Sertarul cu Acoperișuri

Sertarul S.6

Specimene

---

Când am auzit pentru prima oară de Çatalhöyük, m-a uimit îndeosebi descrierea așezării. A trebuit să-mi imaginez un sat de acum nouă mii de ani în care nu existau străzi, ulițe sau alei la nivelul solului. Casele din chirpici erau lipite strâns unele de altele, ca celulele unui fagure uriaș, fără uși sau ferestre la exterior. Singura cale de a te mișca prin oraș și de a intra în propria locuință era pe sus, pe acoperișurile plate. Oamenii mergeau, găteau, munceau și își primeau vecinii direct pe terasele de lut și stuf, coborând în camere prin trape speciale, cu ajutorul unor scări de lemn. Practic, acoperișul era singura arteră a comunității, prima stradă suspendată din istorie.

Din păcate nu am ajuns în Çatalhöyük să văd pe viu casele acestea cu acoperiș-stradă. În schimb am dat peste două sate aflate la o depărtare foarte mare unul de celălalt dar care semănau ca două surori gemene. Pampaneira cea albă din Spania și Abyaneh cel roșu din Iran, fiind așezări de munte, au întins fagurele pe verticală. Acoperișul plat al unui rând de case a devenit astfel strada celor de deasupra.

Oamenii nu au renunțat nici în ziua de azi la acoperișurile plate, chiar dacă nu mai sunt străzi. În lumea mediteraneană există obiceiul de-a urca pe acoperiș în serile și nopțile caniculare, casa fiind mult prea fierbinte ca să fie îmbietoare. Briza serii e mult mai plăcută și îndeamnă statul la taclale sau ajută la un somn odihnitor. Iar în vremea copilăriei mele lumea obișnuia să se urce pe bloc, printre antene, ca să facă plajă.

Unii dintre noi socializează mai mult decât alții.

În Norvegia și Islanda am văzut alte acoperișuri ciudate ce mi-au plăcut foarte mult. Părea că pășunea din curte a sărit pe acoperiș.

În locurile bătute de curenții înghețați ai Atlanticului de Nord, pământul însuși a fost cel care a oferit cel mai bun scut împotriva frigului. Construcția unui acoperiș-pășune are tot felul de particularități. Pe bârnele de lemn ale tavanului se așeza mai întâi un strat impermeabil din coajă de mesteacăn (în Norvegia) sau pietriș fin (în Islanda). Coaja de mesteacăn, bogată în uleiuri naturale, nu lăsa apa să treacă și putea rezista zeci de ani fără să putrezească. Peste această izolație se puneau două straturi groase de brazde de pământ acoperite cu vegetație, cu tot cu rădăcini. Primul strat se așeza cu iarba în jos, ca să nu putrezească bârnele, iar al doilea cu iarba în sus. Rădăcinile se împleteau rapid unele în altele, creând o plasă naturală care împiedica scurgerea pământului pe timp de ploaie. Un astfel de acoperiș funcționa și ca un aparat de climatizare. Iarna izola casa de ger, păstrând căldura vetrei în interior, iar vara menținea camerele răcoroase. În plus, greutatea pământului apăsa pe pereți, făcând casa mult mai stabilă și ajutând-o să facă față vânturilor violente. Nu era deloc ciudat ca oile sau caprele să urce direct pe acoperișul casei pentru a lua o gură de iarbă proaspătă de pe el.

Prin alte părți, unde iarba s-ar fi copt la soare dacă ajungea în vârful casei, a apărut un alt soi de acoperiș rupt din natură, cel de paie sau stuf. Cred că este cel mai frecvent și răspândit acoperiș construit vreodată de oameni de-a lungul timpului. Prin folosirea materialelor de acest fel, fie au scăpat de deșeurile din agricultură, fie au profitat de faptul că plantele de baltă nu cereau nici un ban.

Stuful era de preferat paielor pentru că poate rezista și 50-60 de ani. Are și avantajul că e mult mai impermeabil datorită stratului natural de ceară din structura lui. Paiele de grâu sau secară erau mai la îndemână, dar trebuiau schimbate mai des. Înainte de-a fi aruncate pe casă stuful sau paiele erau strânse în snopi ce erau pieptănați cu unelte speciale de lemn și bătuți de jos în sus pentru a crea o suprafață compactă și extrem de densă. Un acoperiș bine făcut avea o grosime de peste 30 de centimetri. Deși pare greu de crezut, apa de ploaie nu pătrunde mai mult de câțiva centimetri în grosimea stufului. Panta abruptă o obligă să alunece rapid spre streașină. Milioanele de pungi de aer blocate în tulpinile goale oferă o izolație termică și fonică de neegalat, lăsând în același timp casa să respire.

