Venezia – prin lagună
Jurnal venețian - propunerea de o opțională

Una din zilele petrecute în Veneția am dedicat-o aproape în întregime vizitării lagunei. Deși abonamentul meu de vaporetto acoperea și drumul până în insulele din jurul orașului am preferat să apelez încă o dată la GetYourGuide pentru o experiență mai comodă și mai instructivă. Excursia pe care am găsit-o se lăuda că urma să ne poarte, timp de vreo șase ore și ceva, la bordul unei bărci tradiționale de lemn venețiene, pe trei insule: Murano, Burano și Torcello. Expediția a început în jur de ora 10 dimineața și s-a terminat pe la patru după-amiaza.

Laguna venețiană este un soi de regat de mijloc, un mijlocitor între apă și pământ. Se întinde pe o lungime de aproximativ 55 de kilometri, de la gura de vărsare a râului Sile, în nord, până la cea e râului Brenta, în sud și este despărțită de apele Mării Adriatice de o fâșie subțire și lungă de pământ, insula Lido, prima linie de apărare a Veneției împotriva valurilor. Pe la începuturile ei, Republica Venețiană a intervenit cu inteligență și îndrăzneală în geografia lagunei, mutând gura de vărsare a râurilor pentru a împiedica colmatarea canalelor. În zilele noastre se construiesc baraje speciale, numite barierele Mose, pentru a o proteja împotriva mareelor din ce în ce mai înalte. Proporțiile elementelor din care este este alcătuită laguna sunt surprinzătoare. Doar 8% este uscat, ce include Veneția și zecile de insule presărate în jurul ei, 12% sunt ape deschise și canale dragate iar restul de 80% este ocupat de mlaștini, ape puțin adânci, stufăriș și întinderi sărate. În lagună nimic  nu este stabil. Adâncimea medie a apei este de aproximativ un metru, iar peisajul se schimbă constant: un petic de pământ poate ieși la suprafață într-o zi și poate dispărea complet în următoarea, înghițit sau mutat de ape. Presărate prin întinderea lichidă, se pot zări bricole, împreunări de trei stâlpi de lemn legați între ei, marcaje prețioase ce delimitează rutele navigabile și avertizează împotriva bancurilor de nisip.

Pe tot parcursul călătoriei cu barca, ghidul nostru ne-a dat tot soiul de informații, îndeosebi despre insulițele pe lângă care treceam. Așa am aflat cum a fost inventată carantina, în Lazzaretto Nuovo, din pricina valurilor de ciumă care cuprindeau periodic orașul.

Fiind un nod comercial important, Veneția a fost printre primele atinse de Marea Ciumă Neagră care a cuprins Europa între anii 1347–1350. Se estimează că în acest prim val a murit aproximativ jumătate din populație. Printre măsurile luate de autorități atunci pentru a restrânde răspândirea bolii a fost și izolarea bolnavilor și suspecților pe o insulă de lângă Lido, pe Lazzaretto Vecchio. De cele mai multe ori bolnavii erau trimiși acolo pentru a-și aștepta sfârșitul în tăcere, departe de ochii cetății. Doar numele locului mai purta un dram de speranță. În dialectul venețian Lazzaretto provine din numele biblic Lazăr, personaj biblic legat simbolic de boală, moarte și înviere. Valurile de ciumă au apărut periodic până prin secolul 17 iar cu timpul venețienii s-au deșteptat. Prin secolul 15 au înființat Lazzaretto Nuovo, pe o altă insulă, unde au transformat o fostă mănăstire într-un bastion sanitar. Pentru a fi siguri că nu introduc boala în oraș, autoritățile venețiene impuneau vaselor comerciale care soseau în lagună să aștepte timp de 40 de zile în Lazzaretto Nuovo înainte ca echipajul și mărfurile să poată pătrunde în oraș. Această perioadă de izolare a fost stabilită atât din rațiuni medicale rudimentare, cât și din motive religioase și simbolice (40 de zile fiind o durată cu semnificații biblice – post, potop, retragerea lui Isus în pustiu …). Iar de aici ne-am ales și noi cu carantina, ce provine din expresia italiană quaranta giorni adică patruzeci de zile. După ce valurile repetate de ciumă s-au stins insula Lazzaretto Nuovo a fost abandonată. Astăzi, ea a fost redescoperită și readusă la viață prin diverse evenimente culturale.

