Venise momentul pentru un concediu de leneveală. Fără obiective culturale, fără palate, castele, muzee, obiceiuri, mâncăruri ciudate sau alte chestii mai puțin neaoșe de explorat și amușinat. Cum se apropia Sfânta Marie cu ziua cea liberă lipită numai bine de weekend și cum Marea Neagră tocmai îmi făcuse cu ochiul săptămânile trecute, m-am hotărât fără prea multe ezitări. Mă duc tot la mare. Să stau cu burta la soare, să scap și eu de albeața de calculatorist. Să vorbesc doar românește, gata cu engleza sau cu datul din mâini. Să lenevesc cu o carte interesantă sub nas, să mă bălăcesc în apa caldă a mării, ce dacă-i cu alge, e a noastră. Ca măsură de precauție, pentru a evita îmbulzeala de pe șoselele României din perioada sărbătorilor, mi-am luat două zile de concediu, joi și luni, să-mi tihnească și drumul. Patru nopți la mare. Ce mai, concediu adevărat.
De data asta am luat-o spre sud și m-am oprit tocmai la Mangalia, pentru că doar acolo am reușit să fac rezervare la un preț acceptabil. N-a fost rău deloc. Cu tot puhoiul de lume ce s-a înghesuit zilele astea la mare, am reușit să găsesc spre marea mea bucurie, chiar sub nas, în preajma hotelului, un colțișor de plajă mai izolat, doar pentru mine. Înainte de a-mi așeza cartierul general a trebuit să fac niscaiva curățenie, să strâng sticle, pungi de plastic, cutii de țigări ce stricau feng shui-ul, dar după aceea totul a fost ok. Algele de pe malul mării erau proaspete încă nu începuseră să putrezească, miroseau doar a mare, le-am acceptat fără cârcoteli suplimentare. Apa era caldă, o plăcere să te bălăcești în ea, valurile nu erau mari deloc, cele adevărate spărgându-se hăt departe în spatele barierei construite din blocuri mari de beton la câțiva zeci de metri în larg. Datorită acestei bariere aveam la dispoziție pentru înot o piscină imensă pe care o împărțeam frățește cu tot soiul de înaripate, am să vă povestesc îndată despre ce e vorba.
Nu am reușit să respect cu strictețe programul stabilit, mă cam mâncau călcâiele. Am hoinărit prin preajmă puțintel, fără a folosi mașina pentru că „cine pleacă la plimbare, pierde locul de onoare”. Mă consideram deja super norocoasă c-am reușit să găsesc un locșor în parcarea hotelului și nu doream să-l pierd. Mi-era nu știu cum să-l las pe Grăsunel abandonat în celălalt capăt al Mangaliei, mai ales că mama îmi împuiase capul cu povești despre hoții de la mare. I-am spus să nu se mai uite la știri, dar nu vrea să asculte.
Așadar cu ce mi-am omorât timpul patru zile la Marea Neagră?
1. La vânătoare (fotografică) de înaripate
La Mangalia păsăretul s-a lenevit cu totul.
Cormoranii zăceau toată ziua la plajă, de parcă nu sunt destul de bronzați și așa. Stăteau înșirați cu mic cu mare pe blocurile de beton, cu aripile întinse, meditând în liniște la nemurirea sufletului și la urâțenia iernii ce va veni.
Lebedele au pus stăpânire pe golful de care tocmai povesteam și mai mai că trăgeau oamenii de pantaloni pentru a le da tainul de pâine, plată pentru dreptul de a le folosi proprietatea. După ce înfulecau franzele întregi și pozau pentru mulțimea de gură cască și fotografi amatori se îndreptau agale spre celălalt capăt al golfului pentru o porție de salată verde, așa arătau ierburile ce le ciuguleau ele de pe fundul mării. După ce-și umpleau gușile, treceau la curățatul minuțios al penelor, că de, sunt lebede și trebuia să-și păstreze reputația nepătată. După aceea se retrăgeau spre larg, sub sus amintitele blocuri de beton, pentru somnul de frumusețe. Când se golea gușa o luau de la capăt. Greu să fii lebădă în Mangalia.