Dacă ar fi după mine, doar acoperișuri-pășune ar exista pe lumea asta. Și doar case de hobbiți.

Acoperișurile cu țiglă au apărut dintr-un motiv extrem de pragmatic, spaima de foc. S-au născut, în mod independent, în două colțuri diferite ale lumii: în China neolitică și în Grecia Antică.

În jurul anului 700 î.Hr., în Corint, meșterii au început să înlocuiască acoperișurile de paie ale marilor temple dedicate lui Apollo și Poseidon cu plăci masive din teracotă arsă. Primele țigle erau uriașe și grele așa că era nevoie de structuri din bârne groase pentru a le susține. Romanii au fost cei care au preluat ideea grecilor, au perfecționat-o și au împrăștiat-o în tot imperiul. Ei au inventat sistemul ingenios de solzi numit tegula, o țiglă plată, cu marginile ridicate, care se așeza pe acoperiș și imbrex, o țiglă semicirculară, ca un jgheab întors, care acoperea îmbinările dintre plăcile plate ca să nu intre ploaia. Din latinescul tegula s-a născut cuvântul francez tuile, care a devenit tile în engleză. La noi, numele a ajuns pe filieră germană (ziegel) sau sârbo-croată (cigla), deși arheologii găsesc constant cuptoare romane de ars țiglă pe malul Dunării.

Deși era un material excelent, țigla era scumpă și mult timp a fost folosită doar la palate, biserici sau de către cei bogați. Schimbarea majoră s-a produs în Evul Mediu, din cauza marilor incendii care mistuiau orașele. În secolul al XII-lea, după un incendiu devastator, regele Angliei a dat o lege prin care i-a obligat pe toți cetățenii Londrei să își schimbe acoperișurile din paie și stuf și să le înlocuiască obligatoriu cu țiglă din lut ars, pentru a opri extinderea focului. Ideea a prins și s-a răspândit prin toată Europa.

În zonele unde se găsea ardezit din belșug oamenii s-au gândit că nu merită să ardă țigle ci să folosească roca asta ca să-și facă un acoperiș zdravăn deasupra capului. Ardezitul are toate calitățile ca să urce pe acoperiș. Este o rocă care poate fi despicată în bucăți late dar subțiri, relativ ușoare. În plus, fiind netedă și sticloasă nu permite plantelor parazite să se fixeze pe ea, lăsând acoperișul curat zeci de ani. Și nu în ultimul rând, nu ia foc. Unele case au fost căptușite și pe pereții exteriori cu plăci de ardezit iar culoarea lor gri-lucios de duce cu gândul c-ar fi precum niște cavaleri medievali îmbrăcați în armuri grele din fier.

Astfel, materialele perisabile au fost treptat uitate iar casele au căpătat un coif ce a devenit o moștenire solidă. Acoperișul era acum construit de un bunic cu gândul că sub el va dormi, în siguranță, și nepotul său.

Acoperișul simplu de pământ ars s-a transformat spectaculos când unor meșteri le-a trecut prin cap să folosească ceramică smălțuită cu rezistență extrem de mare la foc și intemperii.

Poate cel mai vechi acoperiș de acest soi a fost construit pentru Hospices de Beaune, în Burgundia, în secolul al XV-lea, la sfârșitul Războiului de 100 de Ani. A fost destinat, culmea, pentru un spital dedicat îngrijirii săracilor. Țiglele plate din argilă au fost smălțuite în nuanțe calde: roșu, maro, galben-auriu și verde, fiind așezate în motive geometrice complexe, sub formă de romburi. În afara rolului tradițional a unui acoperiș acesta trebuia să arate prestigiul și bogăția proprietarului.

Un alt exemplu grăitor pentru acoperișurile cu panaș este orașul Budapesta. Explozia de culoare de pe acoperișurile ei nu ar fi existat fără experimentele chimice din laboratoarele Zsolnay. Vilmos Zsolnay a fost un chimist și un om de afaceri care a transformat o mică fabrică de cărămidă și olărit înființată de tatăl său în Pécs pe la jumătatea secolului al XIX-lea într-un brand de renume, premiat la Expozițiile Universale de la Paris și Viena. Orașul a folosit această ceramică pentru a-și defini o identitate vizuală proprie, complet diferită de griul imperial al Vienei sau Parisului de la acea vreme.

