Încă de pe vremea când Dumnezeu și Sfântul Petre umblau pe pământ și până mai deunăzi , pe vremea bunicilor, oamenii trăiau după alte reguli decât ale noastre. Se zice că erau mai săraci și mai necăjiți decât noi. De, nu trăiau în minunate orașe, casă peste casă și deasupra altă casă. Nu umblau ca-n stup și nu beau apă din șurub. Citeau la lumânare, nu apăsau pe-un buton să-și umple casa de lumină.
Nu-și făceau case trainice din cărămidă sau beton, care costă mult mai mult decât valorează în realitate, nu se îndatorau pe 20 sau 30 de ani ca să aibă un acoperiș deasupra capului. Preferau să-și construiască singuri căsuța, o construcție simplă de două trei încăperi, nu prea mari. Orice gospodar, care dorea să se stabilească la casa lui trebuia să și-o ridice mai întâi. Pentru asta își chema frații, surorile, rudele, prietenii și , cu mic cu mare ridicau noua gospodărie. Cine nu era în stare, nu merita să se însoare.
Și de ce le-ar fi trebuit construcții de mulți metri patrați? N-aveau la dispoziție curtea și grădina? De ce să nu fie cu socoteală și să se întindă doar cât le permitea plapuma? Și nu-și meștereau doar casa ci și tot de ce era nevoie pe lângă gospodărie. Vase de lut, linguri de lemn, putine pentru brânză, furci, greble, melițe. Țeseau covoare, pânză, coseau ștergare frumoase. Și odată ce le-au făcut cu mâna lor, punând acolo un strop de suflet, cu greu se despărțeau de ele, le aruncau doar când erau atât de ponosite încăt nu mai puteau fi salvate.
Ei, a trecut vremea aceea. Poate se va întoarce cine știe? Acum, în vremurile noastre risipitoare, nu mai sunt la mare preț obiceiurile bătrânești. Ne plac casele sofisticate, porțelanurile, comoditățile lumii moderne, luate de-a gata de la supermarket. Pentru a evada în lumea de altădată trebuie să mergem la muzeu.
Mie îmi place foarte mult la muzeul satului. E drept că îl prefer pe cel din Dumbrava Sibiului, dar cum e cam departe de casă, mă mulțumesc și cu cel din București. Ultimele vizite ce le-am făcut, m-au întristat. Muzeul părea părăsit, casele închise stăteau morocănoase și înghesuite în mijlocul orașului gălăgios. Toate s-au schimbat însă de această Sfântă Mărie. Lume multă, un mic târg , forfoteală mare. O grămadă de case erau deschise, iar supraveghetoarele erau mai tolerante decât în alte dăți. Spre marea mea încântare am putut face și fotografii, fără opreliști. Am observat că au răsărit câteva straturi cu roșii printre căsuțe, un cocoș se plimba țanțoș pe alei iar câțiva curcani furioși ce certau cu trecătorii. Populația pisicească este în creștere exponențială. Mușcate roșii zâmbeau din ferestre.
S-ar putea face și mau mult, desigur, pentru ca satul din mijlocul Bucureștiului să prindă viață. Poate la vizita viitoare voi avea o altă surpriză plăcută.
Și cu ciucuri de rășină … Să le deie pă fărină
Tot din lemn de păltinel
Cel din ceruri …
Ah, ca de obicei, pozele sunt o încântare! Îmi plac mult interioarele cu raze de lumină piezişă. Şi buciumul. Şi detaliile cu vase din lemn. Mi-nu-nat!
Multumesc