Pescărușii nu se lasă nici ei mai prejos. Au găsit suflete miloase în locuitorii ocazionali ai hotelului Paradiso, în special cei cazați la etaje mari. Eu stăteam la 10 și am tras o sperietură zdravănă când am văzut pentru prima dată umbre mişunând prin balcon. Primul gând a fost la hoții mamei, dar mi-am revenit rapid la al doilea gând. N-or fi ei, hoții, atât de cutezători încât să sară prin balcoane la etajul 10. De fapt erau pescăruși veniți în inspecție. Nu era nimic de ciugulit? Le-am dat niște biscuiți. A doua zi, dis de dimineață mai era puțin și-mi băteau în geam.
Nu sunt minciuni ce îndrug eu aici. Iaca și dovada.
Și-acu o mulțime de lebede leneșe. Dar oricât m-am străduit să le prind de coadă n-am reușit. Erau înotătoare mai bune decât mine.
Și pescărușii cu pretenții ce mă vizitau cu regularitate.
2. La pândit răsărituri și apusuri
Cu răsăriturile n-am avut nici o problemă. Trebuia doar să scot nasul din pernă la ora șase dimineața trecute fix și să văd dacă sunt perspective pentru un spectacol reușit. De la etajul 10, cu geamurile orientate direct spre locul de unde ieșea soarele din apa mării, nici că se putea mai bine. Din cele patru dimineți petrecute la malul mării, două au fost fructuoase. Iacătă ce-a ieșit.
Cu apusurile am avut mai mult de furcă. Cum orientarea litoralului nostru nu e tocmai potrivită pentru a admira apusuri spectaculoase, a trebuit să caut locuri interesante. Balconul hotelului nu mai era potrivit.
Primul apus l-am prins într-o plimbare cu vaporașul. Am plecat la drum din marina nouă a orașului Mangalia, cea cu care se mândrește mult primăria orașului, construită din fonduri europene doar pentru ambarcațiuni de agrement. Marinarul ce ne-a dus în tur ne-a arătat până și ambarcațiunea deținută de forul local. Zicea el, mucalit, că Mangalia e singurul oraș din țară ce funcționează cum trebuie numai dacă primăria are la dispoziție un yaht. Plimbarea a durat o jumătate de oră și a costat 10 lei. Am trecut pe lângă farul vechi – zis genovez, deși a fost construit de englezi pe vremea când erau ei interesați de grânele românești. Am trecut pe lângă farul cel nou, pe lângă o fabrică de bitum construită în larg, am zărit în depărtare satul 2 Mai, am trecut pe lângă șantierele navale Daewoo unde trona imens un vapor de marfă nou nouț fabricat de la zero aici (mi-e un pic greu să cred asta, dar zic și eu mai departe ce-am auzit). Am mai zărit rămășițele unor ambarcațiuni eșuate, vasele poliției de frontieră și a pescarilor și-am făcut drum întors spre marină trecând pe sub un pod fost mobil. Apusul l-am prins pe când soarele cobora sub podul pe care trece drumul spre 2 Mai și Vama Veche.
Al doilea apus ce merită atenție l-am găsit ceva mai departe. Am plecat seara la o plimbare spre Saturn și cum îmi place nespus să mă plimb pe malul mării pe nisipul tare și mătăsos, bleorcăind cu picioarele prin apă, m-am tot dus pănă aproape de Venus. Dacă tot ajunsesem atât de departe și cum țineam minte că peste drum era un lac plin de păsăret, mi-am zis să-mi încerc norocul, poate prind un apus pe baltă. Am zărit la timp câțiva gură cască ce se adunaseră într-un loc cu stuful tăiat până la mal. Erau de-ai mei, toți înarmați cu aparate foto. Se putea zări de-aici lacul cu tot păsăretul adunat pentru culcare. Mai trebuia să așteptăm puțin pentru ca soarele să coboare și el suficient de mult pentru a nu ne orbi prin obiective. Au fost foarte plăcute, atât așteptarea cât și ședința foto.