Burgunzii, din prea-plinul bogăției lor și ungurii, care doreau să arate că sunt mai cu moț decât austriecii au reușit astfel, prin acoperișurile pe care le-au ridicat deasupra capului, să atragă atenția tuturor ce-aveau la mansardă.

În momentul în care oamenii s-au apucat să ofere semnificații spirituale unor clădiri pe care le construiau s-a schimbat fundamental și modul în care le puneau acoperiș.

Acoperișul de șindrilă normal, cel de la case obișnuite era rupt direct din natură. Învelișul era realizat din mii de șițe din lemn despicate cu securea una câte una, pe lungimea fibrei, niciodată tăiate cu ferăstrăul. Acest detaliu tehnic menține canalele microscopice ale lemnului închise și intacte, făcând materialul să respingă apa în loc să o absoarbă ca un burete. Suprapuse exact ca solzii unui pește, aceste șițe funcționau ca o barieră bună la toate. Se umflau și se uneau între ele când ploua, blocând infiltrațiile și se contractau la soare pentru a lăsa structura de dedesubt să respire și să nu putrezească. În zonele cu multe păduri era și multă zăpadă așa că acoperișurile din șindrilă aveau pante abrupte astfel încât zăpada să curgă singură de pe casă. Nu erau folosite cuie de fier pentru a le îmbina, mai mult încurcat decât ajutau, ci erau îmbinate prin tăieturi și îmbinări deștepte, tot din lemn.

Acoperișurile din șindrilă au devenit de-a dreptul spectaculoase în momentul în care au fost puse deasupra bisericilor maramureșene sau ale celor scandinave. O biserică era una în sat și trebuia să fie diferită de o casă obișnuită din mai multe puncte de vedere. În primul rând trebuia să reprezinte un soi de axis mundi al satului, un buric în jurul căruia se strângea comunitatea. În cazul Maramureșului, casele fiind împrăștiate pe șapte dealuri, oamenii aveau nevoie de un reper vizual puternic. Ba funcționau și pe post de reper sonor pentru că erau și clopotnițe iar în caz de primejdie puteau fi turnuri de veghe. Vikingii le foloseau și pe post de faruri pentru navigatori.

Dar cel mai interesant aspect al acoperișurilor bisericilor acestora de lemn din Maramureș și Scandinavia este streașina, locul unde se îmbină de biserica propriu-zisă. Acoperișurile au poale duble, un rând de streșini mai jos și altul mai sus, cu rolul de a arunca apa cât mai departe de temelia bisericii. Poalele acestea pot fi privite însă și ca niște vămi ale văzduhului. Altfel de ce ar fi ornamentate cu cai înaripați care poartă soarele de la răsărit la apus? De ce ar găzdui capete de dragoni, frați buni cu cei de pe corăbiile vikinge, protectori împotriva spiritelor rele? Iar locul umbrit de streașină era rezervat în Maramureș Mesei Moșilor, pentru pomenile-oferte ritualice. La scandinavi era zona de tranziție unde se lăsau ofrande pentru nisse, spiritele protectoare ale casei și comunității.

Și așa, acoperișul a devenit un strop de cer la care nu se ajungea simplu. Iar streașina lui a fost mereu mai populată decât pare la o privire neatentă.

Și chinezilor le-au trecut idei similare prin cap.

Casele tradiționale chinezești au primit un acoperiș curb, cu colțuri ridicate ca niște aripi și uneori decorat cu mici figurine ceramice așezate pe cant.

Forma aceasta rezolvă multe necesități practice. Curbura acoperișului funcționează ca o trambulină pentru apa ploilor musonice care prinde viteză pe pantă iar la capăt, din cauza unghiului ascendent, este aruncată la mare distanță de baza clădirii. Un astfel de acoperiș este adaptat și la schimbarea anotimpurilor. Vara, când soarele este sus pe cer, acoperișul blochează razele arzătoare și ține umbră în casă. Iarna, când soarele este jos la orizont, curbura permite razelor de lumină să treacă pe sub streașină și să încălzească interiorul. O caracteristică interesantă a acoperișurilor chinezești, dar care nu are neaparat legătură cu forma lor neobișnuită, sunt consolele ce le susțin. Fiind incredibil de grele din cauza țiglelor ceramice masive din care sunt făcute pun în primejdie întreaga casă în timpul cutremurelor. Consolele de lemn îmbinate unele în altele fără cuie și șuruburi, pe mai multe niveluri, funcționează ca un amortizor.

