Kathmandu

Iată-mă ajunsă și în Kathmandu. De la fereastra camerei mele de hotel orașul arăta total neapetisant. Cenușiu, înghesuit și haotic, se întindea nesfârșit până la linia orizontului. Nici măcar de la fereastea autocarului n-a părut mai prietenos. Pe străzi viermuiau o grămadă de mașini și milioane de scutere, după reguli pe care doar ele le știau. Lucrurile nu s-au îmbunătățit nici atunci când m-am transformat în pieton. Cei ce sunt obișnuiți să umble cu nasul pe sus vor avea probleme în Kathmandu, riscă la tot pasul să se împiedice de vreo bordură, să calce în niscaiva mizerie sau să dea într-o groapă. Este o adevărată aventură să treci strada în acea hărmălaie, bașca că se circulă pe partea greșită a carosabilului iar trecerile de pietoni sunt desenate doar de formă. Printre primele lucruri învățate de la Sharad a fost modul în care trebuia să treci strada, slowly-slowly, făcă mișcări bruște și fără a o lua la fugă, exact ca în junglă, atunci când întâlnești un animal periculos. Pentru a accepta acest oraș și pentru a intra în atmosferă lui trebuie să-ți lași prejudecățile acasă.

Kathmandu-ul de astăzi este o mare zonă metropolitană care se confundă, cred eu, cu întreaga vale Kathmandu, acolo unde existau odinioară cele patru principate Malla: Bhaktapur (Bhadgaon), Kathmandu (Kantipur), Patan (Lalitpur) și Banepa. Eu una n-am sesizat c-am fi ieșit dintr-un oraș și am intrat într-altul atunci când le-am vizitat.

Kathmandu se mai laudă c-ar fi unul dintre cele mai vechi orașe din lume care au fost locuite neîntrerupt. Primii locuitorii ai văii au ajuns aici în primul mileniu î.e.n. și sunt strămoșii populației newari de astăzi. S-or fi bucurat nespus când au dat peste această vale mănoasă, aflată la o altidudine potrivită (cam 1400m), deasupra zonei infestate cu malarie din sud dar nici prea departe de trecătorile ce duceau în Tibet. Locația asta favorabilă a transformat valea într-un loc de popas al negustorilor și pelerinilor ce se adunau aici și așteptau fie iarna, ca să moară țânțarii și să poată pleca spre India, fie vara, ca să se topească zăpezile din trecători și să se poată duce în Tibet. Iar unde sunt negustori și forfotă de lume apare și bogăția.

Deși vorbesc o limbă tibeto-birmaneză populația newari au o cultură puternic influențată de cea indiană. Marea lor majoritate sunt hinduși dar mai sunt și ceva budiști printre ei. Dacă umbli brambura prin oraș dai peste nenumărate temple-pagodă hinduse sau peste stupe albe budiste. Newari au adoptat până și sistemul de caste indian, sunt aproximativ 70 de toate. Fiecare dintre ocupațiile și meșteșugurile pe care le practică a fost în mod tradițional specialitatea unei anumite caste.  Ceea ce i-a făcut renumiți peste mări și țări a fost însă iscusința lor într-ale metalurgiei, a sculpturii în lemn, în fabricarea ceramicii și a hârtiei. Îndemânarea nu le-a pierit de-a lungul timpului, s-au priceput să ridice acum mai bine de 500 de ani temple și palate minunate, se pricep și acum să le reconstruiască în splendoarea lor inițială după ce multe dintre ele au fost puse la pământ de cutremurul din 2015.

Vizitele noastre prin Kathmandu au semănat cu orașul, au fost haotice. Doar prima zi i-a fost dedicată în întregime doar lui, în rest s-au combinat cu vizitele în Bhaktapur și Lalitpur de n-am mai știut la sfârșit pe ce lume mă aflam și ce anume am văzut în fiecare dintre ele. Noroc cu fotografiile și cu povestea asta, poate o să se restabilească ordinea și în capul meu.

Piața Durbar sau Basantapur Durbar Kshetra

Primul loc pe care l-am vizitat a fost piața Durbar, nu mult timp după ce-am aterizat în Kathmandu. Am găsit aici un fost palat regal și nenumărate temple mai mari sau mai mici, ridicate parcă pentru a mulțumi cât mai mulți dintre miile de zei din mitologia hindusă. Nu am prea multe lucruri de povestit despre ele, nu-mi sunt deloc familiari zeii aceștia. Sharad ne tot bombarda cu informații, ba despre Shiva, ba despre Krishna sau Vishnu dar în capul meu n-au intrat prea multe așa că am să înșir mai jos vreo două fotografii din cele pe care am apucat să le fac, cu explicațiile de rigoare.

