Dacă tot am aflat de la Camil Petrescu (via Lucian Boia) că „Toată pictura românească la un moment dat avea un singur subiect: Balcic.” mi-am zis c-ar fi interesant de descoperit picturile astea prin muzeele bucureștene. Să vedem, chiar așa să fi fost ? A fost la un moment dat Balcicul un fel de coastă a Normandiei românească?
Pentru a-mi mări șansele de reușită mi-am propus să atac două dintre cele mai mari muzee de artă din București. Ieri m-am prezentat la Muzeul Colecțiilor de Artă, iar astăzi am fost la Galeria de Artă Românească a Muzeului Național.
Ei bine, am găsit ce-am căutat și într-unul și în celălalt. Am descoperit un alt fel de Balcic, filtrat prin ochii, personalitatea, sensibilitatea lui Lucian Grigorescu, Nicolae Tonitza, Nicolae Dărăscu … Tablourile par nițel părăsite, așa cum stau ele umăr la umăr, față în față, în sălile „aseptice” ale celor două muzee. Mă așteptam la o afluență mai mare a publicului doritor de artă, dar personalul muzeelor depășea clar numărul vizitatorilor. Păcat, merită mai mult.
Oricum, eu una m-am bucurat de vizită. Ca de fiecare dată când mă aflu față în față cu tablouri prin pinacoteci, mă minunez de capacitatea pictorilor de-a „închide” o părticică din sine în creațiile lor. Sunt atât de deosebiți, prin paleta de culori pe care o aleg, prin felul în care, din tușele de penel azvârlite pe pânză, crează o imagine.
Din păcate, bucuria asta nu poate fi luată acasă la pachet ci doar savurată pe loc, acolo în muzeu. Nici o fotografie, nici un album de artă nu cred că va reuși vreodată să dezvăluie în totalitate farmecul unui tablou. Chiar dacă m-am convins demult de acest lucru, tot nu mi-a răbdat sufletul.
Vă prezint așadar în cele ce urmează orașul Balcic așternut pe pânză de către pictorii români și trecut prin filtrul camerei foto a telefonului meu. Vă previn însă, nu-mi asum nici o responsabilitate, eu una am văzut cu totul alte culori acolo.
Muzeul Colecțiilor de Artă
Galeria de Artă Românească a Muzeului Național
Fii primul care comentează