Dar cele mai surprinzătoare lucruri ce pot fi văzute pe unele acoperișuri chinezești tradiționale sunt arătările ce mărșăluiesc în șir indian pe canturi. Oficial ele sunt puse acolo pentru a proteja casa de spiritele rele dar practic ele fac și altceva. La colțurile acoperișurilor curbe, panta este atât de abruptă încât țiglele de margine riscau să alunece la prima furtună sau din cauza vibrațiilor clădirii. Meșterii trebuiau să le fixeze de bârna de lemn de dedesubt folosind cuie lungi de fier. Însă fierul ruginea din cauza ploilor, iar apa se infiltra prin gaură și putrezea lemnul. Pentru a proteja capul cuiului de rugină și infiltrații, olarii chinezi au inventat capace ceramice impermeabile. Pentru ca aceste capace să nu arate urât, le-au modelat sub formă de ființe mitice și animale. Fiecare „arătare” de pe acoperiș stă de fapt deasupra unui cui de fixare.

Pe măsură ce statul chinez s-a birocratizat iar ierarhiile au fost bătut și ele în cuie, aceste arătări au primit rolul de a indica importanța clădirii și rangul celui care locuia acolo. Numărul lor varia de la un acoperiș la altul și era reglementat strict prin legea imperială. Erau prezente întotdeauna în număr impar. O casă simplă de mandarin avea doar 3 sau 5 figurine. Un templu important sau palatul unui înalt demnitar avea 7 sau 9 figurine. Singura clădire din toată China ce avea voie să poarte 10 figurine era Sala Armoniei Supreme din Orașul Interzis, locul unde stătea Împăratul.

Procesiunea de pe acoperiș este condusă întotdeauna de un Nemuritor călare pe o pasăre Phoenix (sau un gâscan). În spatele lui se înțiră tot soiul de dragoni, lei, căluți care oferă protecție simbolică împotriva spiritelor malefice. Probabil fiecare dintre ei are o specializare clară. Doar Nemuritorul stă chiar în buza abisului și privește înainte, spre cer. Un bătrânel călare pe-o gâscă care, după toate aparențele, a rezolvat deja problema nemuririi în stil daoist și acum ignoră nepăsător restul arătărilor ce se înghesuie în spatele lui.

Așadar, acoperișul chinezesc pe lângă faptul că are o formă deosebită, s-a dotat cu o armată întreagă de gardieni ceramici care păzesc ordinea socială și cosmică direct de pe coama acoperișului. Cine să-și mai aducă aminte de șuruburi ruginite?

Domul, sau acoperișul cer, seamănă cel mai mult cu bolta unei peșteri-uter. Poate de aceea multe morminte antice erau construite cu boltă deasupra, să sugereze o renaștere. Undeva pe parcurs, între bolta mormântului și Panteon, acoperișul s-a transformat în cer.

Panteonul a fost reconstruit în forma actuală de împăratul Hadrian, în jurul anului 125 e.n., ca templu dedicat tuturor zeilor. Când pășești în interior, impactul vizual este total pentru că intri, la modul cel mai propriu, într-o sferă de beton. Cupola Panteonului a fost și a rămas cel mai mare dom din beton nearmat din întreaga istorie a omenirii. Pentru ca această uriașă masă de ciment să nu se prăbușească sub propria greutate, inginerii romani au aplicat trei soluții tehnice. La baza cupolei au turnat un beton amestecat cu travertin greu, dar pe măsură ce urcau spre vârf, au schimbat compoziția, folosind tuf vulcanic și piatră ponce. Cupola nu are aceeași grosime peste tot, se subțiază considerabil spre vârf. Cele 140 de pătrate adâncite în tavan, numite casete, nu au doar un rol decorativ. Ele au fost create pentru a elimina fizic tone întregi de beton din structură, reducând greutatea cupolei fără a-i afecta rezistența structurală. Exact în vârful acoperișului se află o gaură circulară, numită oculus, singura sursă de lumină a clădirii. Aici inginerii romani au sărit peste niște calcule complicate, renunțând cu totul la cheia de boltă, locul cel mai vulnerabil al unui dom.

