Anul acesta, de Sfânta Maria am plecat în Bucovina, în vizită la neamuri. Dar, spre deosebire de multele dăți în care am trecut prin Fălticeni ca trenul prin gară, fără să mă opresc, ba dornică s-ajung cât mai repede la destinație, ba stând cu gândul la drumul pe care-l aveam în față, de data asta am făcut o excepție. Am făcut o haltă de un ceas și un pic pentru a intra, în sfârșit, la Muzeul de artă „Ion Irimescu” din oraș, muzeu ce se laudă c-ar fi cea mai mare colecție de autor din Romania.
Mașina am lăsat-o în parcare, pe drumul principal iar eu am urcat dealul pentru că într-acolo mă trimiteau indicațiile GPS-ului de pe telefon. Muzeul l-am găsit ușor, după vreo cinci minute de mers, într-o veche casă boierească – Casa Alecu Forăscu Botez – dar și fostă prefectură a județului Baia. O casă dichisită, renovată, curată, așezată la marginea unui părculeț.
N-am fost singurul oaspete. Înaintea mea sosise un grup de câteva persoane ce începuse deja vizita însoțiți de un muzeograf. Mi s-a sugerat să m-alătur lor, ceea ce am și făcut pentru început. Mai apoi i-am părăsit, preferând să mă duc în ritmul meu și să stau la povești de una singură cu personajele care-mi plăceau mai mult.
Am întâlnit aici personeje celebre, înghețate în bronz, marmură sau ghips de talentul maestrului. Mihail Sadoveanu, Nicolae Iorga, Lucian Blaga și mulți, mulți alții participau parcă la un cenaclu literar în Fălticeni, acasă la boier Forăscu. M-a impresionat în mod deosebit bustul lui George Enescu, părea un Oedip frământat de toate grijile lumii.
Dar cel mai mult și mai mult mi-au plăcut doamnele lui Ion Irimescu: mame cu prunci în brațe, bacante, madone, țărănci, domnițe coborâte din fresce de mănăstiri, zeițe enigmatice măsurându-ne timpul în clepsidre, îngeri pierduți în reverii dumnezeiești. Parcă sosiseră toate din alte lumi, lumi ale ideilor platonice, ale cuvintelor cheie, acolo unde doar lucrurile esențiale contează.
La sfârșit, am înțeles de ce muzeul din Fălticeni e considerat cea mai mare colecție de autor din Romania. Toată casa e plină de sculpturile și desenele maestrului Ion Irimescu, două etaje bătucite. Dar operele astea par a nu avea încă o viață a lor. Un cordon ombilical invizibil pare a le lega încă de umbra maestului. Muzeografii vorbesc mai mult despre el, ce-a spus …, ce-a făcut … cum era când venea în vizită … și mai puțin de exponate. Așa mi s-a părut mie cel puțin.
Dar nu m-a deranjat deloc, dimpotrivă, mi s-a părut un gest foarte frumos. În fond, chiar și după moarte, cu toții mai trăim puțin atâta timp cât cineva își va mai aduce aminte de noi și ne va mai pomeni.
Fii primul care comentează