Palatul regal, folosit pe vremuri atât de regii din dinastia Malla cât și de cei din dinastia Shah a fost prima clădire care ne-a furat ochii. I-am dat doar un ocol și am admirat pe îndelete dantelăriile sculptate în lemn de la uși și de la ferestre. În perioada republicană a zilelor noastre a fost transformat într-un muzeu pe care noi nu l-am vizitat.

Cel mai inedit templu din Kathmandu este însă Kumari Ghar, templul zeiței vii Kumari. În el trăiește o fetiță în carne și oase în care se presupune că sălășluiește pentru o perioadă de timp însăși zeița Durga. Perioada asta se încheie când fetița ajunge la pubertate și are prima menstruație. Din acel moment Kumari se transformă iar în om ca toți oamenii și părăsește templul. Zeița însă va alege un alt trup în care să se manifeste iar templul va fi ocupat de o altă fetiță.

Sharad ne-a povestit că procesul de alegere a unei Kumari e foarte complicat și e făcut de preoți și astrologi. Fetița trebuie musai să fie din comunitatea newarilor budiști și din casta aurarilor, chiar dacă va reprezenta o zeitate hindusă. Trebuie să aibă anumite calități fizice și să fie foarte sănătoasă și curajoasă. După ce va fi aleasă Kumari viața ei se va schimba drastic. Va fi luată de lângă părinți și dată în grija unor oameni care o vor ajuta să-și îndeplinească obligațiile de zeiță. Nu-și va putea părăsi templul decât în timpul unor festivaluri anume și nu va avea voie să atingă pământul. De obicei e purtată în brațe sau într-o lectică. Părinții ei nu o vor putea vizita prea des. Cercul ei de prieteni se va rezuma la copiii îngrijitorilor ei care sunt din aceeași castă. Viața ei va fi lipsită de griji materiale și va fi răsfățată dar va avea de îndeplinit tot felul de îndatoriri ceremoniale. Rochicioarele ei sunt de culoare roșu aprins și auriu iar pe frunte are pictat un ”ochi de foc” ce reprezintă puterea ei specială de percepție.

Actuala Kamari din Kathmandu este o fetiță pe nume Trishna Shakya și a fost aleasă în anul 2017 pe când avea doar 3 ani. Nu este singura din Nepal, mai există zeițe Kumari și în Lalitpur și Bhaktapur. Cea din Kathmandu este însă cea mai importantă dintre ele.

Există obiceiul ca oamenii să se strângă în curtea lui Kumari Ghar și să aștepte ca zeița să se arate la fereastră. Se spune că o singură privire a lui Kumari le va aduce noroc. Oare cine nu are nevoie de noroc în viața asta? Așa că ne-am înghesuit și noi în curtea templului, poate-poate vom prinde privirea zeiței.

Am stat noi ce-am stat … până s-a umplut curticica aceea cu vârf și îndesat. Ni s-a atras atenția că trebuie să păstrăm liniștea, să fim respectuoși și să nu care cumva să facem fotografii. Ca să-l citez pe unul din responsabilii de acolo … „Oare cine ar vrea să facă fotografii unei zeițe vii ?”

Până la urmă am avut noroc. Kumari s-a arătat la fereastră, nițel botoasă, și ne-a aruncat o privire de la înălțimea ferestrei. N-a stat cu noi nici măcar un minuțel după care s-a retras repede în întunecimea palatului. Sper să se fi prins norocul de noi.

Lăsând gluma de o parte, am plecat de acolo cu sufletul îndoit. Nu m-am putut hotărî dacă ar trebui să mă bucur sau să mă întristez de soarta acelei fetițe.

Mai multe n-am a spune despre piața Durbar din Kathmandu, am să las fotografiile să zică și ele câte ceva.

Templul Swayambhunath

Tot în prima zi petrecută în Nepal am vizitat și stupa Swayamghunath. O zărisem cocoțată pe un deal, de pe o terasă cu vedere spre piața Durbar unde am luat prânzul și mă și gândeam că vom face ceva sport urcând dealul acela. N-a fost însă cazul. Autocarul ne-a lăsat pe la jumătatea pantei și am avut de urcat doar jumătate din numărul de trepte pe care îl are drumul tradițional de acces la templu, cel a pelerinilor adevărați.