Ne-a fost pomenită și insula Sant’ Erasmo, cunoscută odinioară drept grădina Veneției. Aici se cultivau legumele și fructele care hrăneau orașul, iar terenurile fertile erau lucrate de fermieri, nu de negustori sau meșteșugari. Atmosfera era rurală, diferită de forfota urbană a lagunei. Astăzi, însă, insula se confruntă cu depopularea, iar farmecul ei liniștit riscă să dispară odată cu locuitorii.

Am trecut și pe lângă San Giacomo in Palude, o altă insulă discretă din lagună cu o istorie mai aparte. La început, a fost un refugiu pentru marinarii epuizați de călătorii lungi pe mare. Apoi, a fost transformată într-o mănăstire de maici, faimoasă însă nu pentru strictețea vieții monahale, ci pentru vizitele masculine cam frecvente. În cele din urmă, maicile au fost mutate, iar insula a devenit un lazaret pentru leproși. Destinul i-a fost pecetluit de trupele lui Napoleon, care au distrus-o în timpul ocupației.

Murano – insula sticlei și a furnalelor

Prima oprire am făcut-o pe insula Murano, cea mai apropiată de Veneția dintre cele trei și renumită în lumea largă datorită meșterilor ce prelucrează sticla. Aveam în program și o vizită la un fornace (cuptor) pentru a vedea cu ochii noștri cum stă treaba cu suflatul, tăiatul și modelatul sticlei.

Arta sticlei de Murano nu s-a născut din capriciu, ci dintr-o decizie strategică. În 1291, Republica Venețiană, temându-se de pericolul incendiilor, a mutat toate atelierele de sticlă din oraș pe această insulă. Dincolo de siguranță însă, exilul (in)voluntar al meșterilor avea și o altă motivație, păstrarea secretului profesional. Cunoștințele despre topirea nisipului, combinarea mineralelor pentru culori rare, suflarea și modelarea formelor nu trebuiau să părăsească laguna. Meșterii erau atât de prețioși încât li se interzicea să părăsească teritoriul, sub amenințarea pedepsei de înaltă trădare. Unii au reușit totuși să evadeze și au răspândit meșteșugul prin Europa.

Sticlarii din Murano au creat tehnici de prelucrare a sticlei ce i-au făcut faimoși și care se practică acum pretutindeni. Cea mai emblematică și comună în ziua de azi este soffiato suflarea sticlei topite printr-o țeavă metalică lungă. O alta este millefiori („o mie de flori”) ce constă în includerea unor mici bastonașe colorate de sticlă (murrine) într-o piesă mai mare, creând modele florale sau geometrice spectaculoase. Bucățile sunt tăiate transversal și dispuse pentru a crea un mozaic fuzionat prin încălzire. Este apoi filigrana, când sticlarii folosesc fire fine de sticlă albă sau colorată, dispuse în modele precise (dungi, rețele) pe care le încorporează în masa de sticlă clară. Rezultatul este un obiect cu desene transparente sau opace care amintesc de o broderie. O altă tehnică se numește incamiciato sau sticlă în straturi pentru că sticla este acoperită cu mai multe straturi de culori diferite, adesea contrastante, pentru a obține un efect cromatic bogat. Această tehnică permite apariția nuanțelor delicate sau a efectului de camee, prin gravare ulterioară. O tehnică păstrată ca un mare secret în Murano era aventurina ce implică introducerea în sticlă a unor bucăți mici de cupru sau aur, care strălucesc discret în lumină.

Murano a fost mult mai mult decât un sat de meșteșugari. A fost o lume aparte, cu propriul consiliu, propria monedă, chiar și propria aristocrație de sticlari. Familiile celebre și-au transmis meseria din tată în fiu, timp de secole. Unele dintre ele o mai fac încă. Ateleriul pe care l-am vizitat noi s-a numit Mocenigo dar n-aș putea spune câți tați și câți fii au muncit în el. A fost cam greu de îndurat experiența pentru că la canicula de afară s-a mai adăugat și căldura focului din cuptor. Nu știu cum rezistă sticlarii la temperaturile acelea timp de ore întregi. Cât am stat noi în preajmă s-au născut sub ochii noștri un soi de fructieră și un căluț de sticlă ridicat nervos în două picioare. 