3. În căutare de arome musulmane
În Transilvania i-am avut pe sași. Mai avem din fericire câțiva, ce se străduiesc din răsputeri ca tradiția lor să rămână vie. Văd că tot mai mulți sași plecați în Germania se întorc acasă pentru vizite scurte, în special de sărbători. Măcar de-ar veni cu totul înapoi. Cred că Dobrogea ar câștiga mai mult dacă s-ar lăuda cu tradițiile tătarilor și turcilor ce-au trăit aici de-atâta timp. Asta până când ne vom mai putea lauda cu ei, până nu vor deveni români get-beget sau vor pleca spre alte zări.
M-am bucurat să văd moscheea lui Esmahan Sultan refăcută atât de frumos. E cea mai veche moschee ridicată în Dobrogea, pe la anul 1570, de fiica sultanului Selim al II-lea cel Bețiv, deci nepoata lui Soliman Magnificul. Moscheea e mititică nu poate fi comparată cu locașurile ridicate la Stambul sau în statete supuse de la sud de Dunăre. E așa cum merita o margine de imperiu, o Mangalie descrisă de călătorul Evlia Celebi ca o „Kaaba-Mecca a pribegilor și sărmanilor” (citat de pe tăblița de la intrare în curtea moscheii). Mi-au plăcut și bătrâneii ce puneau țara la cale pe turcește sau tătărește, pentru mine e tot una, sub umbrarul de la intrarea în geamie. M-au poftit și pe mine înăuntru, nu înainte de a mă costuma în turcoaică, și-anume cu o rochie din bumbac până în pământ și cu un șal care să-mi acopere părul.
Un alt loc unde am simțit niscaiva aromă musulmană a fost locșorul numit La Efendi, unde călătorul poate lenevi pe sofale joase înțesate cu perini, poate savura o cafea făcută la nisip și gusta bucate tătărești. Nu e în Mangalia ci la Neptun, dar l-am vizitat și la venire și la plecare. Mi-ar plăcea să se înmulțească cafenelele de acest fel pe litoralul românesc. I-ar da un plus de culoare și un strop de exotism.
Aș dori să amintesc neaparat la acest punct căluții de la Herghelia din Mangalia, deși ei sunt musulmani doar cu numele. Sunt frumoși, foarte prietenoși, vin imediat la tine când văd că se lasă cu ceva scărpinat și sunt cu toții de viță nobilă. Sunt sută la sută pur sânge arab. Erau cam toropiți de căldură când i-am vizitat eu, dar sunt sigură că știu să alerge frumos, așa cum doar cei din rasa lor știu să o facă. Poate merită o soartă mai bună, nu știu, mie nu mi s-au părut nefericiți. Dar eu nu mă prea pricep să evaluez corect starea de fericire a cailor.
M-am învârtit prin herghelie fără să mă întrebe cineva de sănătate. La un moment dat am chestionat un îngrijitor cu privire la taxa ce trebuie plătită pentru vizită. Mi-a zis să-mi văd de treabă, să intru prin grajduri dacă vreau și să nu-i obișnuiesc pe birocrații de la birouri cu bani. Așa am făcut. Data viitoare am să vin cu morcovi. Pentru mânzuți.
Cam atât a fost interesant în miniconcediul meu de pe litoralul românesc al Mării Negre. N-a fost rău deloc. Am stricat eu happy end-ul mâncând ce nu trebuia, de m-am pricopsit cu o criză de fiere, dar s-a asortat la perfecție cu ploaia ce-a ținut toată duminica. Am zăcut cuminte ziua-ntreagă în camera de hotel cu speranța să-mi treacă cât mai repede, m-am tratat cu un masaj corporal în cabinetul de la parterul hotelului ca premiu de consolare și am așteptat ziua de luni. A doua zi, după o încercare nereușită de a ridica un zmeu, o plajă scurtă și încă o porție de cafea la nisip am pornit-o spre casă.
Fii primul care comentează