Swayambhunath este cel mai important templu al newarilor budiști și un important loc de pelerinaj pentru toată lumea, atât budiști cât și hinduși. Prima stupă a fost ridicată aici în secolul 5 al erei noastre, pe timpul unei dinastii pe nume Licchavi. De atunci stupa a fost distrusă și reconstruită de câteva ori iar în zilele noastre au apărut în jurul ei o mănăstire tibetană, un muzeu și stabilimente de primit pelerinii. Teoretic, stupa a fost construită pentru a adăposti relicve prețioase, poate chiar oscioare din trupul lui Buddha. Practic, nimeni nu știe precis dacă tezaurul există cu adevărat sau nu.

Legenda spune că în vremuri imemoriale valea Kathmandu era acoperită toată de un lac pe care creștea un lotus. Se mai spune că acest lotus ar fi apărut în viziunea unui  bodhisattva al înțelepciunii pe nume Manjusri care a străbătut drum lung până să ajungă în vale pentru a i se închina respectivului lotus. Dându-și seama de potențialul locului, bodhisattva acesta înțelept s-a gândit să facă un bine semenilor săi și a taiat un defileu pentru a drena apa din lac. Și așa a apărut pe lume mănoasa vale Kathmandu. Lotusul cu pricina s-a transformat într-un deal, iar floarea lui a devenit stupa. Se mai povestește că pe vremea când muncea la secarea lacului Manjusri a uitat să se mai radă pe cap, precum orice călugăr ce se respecta, părul i-a crescut și s-a pricopsit cu păduchi. Acei păduchi s-au transformat însă în maimuțele sfinte ale căror urmași împânzesc până în ziua de azi dealul și păduricea ce crește pe el.

În timpul liber pe care l-am avut la dispoziției am dat și eu ocol de câteva ori acestei stupe, după cum se obișnuiește, am făcut pozele obligatorii și am admirat orașul ce i se întindea la poale. Apoi, cu bucurie, m-am dus la hotel pentru somn de voie. Se încheiase prima zi a excursiei din Nepal.

Templul Pashupatinath

Într-una din zile am vizitat și templul hindus Pashupatinath, unul dintre cele mai vechi, cele mai mari și cele mai faimoase temple închinate zeului Shiva din lumea întreagă, nu doar din Nepal. Mii și mii de pelerini hinduși îi calcă pragul an de an. Doar hinduși, pentru că în templul principal doar ei sunt îngăduiți, cei de alte religii sunt opriți la poartă.

Shiva este stăpânul Himalayei, nu degeaba își are sălașul pe muntele Kailash iar din părul său izvorăște Gangele. Este patronul yoghinilor și stăpânul somei (să aibă oare legătură cu canabisul ce crește sălbatic în Nepal, pretutindeni, ca o buruiană) și este deținătorul secretelor tantrice. În cadrul trinității Brahma-Vishnu-Shiva e responsabil cu distrugerea lumii vechi, purificarea ei în vederea nașterii uneia noi. În templul din Kathmandu e venerat sub forma lui Pashupati, adică de stăpân al animalelor, de unde și numele templului. Cea mai frumoasă explicație pe care am găsit-o eu legată de această formă a lui Shiva spune cam așa. Tradiția tantrică consideră că omul ar trebui să treacă prin trei etape evolutive: omul-animal, omul-uman și omul-divin. Shiva, în forma sa Pashupati, e responsabil cu ajutorarea acelora care se străduiesc să facă saltul din stadiul de om-animal în cel de om-uman.

Templul principal se află pe malul drept al râului sacru Bagmati (care se varsă în Gange) iar în jurul lui s-au ridicat de-a lungul timpului multe alte construcții: temple mai mititele, ashramuri, pagode … de-a ajuns să ocupe acum o suprafață de vreo 200 hectare. Vizita noastră n-a început prin intrarea rincipală ci pe una aflată pe malul stâng al râului, dedicată turiștilor. Am fost întâmpinați acolo de nenumărate tarabe cu lucrușoare vesele și colorate care nu ne-au pregătit deloc pentru ceea ce a urmat.

Nu peste mulți pași am dat cu nasul de rugurile funerare aflate de cealaltă parte a râului. La fel ca și indienii din Varanasi, hindușii din Kathmandu vin pe malurile râului Bagmati ca șă-și ardă morții și să dea drumul cenușii lor să curgă la vale pentru a ajunge tot în Gange. Ne povestea Sharad că mai există și obiceiul ca bătrâni sau bolnavi să vină la templu pentru a-și aștepta aici moartea. Există credința că cei ce-și dau duhul în Templul Pashupatinath renasc ca oameni indiferent de faptele rele pe care le-au făcut în viață și care le-ar fi putut înrăutăți karma.