L-am întrebat pe cel care ne prezenta lucrurile dacă aveau și vreun meșter sticlar român prin atelier, dar nu era cazul. Vizita s-a încheiat în magazinul de prezentare unde mi-aș fi încărcat desaga dacă nu mă speriau prețurile atât de tare.

Înainte de-a pleca mai departe spre alte insule am avut timp aproximativ o jumătate de ceas să ne plimbăm puțin prin orășel. Murano este un soi de Veneție în miniatură, împrăștiat pe vreo cinci insulițe și având propriul său Canal Grande. N-am apucat să fac mare lucru, m-am uitat puțin prin vitrine și atât.

 

Torcello – rădăcina uitată a Veneției

A doua oprire am făcut-o în Torcello,  primul oraș al lagunei, întemeiat în secolul 5 de refugiații care fugeau din fața invaziilor barbare. Astăzi mai sunt doar 16 rezidenți pe întreaga insulă. Călătorul nu prea are multe de făcut.

Torcello este discretă, acoperită de iarbă, tăcere și memorie. Are o singură cărăruie, pavată cu dale roșii, ce conduce călătorul cale de vreo cinci minute, de la debarcader până la ruinele a două biserici Basilica di Santa Maria Assunta și Chiesa di Santa Fosca.

Mai interesantă este Santa Maria Assunta, ridicată în anul 639, un exemplu notabil de arhitectură paleocreștină târzie, unul dintre cele mai vechi edificii religioase din Veneto. În interior se mai păstrează încă un impresionant mozaic, o Judecată de Apoi, pe care am reușit să-l imortalizez într-o fotografie, înainte de a fi admonentată de paznici. Interesant a fost să mă cocoț și până în vârful campanilei, de unde se vedea frumos laguna Veneției. Pentru a intra în biserică și în clopotniță a trebuit să-mi cumpăr un suplimentar bilet de intrare.

Și cam atât despre Torcello.

Burano – insula culorilor, dantelelor și biscuiților dulci

Last but not least, ne-am oprit în Burano. Aici am avut o grămadă de timp la dispoziție pentru 1. cumpărături, 2. luat prânzul și 3. plimbat în voie printre căsuțe colorate. Dar mai întâi, în programul obligatoriu, am făcut o vizită unui magazin cu dantele și altuia cu biscuiți.

Burano este poate cea mai veselă arătare din laguna venețiană. Această insulă mititică pare pictată de mâna unui copil ce-a dat iama prin cutia cu creioane colorate. Casele sale roz, turcoaz, portocaliu, galben electric, … se înșiră de-a lungul canalelor într-o explozie cromatică. Potrivit legendei culorile acestea putenice ar proveni de la pescarii care, întorcându-se pe ceață, trebuiau să-și recunoască ușor locuințele. În realitate, culoarea era folosită pentru a marca granițele proprietăților unei familii.  Când se termina o culoare începea o altă proprietate.

Burano e renumită în lumea largă și datorită dantelele fine, lucrate manual de doamne îndemânatice. Arta dantelei buraneze s-a născut în secolul 16, când femeile insulei, obișnuite să repare des plasele de pescar ale soților lor s-au apucat și de lucruri mai îndrăznețe.

Pe lângă dantelă, Burano mai e cunoscut pentru bussolà, un biscuit simplu, galben ca soarele, în formă de inel sau S, făcut din ou, unt și zahăr. O bombă calorică a cărei rețetă a fost transmisă de-a lungul timpului din mamă în fiică. În mod tradițional era coaptă în Săptămâna Mare și era folosită ca provizie pentru marinari.

Asta a fost tot. La întoarcere am fost abandonată de colegii mei de excursie în compartimentul din spate al bărcii noastre tradiționale și m-am putut lăfăi în voie. Cred că în față era mai răcoare dar cum nu-mi place să mă înghesui am suportat cu stoicism căldura înfiorătoare.

Excursia s-a încheiat de unde a început, pe Riva degli Schiavoni, monumentala promenadă din apropierea Pieței San Marco. De acolo am luat vaporetto-ul meu cel de toate zilele și m-am dus la hotel să mă răcoresc și să-mi mai trag nițel sufletul.