Parcul Național Chitwan
Jurnal nepalez - capitolul 5

După ce-am dat gata orașele văii Kathmandu am pornit-o vitejește spre sud-vest pentru a ajunge în Parcul Național Chitwan. Urma să ne relaxăm aici vreo două zile și să admirăm natura sălbatică. Cele două zile s-au transformat însă într-una și jumătate pentru că am avut de-a face cu infamul Prithvi Highway și cu mai puțin infamul Muglin – Narayangadh Highway. Susnumitele sunt drumurile ce leagă Kathmandu de Pokhara (primul) și India de Nepal (al doilea). Proaste amândouă, vai de capul lor, am avut nevoie de vreo șase ore ca să parcurgem 200 km. Ne povestea Sharad că Prithvi Highway a fost construit de chinezi prin anii 70-80 dar de-atunci a cam fost lăsat de izbeliște. E numit taman după întemeietorul statului Nepal, regele gurkha Prithvi Narayan Shah, nu știu ce părere și-ar face domnia sa dacă l-ar vedea în ce hal e. Altfel ar fi interesant de străbătut pentru că șerpuiește de-a lungul râului Trishuli și peisajele sunt frumoase.

Am ajuns la destinație cam storși de puteri dar am fost păsuiți de la un program încărcat și am beneficiat de o pauză binemeritată pentru refacerea forțelor până pe la ora cinci și ceva. Hotelul în care am fost cazați era simandicos (Soaltee Westend Resort Chitwan pe numele lui), liniștea era tulburată doar de triluri de păsărele, ce ne trebuia mai mult. Doar atmosfera umedă și caldă ne-a cauzat niscaiva neplăceri la început, până ne-am adaptat trecerii de la 1400m altitudine la 100m, taman lângă o pădure subtropicală.

Satul lui Mowgli

În prima zi petrecută în Chitwan am apucat doar să facem o plimbare printr-un sat tradițional al populației Tharu, un grup etnic considerat autohton în această parte de lume. Populația tharu susține că ar descinde direct din tribul shakia a lui Gautama Buddha și locuiește pe o câmpie denumit Terai, ce se întinde de-a lungul munților, în sudul Nepalului și nordul Indiei. Dacă ar fi lăsată de capul ei câmpia aceasta ar fi plină de savane cu ierburi înalte, păduri de sal și mlaștini bogate în lut. În zilele noastre este de fapt grânarul Nepalului.

Nu știu alții ce-or fi gândit dar eu am avut impresia că am nimerit taman în Cartea Junglei a lui Rudyard Kipling, în satul lui Mowgli. Casele de lut acoperite cu iarbă, căprițele și păsăretul domestic, copii ce se zbenguiau printre case, jungla de alături, toate acestea m-au teleportat în denenul animat din copilărie așa că până la urmă am extrapolat această primă impresie peste întreaga ședere în Chitwan.

Dar să nu vă lăsați păcăliți de aparențe, satul prezent în pozele de mai jos e nițel artificial. Sharad ne povestea că locuitorii lui primesc ceva subvenții ca să-l mențină în starea lui tradițională. Nu departe de casele de lut sunt altele din cărămidă, așezate în mijlocul unor gospodării din secolul nostru. Copiii ce se zbenguiau prin curți aveau și telefoane mobile pe care să se joace tot soiul de jocuri.

Prin rezervație

Seara, înainte de culcare, cei de la hotel ne-au invitat la un soi de instructaj într-ale junglei pentru că a doua zi dimineața urma să plecăm în safari cu noaptea în cap. Mi s-a părut o idee cât se poate de bună deoarece așa ne dădeam și noi seama la ce să ne așteptăm. Am învățat din acea prezentare că înainte de-a fi declarat Parc Național, Chitwan a fost locul preferat de vânătoare al casei regale nepaleze și al invitațiilor lor cu sânge mai mult sau mai puțin albastru din Europa și India. Bine că s-au încheiat acele vremuri barbare. În zilele noastre vânătoarea și braconajul sunt interzise prin lege iar jungla e patrulată de o grămadă de rangeri și corpuri ale armatei nepaleze, avertisment împotriva acelora cu idei necurate în cap.

Tot din acea prezentare am aflat că vom avea de-a face cu trei habitaturi: o zonă de savană cu iarbă grasă și înaltă, apoi un fel de luncă întinsă de-a lungul râului și în sfârșit pădurea de sal ce acoperă cam 70% din parc. În materie de arbori, pe lângă onmiprezentul sal ni s-a mai amintit de mărul elefantului și cel al rinocerului și de arborele de bumbac. Dacă aveam noroc puteam vedea puzderie de păsăret: rațe, gâște, stârci, berze, cormorani, pescărei albaștri, prigorii ca pe la noi prin Deltă dar și păsări ale paradisului sau păuni. La capitolul reptile ni s-au amintit două soiuri de crocodili. Mamifere sunt cu duiumul: elefanți, rinoceri, vreo patru soiuri de căprioare și vreo două soiuri de maimuțe. Timp s-avem și noroc să vedem cât mai multe dintre ele. Un ranger care ne-a însoțit a doua zi ne spunea că ei sunt mai tari decât africanii, în jungla lor există big six, nu cinci ca în Africa: elefantul, rinocerul, bizonul indian, tigrul, leopardul și ursul. Dezavantajul însă e că pădurea din Chitwan e deasă iar animelele mai timide, așa că nu e chiar ușor să le zărești.

Cam atât despre partea teoretică a problemei, a doua zi am purces la partea practică. Dimineața a fost ocupată cu un jeep safari. În mașinile de teren încăpeau maxim 9 mușterii și erau deschise, cu o copertină doar deasupra capului. Ne-au purtat câteva ceasuri bune pe drumurile desfundate din parc în căutare de big six. Prada cea mai dorită ar fi fost un tigru bengalez dar n-am avut deloc succes. În schimb am văzut tot soiul de alt animălet, capturile fotografice au să dea mai multe amănunte despre trofeele noastre. Am încheiat excursia cu o vizită la o crescătorie de crocodili gharial, o specie ce trebuie ajutată de om ca să nu dispară de pe fața pământului.

După-amiază, după ce-am savurat siesta, am plecat într-o plimbare cu barca pe râu într-un boat-safari. Nu a fost la fel de spectaculos ca cel de dimineață pentru că nu am zărit la fel de mult animălet dar a fost mult mai liniștitor. Barca plutea lin pe ape, nu zgâlțâia deloc.

Safariul de după-amiază s-a încheiat cu o plimbărică pe jos prin lunca de pe malul râului. Îmi voi aminti de aici parfumul ca de busuioc al buruienilor, puful arborelui de bumbac împrăștiat peste tot și roșul strident al unor insecte ce mișunau pe cărare. Întoarcerea la hotel nu am mai făcut-o pe ape ci pe uscat. Unii au preferat să ia mașina, alții au făcut o mică plimbare pe jos, pe șosea.

 

Cam asta ne fu explorarea Parcului Național Chitwan. Tare aș mai fi rămas aici, măcar încă o zi, poate-poate îi bifam pe cei big-six ai rangerului nostru. Și-aș mai fi vrut neaparat să-l văd în carne și oase pe cucul indian ce umplea întreaga junglă cu cântecul lui. N-ar fi fost de lepădat nici o escapadă până în Lumbini, locul de naștere a lui Buddha, aflat la vreo 150km depărtare. Dată fiind starea drumurilor probabil ne-ar fi luat o zi întreagă un drum dus-întors până acolo.

Nimic din toate acestea nu s-au întâmplat. Dar cine știe, poate va exista și o data viitoare.