Am asistat și noi, vrând-nevrând la începutul unui ritual de „îngropăciune” hindus, cocoțați pe o platformă aflată pe malul stâng, de la picioarele unor mici temple dedicate lui Shiva. Sharad ne-a dat explicațiile legate de ceremonial. Am văzut cum trupul unei bunicuțe  a fost purtat pe o targă de fii săi, îmbrăcați neaparat în alb, și depus pe o platformă de piatră pe malul râului. Apoi rudele și cei ce însoțeau cortegiul au început să-și ia rămas bun, spălându-i picioarele și mâinile și turnând un lichid lăptos pe trupul bătrânei, astupându-i orificiile. Urma construirea rugului, cremarea și răspândirea cenușii în râu. Spunea Sharad că nimeni nu scapă de un asemenea ceremonial. Până și familia lor regală, cea masacrată în anul 2001, a avut parte de el la doi pași față de rugul bătrânicii noastre. Din fericire pentru noi nu am avut suficient timp să asistăm la ceremonial până la sfârșit. Nu e chiar plăcut, cu toate că mintea îți spune că asta e soarta omului, nimeni nu scapă, într-un fel e un proces normal. Pentru gusturile noastre oarecum aseptice experiența a fost nițel șocantă.

În templul Pahsupathinath este aproape obligatoriu să întâlnești și câțiva sadhu. Teoria spune că acești oameni sunt yoghini asceți rătăcitori care încearcă să dobândească prin meditație eliberarea din ciclul morții și renașterii. Îi recunoști de la o poștă pentru că au un aspect deosebit, cu haine sau picturi galbene pe corp. Majoritatea sunt prietenoși cu turiștii și le fac semne discrete să se apropie și să facă fotografii cu ei. Nu pe gratis ci contra cost, fiecare dându-și obolul cu cât consideră că merită. Sadhu din ședința noastră foto nu păreau asceți dar erau simpatici.

După ce-am părăsit malul râului ne-am dus până la intrarea de vest a marelui templu să tragem nițel cu ochiul în curte. N-am văzut mare lucru, doar posteriorul aurit al unui Nandi uriaș ce păzea negreșit intrarea în templul propriu-zis. În interiorul acelui templu se află un lingam mai special, o piatră numită  mukhalinga pentru că are sculptate pe ea patru fețe ale lui Shiva care privesc în toate cele patru direcții. Astea le știu doar din povești, non-hindușii de noi nu am fost îngăduiți înăuntru.

Și cu asta, basta vizita noastră la Pahsupathinath, am plecat fără prea mari regrete de acolo pentru a încheia ziua la un templu budist.

Stupa Boudhanath

Stupa Boudhanath este considerată a fi una din minunile lumii budiste. În Nepal nu are rival și poate concura cu oricare stupă din lume în ceea ce privește grația și puritatea formelor. Prima stupa Boudhanath a fost construită cândva după anul 600 d.Hr., când regele tibetan Songtsen Gampo s-a convertit la budism. Dar acea clădire nu a supraviețuit până în zilele noastre.

Privită de sus e o mandală. Planul ei e simbolic, reprezintă atât universul cât și mintea lui Buddha, drumul lui către iluminare. Soclul reprezintă pământul, domul reprezintă apa, turnul cel pătrat este focul, turla este aerul iar umbrela spațiul nemărginit de deasupra. Cele 13 niveluri ale turlei reprezintă etapele prin care trebuie să treacă o ființă omenească pentru a atinge nirvana. Și despre această stupă se spune c-ar adăposti ceva oscioare din trupul lui Buddha dar nu se știe cu siguranță dacă e și adevărat.

Sharad ne-a prezentat-o drept stupa tibetanilor. După ce Tibetul a fost invadat de China o grămadă din refugiații care au ajuns în Khatmandu au preferat să se aciuiască în jurul acestei stupe, formând un mic sat tibetan culcușit în mijlocul orașului. Acum există și o mănăstire aici și o mulțime de budiști tibetani vin la Boudhanath în pelerinaj. Rugăciunile se desfășoară nițel cam ciudat, se înconjoară stupa în sensul acelor de ceasornic, de câte ori dorește fiecare, recitând mantre, învârtind roți de rugăciune sau numărând mătănii. Fiind o reprezentare a minții lui Buddha se crede că dându-i ocol te va ajută în propriul tău drum spre iluminare.

