rasa Lhasa Apso, micuți și aristocrați. Îi plimba prin grădina palatului, printre sculpturile lui Arp și Moore, îi aducea la interviuri și îi menționa în scrisorile sale ca membri devotați ai familiei. Le-a construit și un cimitir în grădina casei, chiar lângă mormântul ei. Plăcile funerare amintesc pe de o parte de Peggy Guggenheim și pe de altă parte de Cappuccino, Pegeen, Sir Herbert, Madam Buterfly și alții.

Să revin însă la lucruri mai serioase.

Peggy Guggenheim (1898–1979), moștenitoare bogată, colecționară de artă modernă și mecena de origine americană, un personaj de-a dreptul boem, s-a îndrăgostit la un moment dat de Veneția și a decis să-și petreacă acolo tot restul vieții sale. În 1949 a cumpărat un palat neterminat de pe Canal Grande, rămas la stadiul de un singur nivel, Palazzo Venier dei Leoni, pe care l-a transformat în reședință și muzeu. A locuit în el până la moartea sa și a donat imobilul și colecția de artă Fundației Solomon R. Guggenheim.

Picturile și sculpturile pe care le-a adunat Peggy de-a lungul vieții sale formează una dintre cele mai importante colecții de artă modernă din Europa, acoperind curente precum cubismul, futurismul, suprarealismul, expresionismul și alte drăcovenii asemănătoare. În grădina sunt prezente sculpturi de Giacometti, Moore, Miró, Chillida. În casă sunt lucrări de Picasso, Braque, Duchamp, Kandinsky, Miró, Giacometti, Klee, Magritte, Pollock și Calder. Eu una, vizitator venit din România, am remarcat îndeosebi pasărea aurie a lui Brâncuși.

Un alt corp al palatului găzduia o expoziție temporară cu numele Anatomia Spațiului ce conținea lucrări ale artistei portugheze Maria Helena Vieira da Silva (1908-1992), un membru de frunte al mișcării expresionismului abstract, cunoscut și sub numele de informalism sau Art Informel. Să-mi fie iertată ignoranța dar eu nu auzisem până atunci nici de respectivul curent nici de Vieira da Silva. Nu am stat mai mult de două-trei minute în fața unui tablou așa că am rămas la faza de observare a desenelor și culorilor, n-am apucat nicidecum să mă conentez intelectual sau emoțional cu tablourile. Dar chiar și așa, unele mi-au păcut.

Eu atât am avut de spus despre muzeele Veneției, doar o fărâmă din cât ar merita cu adevărat. Uneori simt o ușoară invidie pentru cei care pot locui aici mai mult timp, cei care au privilegiul de a descoperi orașul pe tihnite, o biserică pe zi, un muzeu pe săptămână, o după-amiază întreagă într-o singură sală plină de picturi. Eu am avut doar cinci zile la dispoziție. Cinci zile în care Veneția a ieșit, încet, dintre paginile cărților și ale imaginației și a coborînd într-o realitate în care am avut multe de învățat și descoperit.