În panteon Soarele era actorul principal. Pentru că nu există ferestre laterale întreaga atenție a vizitatorului este confiscată de cupolă și de oculus. Prin acea gaură din tavan intră o rază de lumină solară care se mișcă de-a lungul zilei pe pereții și podeaua clădirii, exact ca limba unui ceas solar. Lumina nu e statică, ci se plimbă prin templu, luminând pe rând statuile zeilor așezate în nișe. Efectul maxim era calculat pentru data de 21 aprilie, ziua fondării Romei. În acea zi, la prânz, unghiul soarelui este de așa natură încât raza de lumină cade exact pe ușa principală de la intrare. Când împăratul pășea în templu în fața poporului, el intra printr-un portal de lumină pură venită direct din cer, transformându-și prezența politică într-o manifestare divină.

Panteonul a devenit cu timpul strămoșul tuturor domurilor construite pe post de acoperiș. Din punctul meu de vedere un astfel de acoperiș este mult mai impresionant pentru cel ce stă în interior decât privit dinafară.

Cei ce-au fost în Panteon sau în Hagia Sofia, cred că pot confirma. Eu, care disprețuiesc profund cuvântul wow atașat tuturor obiectivelor turistice mai de doamne-ajută, când am pășit în aceste două clădiri și am ajuns în spațiul acela imens acoperit de un cer de zidărie, mi-am mușcat limba și m-am simțit pitic în tăcere.

Când rușii au preluat creștinismul de la Bizanț, în secolul al X-lea, au încercat inițial să copieze cupolele mari și destul de plate ale Constantinopolului. Au realizat însă rapid că, în nord, un dom plat este o sentință la moarte pentru o clădire din lemn.

Stratul de zăpadă ce se adună pe un dom sferic poate exercita o presiune atât de mare încât poate rupe structura de bârne de lemn a bisericii. Prin alungirea cupolei și transformarea ei într-un con bombat, ca o ceapă, pantele devin extrem de abrupte la vârf. Zăpada nu găsește nicio suprafață plană pe care să se acumuleze și alunecă la pământ. Scurgerea zăpezii prevenea și crăpăturile ce puteau apărea în cupole, care erau tot de lemn, în cazul în care zăpada pătrunsă între bucățile de șindrilă îngheța în cursul nopții și se dilata. Cupola bisericilor bizantine stătea pe un tambur plin cu ferestre prin care putea pătrunde lumina. Nici acest lucru nu era practic în ținuturile reci rusești, ferestrele mari însemnau pierdere masivă de căldură. Rușii au îngustat la maximum acest cilindru de sprijin, făcându-l subțire ca un gât, iar deasupra lui au așezat cupola bombată, care este mai lată decât baza pe care stă, protejând tamburul.

Rușii au botezat aceste cupole lukovichnaya, adică în formă de ceapă sau cepșoară. Cu timpul, pe măsură ce statul rus a devenit din ce în ce mai bogat, au renunțat să le meșterească din lemn de plop și-au trecut la zidărie. Cepșoarele au fost îmbrăcate în foiță de aur sau în plăci de ceramică smălțuită, colorate astfel încât să respecte regulile canonice ale picturii icoanelor. Culoarea aurie reprezenta gloria cerească, veșnicia și regalitatea lui Hristos. De aceea, cupolele aurite sunt rezervate catedralelor principale sau bisericilor dedicate direct lui Iisus Hristos și Marilor Praznice Împărătești. Albastrul cu stele aurii este asociat cu Maica Domnului, semnul purității absolute, a curăției și a cerului spiritual. Stelele aurii amintesc atât de Steaua de la Betleem, cât și de faptul că Maica Domnului a purtat în pântecul ei Creatorul Universului fiind ea însăși un cer. Verdele este asociat cu Sfântul Duh și Sfânta Treime, culoarea renașterii naturii și a reînnoirii spirituale. Din acest motiv, cupolele verzi sunt așezate pe bisericile dedicate Sfintei Treimi sau pe cele dedicate sfinților asceți, care au trăit în comuniune cu natura.

Pe la începutul secolului XX, unui domn prinț pe nume Evgheni Trubețkoi, un important filosof religios rus, i-a venit ideea de-a mai adăuga o semnificație cupolelor cepșoare. După părerea lui cupolele acestea ar fi flacăra unor lumânări turnuri, ce trimit rugăciuni spre cer.