Am avut timp berechet la dispoziție s-o înconjur pe săturate dar n-aș putea spune că m-a apropiat cu vreun mm de iluminare. Asta e, oi fi aplicat eu greșit procedeul. Dar mi-a făcut plăcere să mă învârt prin jurul ei și să trag cu ochiul la bunicuțele tibetane cu șorțuri colorate care mărșăluiau de zor alături de mine. A fost un mod frumos de a-mi încheia ziua.

Templul Budhanilkantha

În ultima zi a șederii noastre în Nepal, pentru a umple cumva timpul dintre check-out-ul de la hotel și plecarea la aeroport, am fost poftiți într-o mică excursie opțională ce-avea să ne ducă la un templu și la o plimbărică prin orașul vechi. N-am ratat-o nici pe asta. Templul, conform promisiunii lui Sharad, ni se va părea interesant.

Ciudățenia acestui templu începe chiar din nume, Budhanilkantha, ceea ce ar sugera o legătură cu Budha. Greșit. Numele înseamnă de fapt „gât vinețiu” și ar aminti de o pățanie de-a lui Shiva. Se povestește că în vremuri imemoriale demonii au turnat otravă în oceanul existenței iar zeul, dorind să salveze lumea, a sorbit-o, după care și-a clătit gura în apele lacului Gosainkund. Dar otrava i-a lăsat o vânătaie pe gât, de unde și denumirea de Budhanilkantha. Confuzie totală însă, templul îi e închinat lui Vishnu, nu lui Shiva. Cred că până și hindușii s-au încurcat în atâția zei și legende. Principala atracție a acestui templu constră într-o statuie a lui Vishnu ce doarme culcat pe spate pe un pat format din șarpele cu multe capete Shesh, ce plutește la rândul lui pe apele unui lăcușor. Statuia e lungă de vreo 5 metri și e realizată dintr-un singur bloc de bazalt negru. Pentru a lega legendele poate, se mai povestește că apa care-l înconjoară pe Vishnu culcat provine taman din lacul Gosainkund și că ar mai exista o imagine în oglindă a lui Shiva ce se află pe partea inferioară a sculpturii.

Ce mi-a plăcut mie cel mai mult la acest templu a fost că l-am găsit extrem de colorat și vesel. Prin jurul lui existau nenumărate pravălioare cu ofrande de cumpărat și de adus lui Vishnu. Sharad ne povestea că aici e mereu forfotă, că lumea vine la templu pentru tot felul de motive și pentru a primi binecuvântarea lui Vishu iar după ce termină ceremonialul merg să servească masa la alte multe pravălioare din jur.

Thamel

Ultimul lucru pe care l-am făcut în Kathmandu a fost o plimbare prin buricul lui, prin Thamel, vestitul cartier turistic al orașului.

Ne-am învârtit pe străduțe înguste și aglomerate, ne-am uitat pe la magazinașele și tarabele ce vindeau de toate: legume și fructe proaspete, produse de patiserie, carne uscată dar și echipament de trekking, obiecte de artizanat, suveniruri, articole din lână și haine. Aici am văzut și mai bine cicatricile orașului cauzate de cutremurul din 2015. Multe case vechi, cu frumoasele lor ferestre de lemn, stau părăsite sau proptite în bârne pentru a nu cădea grămadă. Sharad ne povestea că vor dispărea curând iar în locul lor vor apărea contrucții urâte din beton și sticlă. Păcat, odată cu ele va dispărea și o parte din farmecul orașului.

Nu am știut prea multe despre Kathmandu înainte de-a face această excursie și nu m-am așteptat deloc la mulțimea de lucruri interesante pe care le-am descoperit cu acest prilej. Dacă ar fi să ignorăm cutremurele ce au loc aici din timp în timp am putea spune că valea Kathmandu, culcușită cum e în munții Himalaya, a fost o norocoasă. Pe de-o parte e suficient de bine poziționată pentru a permite locuitorilor ei să se îmbogățească, pe de altă parte e suficient de ascunsă, scăpând astfel de valurile succesive de prădători și invadatori care au măturat de-a lungul istoriei câmpiile Indiei sau înălțimile Tibetului. Este o răscruce de drumuri în care s-au întâlnit și s-au contopit religiile și arta tuturor civilizațiilor Asiei, de-a ieșit un amestec condimentat și interesant. Una peste alta, odată depășită prima impresie, timpul petrecut aici a fost cât se poate de instructiv.

+5

0