Privite de la distanță acoperișurile acestea lumânare, cu mulțimea lor de cupole aurii sau colorate, sunt poate cele mai poetice acoperișuri din lume. Cine și-ar fi putut închipui că o cepșoară poate deveni rugăciune?

Prima oară am văzut acoperiș cu coarne de bivol în Yunnan, în sud-vestul Chinei. În acea zonă viața comunităților din munți depindea total de agricultura pe terase de orez, o muncă titanică realizată cu ajutorul bivolului de apă. Din acest motiv, animalul a devenit o divinitate locală. Poporul Wa, de exemplu, consideră bivolul drept totemul lor sacru. Ei păstrează obiceiul de a sacrifica bivoli în timpul marilor ritualuri pentru recoltă și agață craniile și coarnele reale ale animalelor direct pe stâlpii caselor sau pe clădiri ca simbol al puterii, bogăției și protecției împotriva spiritelor rele.

Spectaculos mi s-a părut că obiceiul a migrat, odată cu oamenii ce le construiau, până în insula Sulawesi din Indonezia. Poporul Toraja de aici construiește case cu acoperișuri încornorate care le amintesc atât peripețiile drumului dar și locul din care au venit.

Și în cazul caselor Tongkonan din Indonezia, forma acoperișurilor este dată în primul rând pentru a rezolva probleme practice. Acoperișul este construit din mii de straturi suprapuse de tulpini de bambus despicate, legate cu ratan. Linia curbă, care urcă abrupt spre capete, funcționează ca un jgheab gigantic. Când bogata ploaie musonică lovește acoperișul, apa este accelerată pe pante și aruncată la câțiva metri distanță de platforma casei, protejând pilonii de lemn împotriva putrezirii. Întreaga casă stă pe piloni masivi din lemn de esență tare, așezați pe pietre de râu, fără fundație adâncă în pământ. În timpul unui cutremur, clădirea se mișcă liber iar centrul de greutate coborât al acoperișului masiv împiedică prăbușirea structurii, acționând ca o ancoră care stabilizează casa.

Strămoșii poporului Toraja au sosit pe insulă venind de pe mare, la bordul unor ambarcațiuni mari. Legenda spune că, prinși de o furtună devastatoare pe uscat, și-au întors bărcile invers pentru a le folosi drept acoperișuri de urgență. Când au început să construiască case stabile, au păstrat forma bărcii deasupra capului ca o emblemă a identității lor. Casa nu este doar un adăpost, ci o „navă cosmică” ce transportă linia sângelui familiei prin oceanul timpului. Toate casele Tongkonan sunt aliniate obligatoriu pe axa Nord-Sud. Prova acoperișului este orientată mereu spre Nord, de unde au sosit strămoșii și unde cred ei că locuiesc zeii, în timp ce pupa privește spre Sud, către lumea morților. Acoperișul devine astfel o busolă fizică și o hartă a universului pentru cei care locuiesc înăuntru.

Iar acum vine partea interesantă. Pe stâlpul principal de susținere a acoperișului sunt bătute, în rând, zeci de perechi de coarne de bivol. În cultura Toraja, bivolul este cel mai sacru animal. El nu este folosit la munca câmpului, ci este sacrificat exclusiv în cadrul unor ceremonii funerare grandioase pentru a transporta sufletul celui decedat în lumea de dincolo. Numărul de coarne de sub streașină indică direct câte funeralii importante a organizat acea familie de-a lungul generațiilor și cât de puternică este clădirea. Cu cât acoperișul este mai mare și mai încărcat de coarne, cu atât prestigiul familiei este mai mare în fața comunității.

Conform studiilor de genetică și antropologie, strămoșii poporului Toraja au ajuns aici cu mii de ani în urmă din regiunea muntoasă a sudului Chinei, exact zona Yunnan și din nordul Vietnamului. Aceștia făceau parte din ceea ce arheologii numesc Cultura Dong Son.

Și uite așa, casele încornorate cu cranii adevărate au ajuns să primească ele însele coarne prin structura construcției. Acoperișurile lor sunt unice. Sunt singurele care nu stau pe loc.

---

După ce s-a așternut praful

Omul a turnat în acoperiș tot ce avea la mansardă. Lucruri practice și poveste, nevoia de protecție și cosmologie, mândrie și rugăciune. Până când a venit Zaha Hadid, a apăsat butonul de RESET și acoperișul a dispărut.